Dupa ani lungi de bâjbâieli privind modalitatile si criteriile de angajare a directorilor de teatru, s-ar zice ca problema a fost rezolvata. Cuvântul-cheie, formula magica gratie careia scenele românesti urmeaza a se bucura, de acum încolo, de o conducere eficienta, inspirata, ferma, destinsa, supla, moderna si cu ajutorul careia vom intra în Europa teatrala pe usa din fata vine din import: managementul. Succesul termenului, cariera lui internationala, inclusiv româneasca, se datoreaza faptului ca el reuneste într-un tot armonios o serie de verbe de mai mica întindere semantica precum a conduce, a administra, a organiza, a gestiona. Iar cel ce ajunge sa stapâneasca fiecare dintre aceste discipline în parte, dar si în dinamica sinergiei lor se numeste manager.
În comparatie cu acesta, directorul de odinioara nu mai are nicio sansa. O demonstreaza si simpla alaturare a celor doua clisee. Pe de o parte, directorul: ins trecut (cel putin) de prima tinerete, cu un aer obosit si acru, îmbracat într-un costum închis la culoare, cu o cravata înnodata ferm sub gulerul camasii albe, el încearca totusi sa poarte cu demnitate povara multiplelor raspunderi. Pe de alta parte, managerul… Considerabil mai tânar, acesta are alergie la cravate. Pe sub sacoul usor, camasa e descheiata la gulerul sub care se va cuibari eventual o esarfa în seara premierei – asta, în caz ca omul nu poarta cumva tricou. Totul, perfect asortat cu un zâmbet de vedeta media. E limpede pentru oricine: de o parte, trecutul de trista amintire. De cealalta, prezentul si viitorul la un loc.
Si cine si-ar mai dori o stafie a trecutului într-o institutie atât de plina de viata precum teatrul? Cu toate astea, ne-am lasat greu… A trebuit sa treaca mai bine de un deceniu pentru ca managementul sa se impuna, aducând claritate si transparenta în concursurile pentru ocuparea posturilor de director.
Înca din prima jumatate a anilor nouazeci, Europa face eforturi, pe cât de binevoitoare, pe atât de sustinute, pentru a ne convinge de avantajele managementului cultural. Numerosi specialisti au venit la noi sa tina cursuri si sa conduca workshop-uri. Tinerii români interesati au avut acces la felurite forme de învatamânt managerial prin tari occidentale cu multa experienta în domeniu. S-au publicat carti. S-au înfiintat sectii de profil în învatamântul nostru superior. De câtiva ani, absolventii de teatru au, în sfârsit, posibilitatea de a-si face masteratul în teatrologie, management si marketing cultural. Ce frumos…! Acum putem spera, în sfârsit, ca, într-un viitor nu foarte îndepartat, lucrurile se vor îndrepta. De îndata ce, de la Botosani la Bucuresti si de la Constanta la Turda, vom avea manageri în loc de directori de teatru. Totusi, daca asa stau lucrurile, oare de ce se cârteste la Strapontina împotriva unor principii moderne, europene, occidentale, precum managementul si marketingul?
Pentru ca, si de data asta, ne scapa esentialul. Neajunsurile care se resimt acum în teatrele noastre subventionate nu tin nici de management, nici de marketing. Din cale afara de importante pentru independenti si pentru teatrele comerciale, pentru toti aceia care nu beneficiaza de finantare publica, principiile celor doua discipline au o functie mai degraba de subaltern în teatrul subventionat, ele fiind dependente în totalitate de modul de functionare a sistemului. E stiut ca, în cazul teatrelor nationale si de stat, bugetul acopera în jur de 80% din pretul real al unui bilet de intrare. Variatiile de unul sau doua procente, care ar putea fi puse pe seama unui management iscusit, respectiv defectuos, sunt nesemnificative. Iar faptul, adeseori imputat incompetentei manageriale, ca se cheltuiesc sume imense pe productii teatrale lipsite de orice valoare tine de o cu totul alta zona a conducerii unui teatru: de (in)competenta artistica. Si nu e vorba câtusi de putin de valoarea profesionala intrinseca a unui actor sau regizor care ajunge sa conduca un teatru. Ci de lipsa lui de orizont, de cuprindere, de viziune, de relatia lui defectuoasa cu actualitatea, cu mentalul contemporan, cu spiritul timpului. De ignoranta lui în ceea ce priveste însasi functia teatrului în lumea de azi.
Din aceasta cauza, România nu are, nici acum, la mai bine de doua decenii de la caderea cenzurii, macar o institutie de spectacol cu o identitate precisa, inconfundabila, rezultata dintr-o strategie culturala bine articulata, dintr-un demers deliberat si coerent. Dintr-un mod de a vedea si de a întelege lumea si de reactiona la ea. Un teatru ale carui spectacole sa se subsumeze unui mesaj pe care acea institutie îl adreseaza lumii pentru ca asa a decis echipa care o conduce. Un statement, daca vreti, decurgând atât din traditia acelei scene, din relatia cu publicului sau, ca si din prioritatile vremii în care traim. Un astfel de teatru îsi alege piesele din repertoriu si regizorii care le monteaza în functie de ceea ce doreste sa spuna lumii.
Managementul si marketingul – notiuni ridicate la rang suprem, la noi – au, de fapt, un rol executiv în slujba unei strategii artistice cu cap si coada. Acest rol le revine unor departamente specializate, unor angajati pregatiti anume pentru asta. Conducerea are o sarcina mult mai importanta. Ea trebuie sa faca din teatrul respectiv o institutie cu o personalitate proprie, cu o individualitate anume. Iar sarcina aceasta, pe cât de dificila, pe atât de delicata si de imposibil de pus în niste parametri masurabili, depaseste cu mult competentele si atributiile unui simplu manager.
Deocamdata, cei ce conduc, cum-necum, destinele teatrului nostru au descoperit managementul, l-au pus pe stindard si sunt atât de mândri de el, încât par dornici sa plece la razboi. Nu mai ramâne decât sa stabileasca si ce anume îi mâna în lupta.
Autor: VICTOR SCORADETApărut în nr. 334