Aharon Appelfeld, Povestea unei vieţi, traducere şi note din limba ebraică de Any Shilon, Editura Polirom, 2009
Cea mai importantă carte a lui Aharon Appelfeld este, fără îndoială, Povestea unei vieţi (1999, Premiul Médicis pentru Literatură străină, în 2004). Una dintre acele cărţi rare, în care autobiografia capătă toate trăsăturile unei ficţiuni, prin miraculosul ei dureros, sarcina autorului fiind doar aceea de-a o relata, simplu şi concis. Născut la Cernăuţi (în 1932), Appelfeld şi familia sa devin victimele antisemitismului, fiind deportaţi într-un lagăr de muncă din Transnistria. Mama scriitorului moare în lagăr, dar el reuşeşte să evadeze şi, timp de trei ani, trăieşte în păduri. Alături de Armata Roşie, ajunge în Italia, apoi pleacă în Palestina. Toate aceste evenimente i s-au întâmplat până la vârsta de 14 ani! E greu de conceput o copilărie mai ciudată şi mai dificilă, material nepreţuit pentru un roman sau chiar pentru mai multe. Viziunea asupra vieţii, pe care o elaborăm la maturitate, îşi găseşte rădăcinile în copilăria cea mai adâncă. Nici n-o putem concepe dacă, printr-un efort cel mai adesea uriaş, nu găsim calea către acest tărâm fragil şi iluminat. Fără copilărie, fără fiorul ei, filosofia noastră despre viaţă ar fi o simplă mecanică a conceptelor.
Tocmai această căutare a copilăriei şi a resorturilor ei face obiectul romanului Pe neaşteptate, dragoste. Appelfeld este un introspect în care putem avea încredere, căci exerciţiul căutării de sine este ceea ce l-a făcut să meargă înainte, să se menţină în viaţă. El ştie că, în acest proces, factori „externi“, cum ar fi iubirea sau întâmplarea, joacă un rol deloc neglijabil. Copilăria este o hartă cifrată, care, odată dezlegată, asigură accesul la propria noastră fiinţă. Ea nu poate fi interpretată decât dintr-un anumit „punct“, de la o anumită „înălţime“. Cel mai adesea, în viaţă, încercăm să interpretăm această hartă luând-o la pas printre amintiri. Nu-i de mirare că ajungem să ne rătăcim în propriul nostru suflet, să ne înstrăinăm în tărâmul cel mai cunoscut. Căci, această căutare nu poate să ducă nicăieri fără lumina aruncată, în străfundurile noastre, de iubire. Când se întâmplă asta? De fapt, se întâmplă vreodată? Nu cumva a descoperi punctul de vedere asupra copilăriei este doar o chestiune de noroc?
Povestea este uşor de rezumat: un bărbat de 70 de ani, scriitor veleitar, divorţat de o femeie autoritară şi bolnav de cancer, se îndrăgosteşte de propria menajeră, o femeie simplă, trecută de 30 de ani, dar cu o experienţă amoroasă aproape inexistentă. Cei doi se apropie, treptat, unul de celălalt, dragostea dintre ei intensificându-se pe măsură ce moartea bărbatului se apropie. Appelfeld descrie atent întregul proces prin care, presat de apropierea sfârşitului şi încurajat de o iubire nesperată, scriitorul face un ultim efort de anvergură în vederea identificării propriei poziţii în faţa vieţii şi a propriului stil. Deşi apropiat de cercurile literare din Ierusalim, Ernest (numele bărbatului) n-a reuşit niciodată să-şi găsească o identitate stilistică, motiv pentru care a fost, de fiecare dată, neconvingător în faţa editorilor. În ultimul timp, scrie cu înverşunare, dar aproape tot ceea ce pune pe hârtie distruge, după un timp. Întreaga sa căutare se concentrează asupra amintirilor din copilărie şi din prima tinereţe. Ernest este preocupat, este îngrijorat, este disperat de nevoia restabilirii – mai ales prin intermediul viselor – a unei relaţii afective cu propriii părinţi, aceasta fiind singura cale prin care s-ar putea reconcilia cu trecutul şi, totodată, prin care s-ar putea regăsi pe sine însuşi. Relaţia cu părinţii este una dintre temele majore ale scriitorilor evrei din Bucovina. Pentru Paul Celan, părinţii dispăruţi în lagăr sunt motivul unei tragedii de care nu a putut scăpa toată viaţa şi care a contribuit la sucombarea lui psihică. Povestea lui Appelfeld este asemănătoare, fapt explicabil prin contextul sociologic similar al evreilor moldoveni în timpul Holocaustului. Interpretarea acestei experienţe este însă diferită, de la om la om. Soluţia propusă de Appelfeld este ieşirea, oricât de dificilă, din orizontul Holocaustului. Nimeni nu poate să rămână lipit de aceste experienţe îngrozitoare întreaga viaţă. Ele nu pot fi înţelese şi, în orice caz, nu pot fi integrate în experienţa de viaţă fără a face apel la ceea ce ar putea să le depăşească. Or, un singur lucru ar putea să le depăşească: iubirea. Iubirea este singura experienţă capabilă să răscumpere orori, care, altfel, riscă să pustiască într-o clipă şi pentru totdeauna cele mai puternice şi mai bogate suflete. În acelaşi timp, prin iubire, Ernest reuşeşte să-şi dea seama că adeziunea la comunism (iarăşi, cazul lui Celan este asemănător) a fost o eroare. Nici o politică, oricât de idealistă şi de bine intenţionată, nu poate fi o soluţie de salvare a sufletelor. Problema nu este aşadar, legată, de consecinţele politice, practice ale comunismului, care s-au dovedit a fi cu adevărat dezastruoase, ci de consecinţele în ordine existenţială. Comunismul n-a rezolvat nici o problemă pentru un evreu şi pentru nimeni altcineva, vrea să spună Appelfeld. Problema a rămas astfel nerezolvată, ba chiar a fost cu mult complicată, întrucât a condus la o înstrăinare de părinţi (adeziunea la comunism a tinerilor se făcea de obicei împotriva voinţei părinţilor), adică la o înstrăinare de tradiţie şi de religie, religia iudaică fiind, prin excelenţă, o religie a părinţilor. Regăsindu-şi părinţii şi bunicii, împăcându-se cu ei, iubindu-i, Ernest devine capabil să-şi înţeleagă viaţa şi, în ciuda cancerului care-l rodea pe dinăuntru, să-şi regăsească demnitatea în faţa morţii. Scrie, dar acum nu mai simte nevoia să-şi distrugă opera. În sfârşit, şi-a găsit stilul.
La începutul Copilăriei berlineze la 1900, Walter Benjamin spune despre propriile sale incursiuni în copilărie că „… au poate darul să prefigureze înăuntrul lor experienţe istorice ulterioare“ (Bucureşti: Humanitas, 2010, p. 34). Altfel spus, noi găsim în trecut prefigurarea propriului nostru viitor. La Appelfeld, iubirea lui Ernest pentru Irena este anticipată de iubirea din tinereţe pentru Tina. Războiul, adeziunea sa la comunism au făcut neant din această primă iubire. El a trebuit să plece la o şcoală de ofiţeri, Tina şi fetiţa lor au fost deportate. Nu le-a mai văzut niciodată, „…dar le vede uneori clar pe Tina şi pe micuţa Helga de parcă nu ar fi mamă şi fiică, ci două fetiţe care se ţin de mână“ (p. 64). Capacitatea, redobândită târziu, de a iubi, norocul de-a putea iubi din nou şi de-a fi iubit au transformat această primă iubire dintr-o fatalitate dureroasă în prefigurarea unui destin. Dar, cine ştie? Poate că destinul nu-i decât voinţa de-a ne transfigura propriile înfrângeri, de-a ieşi din capcanele fatalităţii. Nu putem face asta decât îmbătrânind.