Mare este bucuria de câte ori ne intâlnim, cei plecati din România, pe un meridian sau pe altul. Asa ca, atunci când se iveste o ocazie, dam sfoara in tara, ne anuntam din timp: vezi ca, la data de, voi fi acolo; nu cumva poti sa te abati si tu din drum macar pentru o zi, macar pentru câteva ore?…Dupa care, la intoarcere, avem ce povesti celor ramasi acasa: i-am vazut, fac asa si asa, va transmit… Nu stiu daca in Bucuresti gustam cu atâta fervoare asemenea intâlniri. Faptul ca ele nu iti sunt insa totdeauna la indemâna, faptul ca te intâlnesti cu cineva cu care ai o felie de biografie comuna, biografie a carei continuare nu sta in puterea ta, face aceste intâlniri savuroase.
Deci asta e felul in care procedez, invitata fiind sa-mi prezint o carte la Haga. O sun pe prietena mea din Bruxelles: nu cumva poti sa ma insotesti? Si pe prietenii din Olanda: venim!
Cu cei din Olanda avem insa un mic ghinion. Tocmai la data la care sosim noi, sunt plecati in tara. Se intorc insa a doua zi. Nu cumva putem sa-i asteptam?, ne intreaba. Ne-ar trimite din timp cheia de la apartament. Sa dormim o noapte la ei si a doua zi s-o petrecem impreuna, pâna la intoarcerea la Bruxelles.
Prietenii din Olanda reprezinta un caz special. Sotul este om de stiinta, specialist in dirijarea transporturilor prin satelit. A participat la un concurs international când era inca in România si a luat un post in cercetare, intr-un institut din Olanda. Si-a adus sotia, s-au instalat. Fiindca ea este agronom, au preferat sa se aseze in natura, intr-un sat din preajma orasului Utrecht.
Zis si facut. Adica de ce sa nu dormim o noapte in casa lor, asteptându-i?
Asa ca ne terminam treburile oficiale la Haga si luam un tren spre Utrecht. Ideea de a ne mai plimba câteva ceasuri prin frumosul oras de la mare nu ne surâde, fiindca e frig. Si s-a pus si ploaia. Noroc ca la Utrecht gara e acoperita si, fara sa iesi pe-afara, dai intr-un pasaj comercial imens; inima orasului, cu alte cuvinte, care de mult nu mai e Domul. Asa ca, pline de bune intentii, coborâm si noi si o luam pe arterele comerciale. Educatia de acasa ne spune ca, daca cineva iti ofera acoperis, sa-l astepti si tu, in casa lui, când vine de la drum, cu masa pusa. Cumparam pui de la un rotisor, cumparam prajituri, cumparam o sticla de vin bun de la Gall and Gall, ne umplem de pungi si pachete. Si luam trenul personal care face doar câteva minute, pâna la gara Maarssen. E ora 4, dar dupa-amiaza e intunecoasa. Indicatiile pentru gasirea apartamentului sunt insa cât se poate de clare: coborâti de pe pasarela in spatele garii. Traversati. In fata voastra se deschide o alee. De-o parte si de alta, peluze. Treceti peste un mic podulet. La dreapta este cladirea unei case de batrâni. Mai mergeti câteva sute de metri. Vedeti un teren de sport. O luati prin spatele lui… Strada e Duivendrecht, nr. 796. Casa o gasiti imediat, o casa tip, asa cum sunt toate in cartier.
Ajungem deci in gara, coborâm. Ploua urâcios, de zici ca burniteaza. Sunt in sandale, e iunie si vin din Atena. Trecem podul. O luam spre capatul aleii cu gazon de-o parte si de alta. Ocolim in spatele terenului de sport. Apar casele tip. Intram intr-un soi de piateta. Nu scrie nicaieri numele ei, dar noroc ca apare un baietan pe o bicicleta, un distribuitor de pizza. Omul nostru deci. „Asta e strada Duivendrecht?“, il intreb. „Tot cartierul se numeste Duivendrecht“, imi arunca el peste umar si se pierde in ceata. Ne uitam la numerele scrise pe o tablita indicatoare: intre 200 si 300. Inseamna deci ca trebuie sa inaintam pe alee. La urmatoarea deschidere a piatetei, intre 500 si 600. Mai avem deci de mers. Trecem spre alta piateta. Intre 400 si 500. Deci am dat inapoi, mergând inainte. Mai inaintam o bucata, si in imediata apropiere, numerele sunt de la 900 la 1000. Strada e pustie, noi vinete de frig si leoarca, Puiul la rotisor s-a inmuiat, din prajituri curge dupa noi frisca.
„Suna la o casa si intreaba“, imi spune prietena mea din Bruxelles, „doar ai stat in Olanda si vorbesti limba“.
„Tocmai de asta nu pot“, ii raspund. „Fiindca am locuit niste ani in Olanda. Si stiu ca nu e permis sa suni la o usa, fara sa fi avut dinainte confirmata in agenda o intâlnire. Ba, daca ma mai aud ca vorbesc si limba, e si mai rau. Se uita prin ochiul de la usa, ma vad asa sprâncenata… mafia internationala!“
Da dumnezeu si tocmai atunci apare de la capatul unei alei o fata cu câinele-n lesa. Frumoasa fata, sa-ti ia ochii, chiar asa, prin ploaie. O opresc. E socata. Ii spun ce problema avem. „Habar n-am“, imi raspunde si se indeparteaza. Mai bâjbâim, de la 100 la 200, apoi de la 600 la 700. pâna apare de undeva o femeie grasuta, cu pantofi barbatesti si cu o geaca sport, cu gluga, care-i lasa descoperit numai nasul. E binevoitoare. „Eu nu stiu, ne spune, desi stau aici de vreo 18 ani. Dar niciodata n-am iesit in afara piatetei astei, intre 100 si 200. Normal ar fi sa fie mult mai departe“. „Am fost“, ii spunem prididite, vazând-o ca se pleaca la durerea noastra. „Am fost, pâna in capat, la lacuri. Am dat de 1000. Ceea ce este insa intre 700 si 800 nu se arata“. „Trebuie sa fie o logica aici“, bodogane cu repros, prietena mea din Bruxelles. „Bineinteles ca este, doar ca e logica lor“, incerc sa o temperez. „Ai umblat tot pamântul“, ma mârâie ea prin ploaie, si nu te descurci acum in tara in care ai locuit câteva decenii“. Olandeza grasuta si binevoitoare ne spune ca il cunoaste ea pe un batrânel, cu locuinta pe-aproape, care a lucrat la o primarie. Nu se poate sa nu stie el. Asa ca mai mergem vreo câteva sute de metri. „Lasa ca bat eu la usa“, se arata saritoare grasuta.
Doar ca mosul nu stie nici el si olandeza ne paraseste si se duce in drumul ei.
S-a facut intuneric.
„Eu nu ma mai misc de aici“, se propteste prietena mea de-un stâlp, ca un cal naravas. „Mi s-a facut si foame. Desfac pachetele. Manânc puiul. Când or veni, n-au decât sa ma ia de sub pomul asta“. Ceea ce desigur ca nu e posibil. Doar ca nici eu nu mai am argumente, fiindca dintii imi clantane si gura mi-e paralizata de frig. Si tocmai când ma aflu in culmea disperarii, dintr-o casa tip iese un domn si-o doamna si se indreapta spre o masina. Dau buzna. Probabil ca si arat jalnic, cu parul cazut in ochi, cu fustele ude lipite de picioare. Si olandezii sunt simtitori la situatii extreme. „Nu stim“, ne spune doamna. Dar… stati asa. Asteptati-ma câteva minute“. Si intra in casa. Se intoarce peste vreun sfert de ora, cu niste suluri de hârtie in mâna. Le desface, sub sfichiurile ploii si in bataia vântului gata sa i le smulga din mâna. Ne uitam pe harta pe care a cautat-o ea pe internet si a tras-o la printer. O mânuta ne arata locul unde suntem. „A-a-a, exclama doamna, numarul 796 este chiar spate in spate cu magazia noastra din curte“. Cum e prima casa din piateta, facem câtiva pasi si dam coltul. In fata noastra sta poarta cu pricina. „Si restul de numere, sutele intermediare?“, nu ma pot retine sa nu intreb. „Naiba stie, ridica doamna din umeri, or fi pe undeva, de cealalta parte a lacului“. Si ne face cadou sulul de hârtie proaspat scos de la printer, ca sa gasim casa de la cinci metri, din spatele magaziei lor.
Intâmplarile de mai sus sunt o poveste cu tâlc. Despre vremurile pe care le traim, dependenti de calculatoare. Despre revolutiile care se pregatesc si se dirijeaza pe Facebook de la mii de kilometri. Despre faptul ca pentru a ne gasi magazia din curte, trebuie sa apelam la informatii prin satelit.
Nu putem spune daca acest lucru este bun sau e rau. Putem spune doar ca el este.