The Guardian
Prapastia dintre parerile criticilor si gustul publicului e, în era Twitterului si a retelelor de socializare, din ce în ce mai mare. Acum câteva decenii, criticii mai aveau înca sansa sa-si impuna gusturile asupra publicului larg printr-un soi de „spalare culturala a creierelor“, scrie Neal Gabler în „The Guardian“. Însa, când oricine îsi poate împartasi, astazi, propriile pareri pe Twitter si pe Facebook, ce putere mai are critica elitista?
„Fiecare critic de film din media traditionale pare sa fi decretat «Reteaua de socializare», povestea semi-fictionala a regizorului David Fincher despre fondatorul Facebook-ului, drept filmul anului, poate chiar al deceniului“, arata Gabler. Însa, în ciuda publicitatii asurzitoare, consensul critic nu a reusit sa aduca încasari spectaculoase: filmul n-a trecut de jalonul de 100 de milioane de dolari, la box office, si pe lista încasarilor, dintre peliculele din anul 2010, se plaseaza doar pe locul 29.
„Chiar daca «Reteaua de socializare» câstiga Oscarul, asa cum se preconizeaza, acest lucru n-ar face decât sa confirme prapastia dintre critici si public. Odata, criticii ar fi putut sa acopere acea prapastie printr-un proces apropiat de spalarea culturala a creierelor. Ar fi putut sa-i faca pe oameni sa mearga sa vada si sa le placa la nebunie «Reteaua de socializare» (…). Acum, nu mai pot“, scrie Neal Gabler. Suspectul de serviciu, în ceea ce priveste aceasta imunizare a publicului, e Internetul. Nu e însa o bresa aparuta din cauza Internetului; în privinta Statelor Unite ale Americii, dispretul pentru cultura înalta si pentru cei care îi privesc de sus pe oamenii de rând, consumatori de cultura populara, e parte din zestrea genetica a democratiei americane.
„S-ar putea sa nu existe o emotie mai puternica, în America, decât dispretul pentru dispret. În aceasta societate teoretic egalitara, condescendenta e practic neamericana, motivul pentru care americanii de rând par mereu sa tânjeasca dupa vreun fel de compensatie fata de cei care par a crede ca se afla deasupra asa-ziselor mase. (…) Mergând mai departe, e o emotie atât de puternica, încât ar putea sa fi fost combustibilul real al Internetului, una dintre functiile de baza ale acestuia fiind provocarea autoritatii– sa ofere o voce democratizanta în contra custozilor culturii oficiale. Astfel razboiul ce se stinsese de mult, dintre cultura joasa si cultura înalta, a parut sa se reaseze într-un razboi dintre media traditionala si noile media“.
Însa bloggerii, aflati în prima linie a luptei contra criticii mainstream, tind si ei sa devina, pe masura ce devin cunoscuti, voci ale mainstream-ului. Adevarata amenintare pentru autoritatea culturala a criticilor vine, mai degraba, din partea retelelor de socializare, crede Neal Gabler. „Ideea nu e ca criticii traditionali se însala, de fiecare data, si ca cei populisti au mereu dreptate, sau chiar ca aceste comentarii sunt, într-o proportie coplesitoare, negative sau ca ele ataca, invariabil, consensul critic. În majoritatea cazurilor, lucrurile nu stau asa. Ideea e ca autoritatea a emigrat dinspre critici spre oamenii obisnuiti si ca nu exista absolut nimic – nici întelegere secreta, nici un scop comun si nici un bombardament publicitar – ce ar putea întreprinde criticii traditionali pentru a opri asta. Au privit cum monopolul le-a fost uzurpat de ceea ce s-ar traduce printr-un imens telefon fara fir tehnologic, de sute de milioane de oameni“. Traim, arata Gabler, într-o noua epoca a populismului cultural – o epoca în care oricine nu numai ca are dreptul la o parere, dar e încurajat sa o împartaseasca.