Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie, Academia Româna – Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta – Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, Bucuresti, 2008, 480 p.
„Cauzele profunde trebuie descoperite, dar si intuite; ele sunt, de regula, mai importante decât efectele lor, care nu fac decât sa incheie demonstratia.“ In acesti termeni, sugerati de insusi obiectul cartii sale, se deschide monografia Oanei Soare despre Petru Dumitriu, unul dintre cele mai bune debuturi critice ale anului trecut. Curios este insa ca, desi volumul a bifat in anul scurs de la aparitie doua premii importante (al „României literare“ si al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti), monografia n-a prea trezit interesul cronicarilor, colectând, dupa datele mele, doar doua semnalari: a lui Horia Gârbea (din „Luceafarul“) si a lui Razvan Voncu (din „Contemporanul“). S-ar putea ca de vina sa fie si deschiderea „de nisa“ a editurii la care a aparut cartea sau prezenta relativ discreta a autoarei (altminteri, un foarte bun cercetator si editor, dupa cum ne-o arata, de pilda, excelenta editie Stefan Banulescu din 2005) in presa noastra literara. Insa ultima ipoteza nu tine, de vreme ce nici Iulian Costache, care s-a aflat printre rasfatatii recenziilor de mai an, nu a prea innegrit paginile revistelor literare. Mai degraba „cauza profunda“, ca sa reiau aici limbajul Oanei Soare, a dezinteresului fata de monografia consacrata autorului „Cronicii de familie“ o constituie cota aflata in cadere libera a prozatorului, pe care nu au reusit sa o atenueze nici decesul exilatului, nici editarea sa in prestigioasa colectie academica de „Opere fundamentale“.
O istorie meritata
Si totusi, unul dintre meritele indiscutabile ale volumului Oanei Soare ramâne probitatea abordarii: autoarea refuza sa joace rolul de avocat al scriitorului „sau“, nu-i jeleste rateurile si nici nu-i scuza mizeriile. Dimpotriva, monografia isi asuma din capul locului o „perspectiva ironica“ in raport cu tentativele de (auto)mistificare ale lui Dumitriu, iar pretextul atât de comod al „rautatii“ istoriei e trimis la plimbare cu urmatorul argument: „Se vorbeste, de regula, despre scriitorii si, in general, artistii care nu au avut istoria pe care geniul lor o merita. Petru Dumitriu a avut exact istoria pe care o merita si s-a contopit pâna la simbioza sau s-a lasat desfigurat cu incântare de secolul in care a trait.“ Ce-i drept, nici Oana Soare nu va reusi sa-si pastreze pâna la capat distanta fata de obiect. Iar explicatia acestei apropieri vine din chiar instrumentarea demersului sau, pentru a carui elucidare e nevoie sa ma intorc la fraza pe care am citat-o la inceput. Potrivit acestei asertiuni, approche-ul monografic s-ar concretiza printr-o explicare a efectului („destinul“ scriitorului) cu ajutorul cauzelor (biografice, politice, ideologice s.a.m.d.), ceea ce ar conduce inevitabil la simbioza dintre viata si opera: „Biografia nu este o paranteza a operei si nici invers, opera una a biografiei; in cazul lui Petru Dumitriu fiecare functioneaza ca nexus pentru cealalta. Ambele alcatuiesc o banda a lui Möbius, se interconecteaza si mai ales se cenzureaza, uneori, reciproc. De aceea, in studiul de fata, am ales amestecul – si nu separarea – itelor biograficului cu prezentarea propriu-zisa a etapelor creatiei.“ Trebuie spus ca, in ciuda acestei declaratii de principiu, perspectiva Oanei Soare nu mai are nimic de-a face cu biografismul vulgar, de tip pozitivist. Sub aspect metodologic, modelul monografiei de fata pare sa fie eseul lui Sartre despre Baudelaire, care, in treacat fie zis, se deschidea chiar el cu invocarea cliseului ca poetul francez „n-a avut viata pe care o merita“. Or, in cazul lui Petru Dumitriu, o asemenea abordare tinde sa se justifice nu doar prin particularitatile epocii si prin reflexele diverselor biografeme in opera, cât mai ales prin interesul prozatorului fata de „genurile biograficului“, care s-ar traduce in plan strict literar prin proiectul „Colectiei de Biografii, Autobiografii si Memorii Contemporane“, iar in plan programatic prin aderenta sa la o „poetica a imitatiei creatoare“, pe care Oana Soare o ilustreaza impecabil si o apropie cu deplina indreptatire de „clasicismul“ calinescian. Pe de alta parte, autoarea cartii evita de cele mai multe ori reductionismul biografist prin decriptarea subtila si minutioasa a simbolurilor, pe care le articuleaza intr-un veritabil „sistem de oglinzi paralele“. Cu alte cuvinte, in textura operei lui Petru Dumitriu, Oana Soare descopera o retea de „concepte“, „mituri personale“ si „simboluri revelatoare“, de „teme-oracol“ care alcatuiesc un spatiu imaginar ce clarifica o mare parte din atitudinile scriitorului. Cel mai bine explorate din acest unghi sunt fantasmele familiale, pe care Oana Soare le explica, pe baza psihanalitica, prin incursiuni nu doar in arhivele CNSAS, dar si in acelea ale fostei Sigurante, precum si anumite atitudini ideologice, in speta faptul ca anti-modernismul si anti-existentialismul lui Dumitriu preexista aventurii sale realist-socialiste. Mult mai semnificativa e, insa, caracterizarea metamorfozei mistice a scriitorului (de dupa 1960), fenomen in care autoarea vede, cu documentele pe masa, „nu (…) o consecinta a crizei existentiale din exil, ci un proces cu radacini mai adânci, al carei punct initial se pierde in anii copilariei“. In schimb, nu m-au multumit explicatiile altor doua momente-cheie din biografia lui Dumitriu (inregimentarea sa printre combatantii „democratiei populare“ din anii 1947-1948 si fuga in strainatate): in ambele cazuri, Oana Soare ii acorda un credit nemeritat prozatorului, preferând sa ia de bune justificarile „complete“, dar neconvingatoare ale exilatului in loc sa infereze in marginea datelor incomplete, dar mult mai plauzibile pe care epoca i le punea la dispozitie.
Un regat fara imaginatie
Cum ramâne, insa, cu analiza operei? In câteva cazuri, cred ca tânara cercetatoare se lasa furata prea mult de lectura in cheie autoreferentiala a scrierilor prozatorului. De pilda, referindu-se la piesa titulara a volumului „Euridice. 8 proze“ (1947), Oana Soare afirma ca „interesul nuvelei sta mai ales in substratul biografic, deghizat prin transpunere in lamentatie metaforica. Euridice e supranumele simbolic al iubitei din tinerete, iar tema prozei o constituie dragostea pierduta in chip fatal.“ Tot astfel, „Proprietatea si posesiunea“, „Incognito“, „Aquarium“, „Tineretea lui Pius Dabija“ si „Toto Istrati“ ar fi „alambicate depozitii in haina fictionala, si nu doar in sensul in care un roman este, in cele din urma, o harta fictiva a imaginarului autorului sau“. Insa cu adevarat abuziva e distinctia pe care Oana Soare o opereaza in interiorul „Cronicii de familie“ intre „prozele cu caracter fictional“ si „nuvele sau microromane cu nucleu autobiografic“ si pe care o coreleaza cu asertiunea ca „Petru Dumitriu nu are (…) capacitatea de a plasmui „regate imaginare“, lumi paralele, parabole complexe“. Dincolo de faptul ca o atare pretentie nu cadreaza deloc cu aptitudinile celui care a scris „L’homme aux yeux gris“, autoarea lucreaza aici cu o distinctie mult prea puternica intre autobiografic si fictional, pe care chiar creatorul singurului regat imaginar asa-zicând oficial din proza noastra (Stefan Banulescu, desigur) o infirma cu asupra de masura.
Totusi, in majoritatea comentariilor Oana Soare reuseste sa se debaraseze de acest biografism pagubos, acceptând conventia fictiunii si citind textele cu ingeniozitate si cu un pronuntat spirit critic. Foarte bune sunt mai ales lectura celor trei versiuni ale romanului „Pasarea furtunii“ (plus o a patra, adica prima, cu un final eliminat de cenzura, in care autoarea monografiei indica semnele unei veritabile „distopii“), reconstituirea proiectului „Colectiei de Biografii, Autobiografii si Memorii Contemporane“ (care are parte acum pentru prima data de o analiza de ansamblu, dar si de câteva observatii patrunzatoare de amanunt), analiza naratologica a romanului „Proprietatea si posesiunea“ (pe care Oana Soare il considera pe buna dreptate cel mai bun roman al lui Petru Dumitriu) si, nu in ultimul rând, discutia in jurul nuantelor ideologice ale „Cronicii de familie“, unde, fara sa respinga afinitatile acesteia cu realismul socialist, cercetatoarea atrage atentia ca motorul conflictului e de ordin biologic (ereditatea), si nu sociologic (lupta de clasa), ceea ce-i prilejuieste cea mai buna incadrare a ciclului respectiv din câte avem pâna acum.
Interesant e, totusi, ca o parte a acestor elemente „subversive“ fusesera intuite chiar de catre recenzentii „Cronicii…“ din anii ’50, intr-o suita de reprosuri pe care autoarea monografiei le intoarce acum pe dos (adica in favoarea prozatorului) si le foloseste ca suport polemic impotriva unui studiu din 1990 al lui Cristian Moraru. De altfel, intâlnim aici un anume paradox: daca Oana Soare califica observatiile din 1957 ale lui Dumitru Micu ca „substantiale“, iar pe cele ale lui Mihail Petroveanu drept „subtile“, optzecistului i se imputa ca ar fi produs un argument „debil“. Poate fi vorba aici si despre focul polemicii, insa aceasta atitudine trimite la o tactica generalizata: Oana Soare nu doar ca stapâneste exemplar receptarea prozei lui Dumitriu din perioada ’45-’60, dar tinde sa o privilegieze in detrimentul receptarii de dupa 1989, pe care o citeaza rareori si cu care dialogheaza mai mult aluziv. Astfel, intr-o nota de la p. 225, autoarea afirma – polemizând implicit cu Nicolae Manolescu – ca modelele „Cronicii de familie“ nu trebuie cautate pe sol autohton, adica la Duiliu Zamfirescu si la Hortensia Papadat-Bengescu. Se poate, dar as fi vrut sa vad aici si o mica demonstratie, mai ales ca nu mi se pare deloc intâmplator ca Petru Dumitriu si-a intitulat doua capitole ale ciclului sau epic „Viata la tara“. Pe de alta parte, si in afirmarea proustianismului latent al „Cronicii…“, si in sublinierea analizei fiziologice ca substitut al analizei psihologice Oana Soare merge tacut, dar fidel pe urmele aceluiasi Nicolae Manolescu…
Or, prin aceasta, am atins deja cea mai importanta limita a monografiei „Petru Dumitriu & Petru Dumitriu“, unde, dupa cum o recunoaste autoarea insasi, cauzele (virtuale) sunt privilegiate in detrimentul efectelor (actuale). Numai ca acest dispozitiv de tip genetic, inevitabil in cazul investigatiei biografice, genereaza o serie de efecte perverse in cazul abordarii critice propriu-zise, care nu se poate fundamenta decât ca un demers de tip finalist, unde intereseaza nu atât cauzele operei ca act (inca) nefinalizat, cât consecintele ei ca produs finit. Iar, din acest punct de vedere, eroarea Oanei Soare nu mi se pare aceea ca ar cauta in textele lui Dumitriu indeosebi cauzele lor (problematizând, in schimb, insuficient „efectele“ – de pilda, relevanta in raport cu literatura româna a scrierilor dimitriene in limba franceza), nici ca diminueaza uneori consecintele operei (care, in cazul lui Petru Dumitriu, trebuie cautate mai ales dupa 1990, dat fiind ca, pâna in 1960, „Cronica…“ si celelalte au fost percepute exclusiv prin filtrul ideologiei vremii, iar dupa aceasta data ele au fost supuse in România unui embargo critic si editorial), cât ca incearca sa transforme in chip ilicit cauzele virtuale in efecte actuale. Caci, considerând „Colectia de Biografii, Autobiografii si Memorii Contemporane“ drept „cel mai spectaculos si mai paradoxal mega-roman meandric si proteic din literatura româna“ si pe autorul sau drept „cel care, virtual si niciodata manifest, poseda, dupa Sadoveanu (modelul sau secret) una dintre cele mai puternice forte epice din literatura româna“, Oana Soare acorda o importanta nemeritata cauzelor (potentiale) in raport cu efectele (reale), supralicitându-si astfel obiectul.
Si totusi, asemenea concluzii exaltate nu anuleaza valoarea ansamblului: pentru ca, prin cele câteva sute de pagini de analize desfasurate pâna acolo, Oana Soare a demonstrat deja ca este nu numai un bun „documentarist“, ci si un istoric literar credibil, la care competentele analitice se imbina in chip profitabil cu un spirit critic ce nu intra decât rareori in eclipsa.