Spuneam ca muzeele de etnografie au aparut drept urmare a dorintei oamenilor de cultura si a politicienilor de a defini identitatea nationala a statelor aparute în ultimele doua secole. Numai ca lumea rurala care constituia izvorul colectiilor etnografice a cam disparut din cea mai mare parte a Europei, cel putin. Desigur, unele state din estul si sudul continentului înca mai pot oferi bunuri colectionabile, dar, si în aceste cazuri, ele nu mai sunt reprezentative pentru culturile nationale din acele tari, gospodariile rurale fiind, mai degraba, niste esente ale bazarurilor din marginile oraselor. Si atunci, mai sunt muzeele de etnografie, cu adevarat, cele care dau raspunsuri privind identitatea nationala?
Da; numai ca identitatea s-a schimbat.
Atunci când au aparut, muzeele de etnografie descriau o identitate contemporana lor. Acum, cel putin, în majoritatea tarilor Europei, muzeele de etnografie au devenit muzee de istorie… a unei identitati pierdute. Sa luam, drept exemplu, cazul României. Pentru majoritatea covârsitoare a românilor de azi, în muzeele de etnografie româneasca cele mai multe dintre obiecte pot fi descrise drept „frumoase“ sau „interesante“. Sigur, vizitatorii pot identifica un scaun, o masa, o camasa, un topor, eventual, chiar un plug. Dar nu pot spune nimic despre semnificatia încrustaturilor de pe ele, nu stiu daca aveau vreo anume utilizare în anumite ocazii, nu stiu de ce au fost facute astfel si nu altminteri. Spuneam, tot în cadrul acestei rubrici, ca muzeele ar trebui sa gaseasca modalitati de reprezentare a patrimoniului imaterial, pentru ca acesta este, în aceeasi masura, important pentru o comunitate ca si cel material.
România a reusit sa înscrie pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitatii, administrata de UNESCO, doina si calusul. Desigur, cam toti românii au auzit de ele, dar câti sunt cei care stiu mai mult decât faptul ca la calus se practica un dans cu bete, iar doina e un cântec de jale? Fiind incluse în patrimoniul cultural mondial, ca specifice românilor, s-ar spune ca atât calusul, cât si doina ne reprezinta în cel mai înalt grad. Si asa si este, numai ca ele nu mai spun mare lucru despre românii de azi, ci despre românii de pâna, cel mult, la începutul procesului de industrializare în ritm accelerat a României, la jumatatea secolului trecut, tot asa cum sanctuarele dacice nu au nici o semnificatie rituala pentru români, chiar daca ne mândrim cu ele, pentru ca reprezinta o parte a mostenirii primite de la o parte din stramosii nostri.
Daca ar descrie realitatea contemporana, muzeele de etnografie ar trebui sa fie, oarecum, muzee sociologice, asa cum gândise Dimitrie Gusti muzeul care îi poarta, astazi, numele, si în care, la momentul deschiderii, cel putin, în fiecare gospodarie locuia o familie venita din zona reprezentata. Cu alte cuvinte, muzeul sociologic imaginat de Gusti era un fel de ecomuzeu avant la lettre, ce reunea segmente de viata din diverse zone ale tarii, aduse în Bucuresti. Dar un asemenea muzeu, astazi, daca ar fi sa oglindeasca obiectiv si de o maniera cu adevarat reprezentativa realitatea româneasca, ar trebui sa fie, deopotriva, preocupat de mediul rural ca si de cel urban, de locuinta unei familii de români, ca si de cea a unei familii de romi, maghiari, evrei, ucraineni sau lipoveni. Probabil ca majoritatea obiectelor nu ar mai fi nici frumoase, nici interesante, pentru publicul din România, cel putin. Un asemenea muzeu nu ar mai putea vorbi doar despre etnicii români, chiar daca ei sunt majoritari în România, ci despre cetatenii României sau, mai exact, despre locuitorii României (pentru ca în societatea contemporana, sau cel putin în Uniunea Europeana, cetatenia nationala îsi pierde, treptat, chiar daca încet, semnificatia). Desigur, toate muzeele etnografice, rezervate unei anume regiuni, încearca sa surprinda specificitatile vietii pentru fiecare comunitate etnica în parte. Astazi, pentru mediul rural, diferentele pot fi, înca, semnificative. Pentru cel urban, însa, importanta nu mai este atât etnia, cât clasa sociala. Asadar, un asemenea muzeu nu ar mai putea fi etnografic, ci, mai degraba, sociografic sau chiar antropografic.
Ce facem, însa, cu muzeele existente? Calea cea mai comoda ar fi, probabil, cea a înghetarii lor la stadiul actual. Ele ar putea ramâne o specie aparte a muzeelor de istorie, asa cum sunt, de exemplu, muzeele de arheologie. Colectiile s-ar mai putea îmbogati, chiar daca nu în acelasi ritm ca în trecut, iar expozitii, cu patrimoniul existent, se pot face si reface, la nesfârsit. Calea mai abrupta dar, în opinia mea, necesara este cea a transformarii lor treptate în muzee ale societatii contemporane. Poate ca unii se vor întreba la ce ar fi bune asemenea muzee; de ce ar veni cineva sa viziteze un muzeu, ca sa vada obiecte pe care le are acasa? Exista cel putin doua raspunsuri aici. Pe de o parte, bunurile contemporane trebuie colectionate cât sunt înca în uz, pentru ca, asa cum am mai spus alta data, generatiile actuale le înlocuiesc într-un ritm din ce în ce mai rapid. Pe de alta parte, curiozitatea vizitatorului poate fi trezita, daca exista maiestria muzeografului, a creatorului de expozitie.
Exista, în lume, numeroase muzee considerate „ale vietii cotidiene“. Muzeul Canadian al Civilizatiilor este, în buna masura, un astfel de muzeu, preocupat de viata cotidiana a locuitorilor teritoriului de azi al Canadei, din preistorie pâna azi. Nu este un muzeu interesat de marile evenimente din istoria natiunii, ci de „istoria marunta“. Cu toate acestea, este unul dintre cele mai fascinante muzee din lume, în primul rând datorita unei cunoasteri exceptionale a propriei istorii si a patrimoniului existent, dovedite de muzeografi, si, în al doilea rând, datorita imaginatiei extraordinare a designerilor expozitiei. Exemplele se pot multiplica, fara îndoiala.
În urmatorii câtiva ani, specialistii din România vor trebui sa ia niste decizii privind modul în care se vor dezvolta muzeele de etnografie din tara noastra. Pentru urmasii nostri, nici criza economica, nici criza de idei nu vor avea greutatea unor scuze!
NOTE:.
1.Conceptul ecomuzeului a fost definit de George Henri Rivière si Hugues de Varine, în 1971, si presupune conservarea unui teritoriu, în care locuieste o comunitate constienta de identitatea sa si gata sa accepte sa îsi conserve modul de viata traditional. O asemenea comunitate nu va încerca sa darâme constructiile vechi, pentru a construi unele noi sau, daca acest lucru este imposibil, noua constructie o va copia pe cea veche. Modul de viata traditional al întregii comunitati va fi, atât cât este omeneste posibil, conservat si se va desfasura la fel, indiferent ce schimbari au loc în lumea „dinafara“. Singura cale de dezvoltare acceptata de comunitate este cea durabila, patrimoniul cultural facând parte din viata cotidiana a comunitatii. În România exista o singura încercare de înfiintare a unui asemenea asezamânt: Ecomuzeul Regional Sibiu, care include localitatile Saliste, Biertan si Mosna. Asociatia care promoveaza acest ecomuzeu, înfiintata de Marius Halmaghi, în 2007, încearca nu doar sa prezerve patrimoniul cultural, material si imaterial, si pe cel natural, dar sa si imprime un model de dezvoltare durabila pentru cele trei comunitati.
2.Am convingerea ca derapaje precum cel înregistrat în atitudinea guvernului francez, fata de concetatenii nostri de etnie roma, vor deveni tot mai rare.