Sari la conținut
Autor: IONUT BOGDAN STEFANESCU
Apărut în nr. 344

Ce bine ca e, ce mirare ca suntem!

    Pentru 25 de zile, capitala culturala a lumii a fost la Bucuresti

     

     

    Stiu ca stiti pe cine am parafrazat în titlu, dar am considerat ca este starea de spirit care ne defineste în acest moment al existentei noastre într-o lume atât de contradictorie si controversata. De douazeci de ani suntem din ce în ce mai sufocati de mediatizarea subculturii, a amatorilor ce se considera (si sunt considerati) artisti, a vedeteleor de o clipa, a kitsch-ului fara frontiere, a unui tip de muzica ce lasa în creierul si sufletul nostru numai zgomot si zgura si totusi, iata ca suntem capabili sa organizam un regal muzical fara egal pe plan mondial, un festival ce poarta numele celui mai complex artist român – violonist, pianist, dirijor, compozitor: George Enescu. Un festival ce poate parea o anomalie în contextul nostru cultural, daca tinem seama de afisele stradale si sondajele de opinie pe care ni le livreaza zilnic presa si televiziunile. si totusi, cel mai generos festival din lume, din punct de vedere material, dar si al întinderii (25 de zile) îsi deschide portile, odata la doi ani, în luna septembrie, la Bucuresti, iar de câteva editii încoace si în cele mai importante centre culturale ale României (Iasi, Cluj-Napoca, Timisoara, Sibiu, Brasov, Craiova etc.). Pentru mai bine de trei saptamâni, cei mai valorosi artisti ai lumii au putut fi aplaudati în România, la Festivalul „George Enescu“, aflat anul acesta la a XX-a editie.
    În sfârsit, Presedintia, Guvernul (cei care sustin financiar acest festival) si organizatorii (ARTEXIM) au înteles ca o asemenea investitie trebuie sa beneficieze si de o mediatizare pe masura, astfel ca editia din acest an a beneficiat de importanti parteneri media, precum Mezzo, CNN, BBC si multi altii. Cu siguranta, un rol important în acest parteneriat l-a avut dl. Ioan Holender, director al ultimelor doua editii ale Festivalului, o garantie internationala pentru cei ce se ocupa de promovarea muzicii clasice, dar si pentru interpretii straini invitati care, cu ceva vreme în urma, priveau circumspect posibilitatea unei aparitii în România.
    În sfârsit, în aceasta editie aniversara muzica contemporana a fost reprezentata la un nivel de exceptie pe întreaga desfasurare a festivalului, nu ca în anii precedenti, când era izolata practic de restul evenimentelor, prin rezervarea unei saptamâni în exclusivitate, ceea ce l-a facut pe directorul precedent sa declare acea saptamâna ca fiind „gaura neagra a Festivalului“. Se cuvine ca dl. Mihai Constantinescu, directorul ARTEXIM, sa primeasca respectul si felicitarile noastre pentru o astfel de initiativa. De altfel, pot spune ca aceasta editie se distinge prin faptul ca a adus în prim plan marii compozitori ai secolului XX.
    Pastrând deja traditia concertelor de la miezul noptii, muzica baroca si clasica a excelat prin interpretarea celor mai de seama ansambluri de profil din lume ori prin harul unor muzicieni inefabili – i-as numi –, precum Christian Zacharias si Murray Perahia; dar programul concertelor camerale si cel al marilor orchestre simfonice ale lumii, precum London Symphony Orchestra, The Mariinsky Theatre Symphony Orchestra, Staatskapelle Berlin, Wiener Philharmoniker etc. conduse de cei mai mari dirijori ai momentului, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Valery Gergiev, Vasily Petrenko etc., s-a orientat spre un repertoriu, s-ar putea crede, mai putin obisnuit în salile de concert din România. Nici vorba! Timp de 25 de zile, Ateneul Român (aproximativ o mie locuri), Sala Radio (o mie de locuri) si Sala Palatului (patru mii de locuri) au fost arhipline. S-au auzit urale dupa fiecare piesa de Wagner, Bruckner, Enescu, Mahler, Webern, Bártok, Zemlinsky, Walton, Messiaen, Prokofiev, Richard Strauss, Scriabin, Stravinsky, Sostakovici, Britten, Weill, Dan Dediu sau Anatol Vieru.
    O propunere inedita a fost seria concertelor „World Music“ de la Sala Radio, unde muzica anumitor culturi extra-europene a fost interpretata la cel mai înalt nivel de catre cei mai renumiti muzicieni ai genului.
    De asemenea, un succes sigur a fost si „Piata Festivalului“, o scena în aer liber pe care au urcat tineri de la liceele de muzica din Bucuresti si din tara, precum si orchestrele noastre nationale, ansambluri de muzica de camera si solisti consacrati, interpretând o muzica adecvata concertelor în aer liber. Si aici a fost arhiplin, fiind singurul loc cu intrare libera, pentru ca un numar cât mai mare de spectatori sa fie atras spre muzica.
    Practic, timp de 25 de zile, Bucurestiul s-a aflat într-o continua sarbatoare muzicala, publicul alergând nesatios de la o sala la alta, într-o bucurie generala, o efervescenta si o exuberanta ce ar fi bine sa se pastreze pe chipurile românilor pâna la editia viitoare, când starea de bine va fi, cu siguranta, reîmprospatata.
    Totusi, cred ca n-ar strica, pentru strategia editiilor viitoare, sa aduc si câteva obiectii. Prima se refera la conceptia, instaurata de-a lungul celor douazeci de editii, de a nu asocia niciodata interpreti români mai tineri, dar de marca, cu marile ansambluri si personalitati ale lumii. Ceea ce vreau sa spun e ca avem muzicieni excelenti, care ar putea avea ocazia sa devina cunoscuti si apreciati pe plan mondial daca ar avea sansa sa colaboreze cu formatii deja consacrate. Bugetul urias alocat Festivalului s-ar justifica, poate, si mai bine daca, la fiecare editie a acestuia, am lansa pe orbita muzicala internationala câteva nume românesti ale momentului. Mi se pare ca acest punct de vedere ar fi bine sa figureze si în planurile organizatorilor, doar ei în masura sa solicite asemenea colaborari, cu atât mai mult cu cât noi, românii, suntem finantatorii Festivalului (nu doar organizatorii lui). As mai spune si ca programarea unui dirijor român cu sase concerte în Festival mi se pare o exagerare, chiar daca a condus ansambluri diferite. Iar aparitia „Orchestrei de Tineret“ la Sala Palatului, sub genericul Mari orchestre ale lumii cred ca poate fi considerata, si ea, o exagerare.
    O alta obiectie se refera la remunerarea marii majoritati a artistilor români participanti în festival. Sumele sunt derizorii în comparatie cu ale strainilor, românii trebuind sa se multumeasca mai curând cu onoarea participarii într-un context al marilor valori mondiale.
    În alta ordine de idei, ma gândesc cât de binevenita ar fi o decizie a forurilor noastre competente în materie, prin care sa se solicite (în schimbul unei eventuale reduceri a impozitului) ca un procent din veniturile marilor oameni de afaceri, ale cluburilor de fotbal, ale marilor întreprideri, ale bancilor etc. sa mearga într-un cont destinat constructiei unei sali noi, moderne, de concert. În câtiva ani, probabil, am putea beneficia cu totii de ea. (Amintiti-va de miraculoasa deviza „Dati un leu pentru Ateneu!“). Cu cât aceasta initiativa întârzie, cu atât vom fi mai sufocati de mall-uri grandioase ivite precum ciupercile dupa ploaie în mijlocul orasului, înghitind orice loc propice pentru o asemenea constructie cu caracter cultural. Suntem fascinati de mirajul extraordinarilor muzicieni care ne viziteaza tara, dar uitam ca ei au nevoie în primul rând, pentru a se putea simti în largul lor pe scena, de exact ceea ce nu suntem în stare sa le oferim: o sala cu facilitati si acustica demna de secolul XXI.
    În concluzie, degringolada si criza în care ne zbatem si ne afundam ne îndreptateste sa ne bucuram si sa ne mândrim ca Festivalul „George Enescu“ exista si sa ne miram ca românii, coplesiti de greutatile zilei de mâine si bombardati de atâta prost gust, îsi pastreaza totusi buna educatie si gasesc resurse si motivatii pentru a umple salile de concert.
    Si înca un sfat, foarte important: lasati acasa telefoanele mobile! Am senzatia ca si atunci când sunt închise, ele tot se aud sunând.