Ce mai este prietenia?

Dreptatea, ca act instituţional de înfăptuire a justiţiei, a fost dintotdeauna o serioasă piatră de încercare pentru starea morală a societăţii, inclusiv pentru autenticitatea şi trăinicia prieteniei dintre oameni. Când se face auzit glasul legii şi, odată cu el, inevitabilul zornăit al cătuşelor, efectul „limpezirii apelor“ nu va întârzia să apară. Într-o asemenea împrejurare multe aşa-zise prietenii îşi vor da arama pe faţă, se vor nărui, se vor destrăma, unii nu vor ezita să trădeze, alţii se vor simţi înşelaţi. Cei care până mai ieri se aveau ca fraţii aleg să se denunţe pentru a-şi salva pielea ori pentru a primi o pedeapsă mai mică. Se practică înjunghiatul pe la spate. Se vede treaba că „prietenia“ lor nu era altceva decât un pact pentru înşelăciune şi căpătuială, pentru furt din avutul altora sau din vistieria statului, pentru ambiţie şi fală, pentru a acoperi fapte compromiţătoare sau pentru cine ştie ce altă „nevrednică tocmeală“, cum ar zice Montaigne.
Ce este prietenia? Mulţi ar spune că asta e o temă numai bună pentru ora de dirigenţie din gimnaziu şi că ea e atât de „tocată“ sau „bătătorită“ că nu mai merită să ne pierdem timpul cu ea. Şi totuşi, maniera excesivă, „inflaţionistă“, de folosire actuală a cuvântului „prietenie“ (şi a derivatelor lui semantice) arată un anume apetit pentru ideea în discuţie. Asistăm la inventarea şi punerea în circulaţie a unor sensuri noi ale termenului, la extinderea – discutabilă – a ariei lui de aplicabilitate. Unii iau politeţea, bunăvoinţa, ospitalitatea, simpatia, ataşamentul etc. drept prietenie. Asistăm la pervertirea semnificaţiei acestui tip special de relaţie interpersonală. Numele acestei nobile virtuţi, lăudată în toate epocile, a coborât treptat în deriziune, s-a încărcat de o zgură care o face aproape de nerecunoscut.
Cei ce se asociază conjunctural, indiferent de formula şi conţinutul asocierii, se pretind şi se prezintă ca „prieteni“. Aceşti complici la tot soiul de fărădelegi, părtaşi la solidarităţi impure îşi zic, fără ezitare, „prieteni“. Îl tot aud pe un şmenar lăudându-se cu „prietenii“ lui, şi ei şmenari, dar „cu suflet mare“. Într-un nepotolit elan al tragerii de brăcinar, un palavragiu mediatic se scălâmbăie, improvizează dialoguri inepte cu telespectatori (reali sau imaginari) pe care îi gratulează cu „prietene“. Linguşitorii, fie ei rafinaţi ori de joasă speţă, îmbracă, după nevoie, fracul, respectiv jiletca prieteniei.
Pe un alt plan, ideologia manipulatoare a consumismului exploatează copios prestigiul şi atractivitatea prieteniei. Pe unele panouri publicitare, prietenii… ştiu de ce, şi asta nu numai când e vorba de bere; companiile de telefonie mobilă îşi promovează ofertele folosindu-se de brandul prieteniei… „nelimitate“. Microbiştii, bloggerii, forumiştii, împătimiţii jocurilor extreme, tovarăşii de drumeţii, de mititei şi de şpriţ, iubitorii de animale, consumatorii de margarină etc. formează adevărate cercuri de prieteni. Te şi miri că lumea colcăie de atâta ură!
Şi asta nu-i totul, pentru a spori parcă deruta, revoluţia tehno-informaţională a zămislit o nouă specie, cea a „prietenilor virtuali“. Pe facebook se fabrică pe bandă rulantă prieteni de reţea. De altfel, nu poţi să faci parte din reţea fără să ai prieteni. Prietenii prietenilor îţi devin automat prieteni. Te trezeşti cu prieteni de care nu aveai habar. E costul branşării. Omul branşat e automat un om împrietenit (nu e neapărat şi prietenos, cum îi place să creadă şi totodată speră să se creadă despre el). Ce stranie, dar mai ales tristă situaţie: conectat cu o droaie de „prieteni“, eşti totuşi singur în faţa maşinii de conectat! Simulacrul prieteniei nu poate substitui prietenia.
Prin urmare, ce (mai) este prietenia? Vă propun o scurtă incursiune în istoria temei. Pentru înţelepciunea antică, prietenia – pornită din rădăcina nobilă a erosului – este o trăsătură inalienabilă a naturii umane, o condiţie a vieţii împlinite, fericite, dar numai dacă este unită cu virtutea morală (în principal cu dreptatea). La întrebarea „ce-i un prieten?“, Aristotel a dat răspunsul: „un suflet care locuieşte în două trupuri“, adăugând însă faptul că această comuniune este „inseparabilă de virtute“. Spre deosebire de prieteniile bazate pe interes şi pe plăcere, considerate accidentale şi vremelnice, prietenia adevărată („perfectă“) este cea „dintre oamenii cu nobleţe spirituală, adică cei ale căror afinităţi izvorăsc din virtute“. Dacă nu este unită cu dreptatea, dacă nu este pusă în slujba binelui, prietenia îşi pierde substanţa, se degradează, transformându-se nu de puţine ori în cârdăşie, deopotrivă condamnabilă şi demnă de dispreţ.
În lucrarea sa Lelio sau Despre prietenie, una dintre cele mai frumoase opere de reflecţie morală pe această temă, Cicero a insistat la rândul lui asupra faptului că „fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie“, respectiv că „prietenia nu poate exista decât între oameni buni“. El deplângea faptul că „cei mai mulţi oameni nu cunosc nimic bun printre lucrurile omeneşti decât ceea ce aduce câştig şi, ca şi în privinţa animalelor, îi iubesc îndeosebi pe prietenii de pe urma cărora speră că vor trage cel mai mare profit“. Nu-i de mirare că asemenea oameni, atraşi de „prieteniile uşuratice“, nu doar că vor fi lipsiţi de prietenia adevărată, dar nici nu vor înţelege vreodată „frumuseţea, esenţa şi forţa acestei prietenii“.
În Eseuri, Montaigne aduce şi el în discuţie tema prieteniei. Evocă, evident, ca în atâtea alte ocazii, opiniile celor din vechime, dar – fapt important – vorbeşte ca unul care a fost pus el însuşi la „încercare“: a trăit înălţătoarea experienţă a prieteniei prin relaţia cu poetul Étienne de La Boétie (prietenia lor a durat doar patru ani, din cauza morţii premature, la numai 33 de ani, a celui din urmă). Montaigne împărtăşeşte convingerea că „nu-i nimic la care firea mai mult ne îndeamnă ca la însoţirea între oameni“, precizând că există mai multe forme ale „însoţirii“ – „cele care se făuresc şi se înfruptă din desfătare sau câştig, nevoie obştească sau a insului“ – dar în ele „se amestecă alt înţeles decât cel al prieteniei însăşi“, de aceea ele sunt prin natura lor „mai puţin frumoase şi mărinimoase“. În schimb, i se pare că „cea mai presus însoţire a oamenilor este prietenia“.
Ideea că prietenia trebuie concepută ca „nobilă înţelegere“, că ea este „dumnezeiască legătură“ şi că în ea folosul sau serviciile („slujirile şi înlesnirile“) nu sunt „nici măcar vrednice de luat în seamă“, nu era nouă. Şi Cicero spusese că „prietenia este tot ce ne-au dat mai bun şi mai plăcut zeii nemuritori“, respectiv că „fac o greşeală primejdioasă cei care cred că în prietenie se pot răsfăţa în voie toate poftele şi toate păcatele“. Nou era accentul pus de Montaigne pe legătura dintre prietenie şi libertate, ce anunţa teza modernă a autonomiei voinţei ca o condiţie a moralităţii. Există relaţii („însoţiri“), scria el, care nu izvorăsc propriu-zis din „alesul şi voia noastră“. Spre deosebire de acestea, care „sunt pe măsura ce ne-o poruncesc legea şi nevoia firească“, prietenia, ca şi dragostea, nu poate fi impusă, poruncită. Ea izvorăşte din libertate, este expresia autonomiei persoanei: „Libertatea voinţei noastre nu are făurire mai curată a ei decât cea a iubirii şi a prieteniei“.
Şi ar mai fi un aspect, ce n-ar trebui neglijat, aspect ce îşi va găsi dezvoltarea ulterioară în cadrul romantismului. E vorba de înţelegerea prieteniei ca taină şi mister, la care „cerul“ trebuie să-şi aibă partea lui de contribuţie. Unirea, împinsă până la contopire, pe care prietenia autentică o presupune, s-ar afla sub o „putere neînţeleasă“, ce depăşeşte judecata celor implicaţi. Iată cum descrie Montaigne debutul şi resorturile misterioase ale prieteniei sale cu Étienne de La Boétie: „Ne căutam înainte să ne fi văzut, prin veşti pe care le auzeam unul de altul împătimindu-ne mai mult decât era vestea, cred eu dintr-o poruncă a cerului: ne îmbrăţişam din nume. Şi la cea dintâi întâlnire a noastră care, din întâmplare, a fost la o mare sărbătorire şi adunare în oraş, ne-am găsit atât de prinşi, atât de cunoscuţi, într-atât de îndatoraţi unul altuia încât nimic de atunci nu ne-a fost mai apropiat.“ Ce-i unea, ce-i făcea să se preţuiască ? Singurul răspuns posibil, dar îndestulător este acesta: „pentru că era el, pentru că eram eu“.
În Discurs asupra servituţii voluntare, singura lucrare rămasă de la el, Étienne de La Boétie a oferit prieteniei una din cele mai elocvente şi mai frumoase descrieri: „Prietenia e un nume sfânt, e un lucru sacru; ea nu are loc niciodată decât între oameni de bine şi cere o stimă reciprocă; ea nu se întreţine prin binefacere cât printr-o viaţă bună. Ceea ce face ca un prieten să fie sigur de celălalt e cunoaşterea integrităţii sale, la care răspunde cu bunătatea sa naturală, cu credinţa şi fidelitatea sa. Nu poate exista prietenie acolo unde e cruzime, lipsă de loialitate, nedreptate, iar acolo unde cei răi se adună nu este vorba despre prietenie, ci despre un complot; ei nu se iubesc unii pe alţii, ci se tem unii de alţii, nu sunt prieteni, ci complici.“
Cei de dinaintea noastră aveau un răspuns. Mi-e teamă că, de la o vreme, noi ne aflăm în plină confuzie, noţiunea de prietenie s-a diluat, s-a pervertit. Există pericolul ca omul să nu-şi mai fie prieten nici măcar lui însuşi.