Cât timp presa culturală românească pritoceşte cazul recentului Premiu pentru Poezie „Mihai Eminescu“ de la Botoşani sau al oportunităţii taxei de timbru literar, merită să mai întorci capul şi spre presa culturală internaţională. Spre un număr ceva mai vechi (din 27 decembrie 2014) al Le Nouvel Observateur, de pildă, unde se găseşte un amplu material dedicat unui celebru caz de iniţiativă privată în sfera culturii: Colecţia „Pléiade“ a Editurii Gallimard. Materialul, semnat de Jacques Drillon, sub titlul „Tot acest timp pierdut pentru o notă pe care nimeni n-o va citi“: secretele Pléiadei, e instructiv din multiple puncte de vedere şi aş spune chiar edificator, un mic curs de editologie contemporană şi de istorie recentă a literelor franceze în acelaşi timp. Sunt aici detalii de filologie, de sociologie, de economie, de istorie culturală şi nu în ultimul rând de savoir faire francez în domeniul artei literare pe care le-aş fi dorit divulgate într-un spaţiu mult mai amplu decât cel – deja generos – al hebdomadarului cu pricina. Ce e demn de reţinut dintru început este faptul că această colecţie, care se identifică cu canonul francez şi, de la o vreme, cu cel internaţional (prin faptul că include nu doar opere literare, ci şi texte aparţinând sferei mai largi a gândirii – filozofie, religie etc.), nu aparţine unei instituţii de stat, Academia Franceză bunăoară. Patrimoniul francez de litere şi idei este administrat de o întreprindere privată, situată într-un pavilion din rue Gaston Gallimard, cu o mână de angajaţi: echipa de bază, divulgă Hugues Pradier, directorul din prezent al colecţiei, numără doar nouă persoane, dar treaba se face cu o multitudine de colaboratori, cea mai mare parte dintre ei universitari. Succesul e dat de eficienta tradiţie a ceea ce s-a numit „tripla alianţă creator-editor-universitar“. Lansată sub patronajul lui Gaston Gallimard, concepută în 1931 şi dirijată de Jacques Schiffrin, care i-a dat şi numele, colecţia a avut la bază o idee aparent simplă, dar pentru realizarea căreia a fost nevoie de crearea unei adevărate şcoli. E vorba de combinarea criteriilor naţional + comercial, adică de reunirea operei unui clasic francez într-un volum aşa-zis de buzunar „pentru oamenii cu dare de mână“. Dar colecţia pentru burghezul de ieri (sau aşa-zisul honnête homme) a ajuns astăzi să ţintească în primul rând elita specialiştilor, constată Jacques Drillon. Ce înseamnă asta? Un lucru rău: că baza de racolare a cititorilor (cumpărătorilor) se reduce pe zi ce trece, din cauze complexe şi inevitabile. Dar înseamnă şi un lucru bun: că nivelul ştiinţific al produsului girat de Colecţia „Pléiade“ e atât de înalt, încât devine punct de referinţă pentru cercetare. Hugues Pradier susţine şi acum că scopul colecţiei nu se confundă cu al unui „serviciu public“, însărcinat oficial cu administrarea destinului culturii franceze, dar că e făcut din pasiune – care, cel puţin în cazul de faţă, pare mai pragmatic gestionată şi finalizată decât potenţiala directivă etatistă: „E o muncă dificilă, îndelungatã şi costisitoare, la care trebuie să ne dorim să ne înhămăm şi care trebuie să dea rezultate durabile, fiindcă o ediţie Pléiade trăieşte cam patruzeci de ani“.
Modul în care a fost şi este gândită în prezent colecţia – păstrând elemente directoare din concepţia iniţială, dar modelată după standardele şi orizontul de interes actuale – interesează şi ca business, dar şi ca istorie literară şi ca proces literar in actu, înscris într-un sistem economico-socio-politic sensibil modificat în raport cu cel de plecare. Aşa se face că organizarea colecţiilor ţine seamă de criteriile vandabilităţii (când îşi propune să nu tipărească cronologic operele unui mare scriitor, ci în funcţie de vârfurile carierei lui), iar criteriile tipăririi sunt şi au fost, în toată istoria Colecţiei „Pléiade“, negociate drastic: unii autori au avut parte de „opere complete“, alţii doar de selecţii sau de prezenţe în antologii; milimetric sunt gândite şi anexele metatextuale, notele, aparatul critic ş.a. (Aflăm de pildă că la recenta ediţie din Sodoma şi Gomora de Proust, editorii au renunţat la două treimi din schiţele şi variantele descoperite de îngrijitorul ei, Antoine Compagnon – dar că, şi fără aceste adaosuri, aparatul de schiţe, note şi variante s-a ridicat la 615 de pagini.) Nu se mai caută treisprezece volume din corespondenţa lui Voltaire, dar se introduc noi nume în agendă: aflăm de pildă că se pregăteşte să-şi facă intrarea Jean d’Ormesson. Marii autori în viaţă au şi au avut parte, de altfel, de un tratament special, principiul de selecţie fiind mult mai dur. Totuşi, există şi explicabile excepţii: despre Saint-John Perse se spune că a avut libertatea de a-şi concepe singur volumul din Colecţia „Pléiade“. De aceleaşi rigori canonice-şi-comerciale ţine şi ideea de ediţie de opere complete: dacă în cazul unor autori include şi cel mai mic semn lăsat pe hârtie care are legătură cu procesul de creaţie, în cazul unor şlefuitori prolifici, chiar celebrissimi, a publica toate variantele unui text ar fi fost complet nerezonabil (doar „Corpus-ul flaubertianum al nuvelei Un cœur simple, publicat de Giovanni Bonaccorso e un volum de 600 de pagini“).
Important însă e că, analizând spusele editorului Pradier, se constată că munca de editare se confundă, până la un punct, cu etape ale procesului de canonizare: „privilegiile“, adică excepţia de la principiile drastice de editare, răsplătesc, şi într-un fel chiar creează clasicii. Relevante sunt, de pildă, cazurile Baudelaire şi Mallarmé: „Ce s-a putut în cazul lui Baudelaire, adică includerea poeziilor într-un volum şi a operelor critice în altul nu era cu putinţă când era vorba de Mallarmé: ar fi fost 400 de pagini într-un volum şi 3.500 în altul, acesta din urmă prea puţin vandabil prin conţinut. Am adoptat atunci o altă compartimentare: operele «de creaţie» în sens larg într-o parte (1.600 de pagini), iar jurnalismul, critica şi pedagogia în altă parte (1.300 de pagini)“. În privinţa editării lui Mallarmé sunt şi alte detalii de istorie literară în sens larg: „Bertrand Marchal, responsabilul celor două volume din noua ediţie Mallarmé şeminent editor, specialist sorbonard în opera poetului, n.m. T.D.ţ, ştie că a beneficiat de privilegii excepţionale obţinând publicarea chiar şi a patru versiuni ale unui poem. «Asta nu mai ţine de mine, ci de Mallarmé! Se bucură de un statut special…»“. Când vine vorba de Mallarmé, vandabilul, aşadar, „ezită“: „Mallarmé e un bun exemplu de ezitare“. Când s-a pus problema unei noi ediţii, în două volume, din opera marelui poet, „Yves Bonnefoy a meşterit o scrisoare lungă către Antoine Gallimard (directorul din prezent al editurii), care spunea, în sumă: e, totuşi, vorba de Mallarmé… Iar ideea celor două volume a fost acceptată“.
Sunt apoi o multitudine de aspecte ce ţin de sociologia culturii. Statistica vânzărilor, de pildă: nu e fără relevanţă că, în topul vânzărilor din istoria Colecţiei «Pléiade», se află Saint-Exupéry (cu 340.000 de exemplare), Proust (al cărui prim volum din În căutarea timpului pierdut s-a dat în 250.000 de exemplare) şi opera lui Camus (cu 218.000 de exemplare). Apoi antrenamentul special cerut specialiştilor universitari realizatori de ediţii (care trebuie să îmbine o „muncă de Sisif“ cu talente de „detectiv“: să-şi creeze „o reţea imensă, să cunoască vânzători de autografe, moştenitori (ai autorilor vizaţi de Pléiade), să urmărească licitaţiile. Uneori, cumpărătorii sunt anonimi, se ascund de Fisc sau nu vor să-ţi pună la dispoziţie ceea ce posedă din pricina fetişismului“. Modul în care se realizează retribuirea specialiştilor şi chiar tipul de piele ales pentru copertele colecţiei sunt şi ele fapte de sociologie a culturii, când nu de-a dreptul de istorie literară.
Rămâne, totuşi, ideea comercialului sau al vandabilului care „ezită“ şi a muncii aparent fără compensaţie echitabilă, dar făcută din conştiinţa valorii care trebuie perpetuate şi corect administrate. Fraza care poartă titlul materialului din Le Nouvel Obs e a lui Marchal, editorul lui Mallarmé: „Tot acest timp pierdut pentru o notă pe care nimeni n-o va citi!“ Şi, adaugă el, „totuşi trebuie s-o faci. Iar peste cincizeci de ani, totul trebuie luat de la capăt, cu siguranţă“. Sau, cum spune Jean-Yves Tadié, editorul lui Proust: „În cele şase luni cât am cheltuit pentru un detaliu minuscul, Gérard Genette a scris un eseu întreg“. O muncă pe care n-o vede şi n-o compensează, în mod real, nimeni, căci specialiştii ediţiilor nu devin, oricât de dificilă ar fi opera lor de editare, staruri ale sistemului academic, nu fac vâlvă la conferinţe şi seminarii etc. – dar o muncă ale cărei rezultate durează măcar o jumătate de secol. Nu cunosc prea multe eseuri, studii, opere etc. care să aibă pe piaţa ideilor un termen de valabilitate superior unei ediţii Pléiade.