Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 318

Cautarea adevarului si sensul trecutului

    Anne Enright, Reuniunea, traducere de Magda Teodorescu, Iasi, Editura Polirom, 2009

     

    In vârsta de treizeci si noua de ani, Veronica Hegarty sufera un adevarat soc psihic dupa moartea fratelui sau, Liam, care se sinucisese din motive neelucidate. Pe acest fond al unei sensibilitati deja exacerbate, ea va incerca, ulterior, nu doar sa faca fata tuturor formalitatilor pe care le are de rezolvat la Dublin, orasul sau natal si locul unde se vor desfasura priveghiul si inmormântarea, ci si problemelor cu care se confrunta in propria sa familie, marcata de o instrainare din ce in ce mai evidenta a Veronicai fata de sotul ei si de cele doua fiice cu care simte, efectiv, ca nu mai poate comunica. Aceasta este, redusa strict la nivelul intâmplarilor esentiale, actiunea romanului „Reuniunea“, al scriitoarei irlandeze Anne Enright, aparut in anul 2007 si incununat cu prestigiosul Man Booker Prize. Cunoscuta, anterior, pentru preferinta sa pentru experimentele la nivel narativ sau stilistic (fapt evident in primul sau romanul, „The Wig My Father Wore“, 1995), sau pentru capacitatea de a utiliza formulele realismului magic, in linia lui Gabriel García Márquez, fara, insa, a cadea in imitatie de duzina („The Pleasure of Eliza Lynch“, 2002), dar si pentru structura, verva si nervul povestirilor si eseurilor sale, autoarea demonstreaza, prin „Reuniunea“ („The Gathering“) nu numai forta de a explora si de a acoperi noi teritorii ale prozei, ci si curajul – dublat intotdeauna de o excelenta realizare artistica – de a descrie universul si atmosfera din Dublin intr-un mod care o plaseaza in buna descendenta a lui James Joyce. Tocmai din acest motiv, ceea ce initial a fost privit de unii cititori drept o carenta la nivelul firului epic al cartii, devine, la o lectura atenta, unul din meritele care au fost analizate din diverse perspective in diversele studii critice care i-au fost dedicate. Caci, in romanul acesta, Anne Enright nu mizeaza aproape deloc pe subiectul in sine, reductibil, practic, la câteva fraze, ci pe atmosfera apasatoare – care e, deopotriva, a Dublinului si a casei familiei Hegarty –, dar, in egala masura, pe evidentierea remarcabila a instrainarii si a singuratatii in cuplu sau in sânul unei mari familii, asa cum este cea a Veronicai.
    Cartea este, deci, dincolo de conflictul epic (sarac) o veritabila meditatie asupra sensurilor vietii si a intelesului profund al mortii. Iar daca proza de pâna acum a lui Anne Enright era adeseori centrata pe tema decaderii trupului si pe aceea a efectelor provocate de trecerea timpului asupra fiintei umane, acum, toate acestea, aduse din nou in prim plan, primesc o alta consistenta, câta vreme in lumea descrisa in „Reuniunea“ fidelitatea absoluta este imposibila, iar sexul devine un simplu joc, nu o data absurd. Cu toate acestea, oricât de paradoxala ar putea sa para afirmatia, dragostea este ceea ce conteaza si ceea ce ramâne in viata tuturor, chiar si dupa ce toate celelalte iluzii minunate ale tineretii (frumusetea, increderea si entuziasmul) au disparut de mult. In acest context, moartea devine, uneori, o alinare, mai cu seama pentru cei care, asemenea lui Liam, au simtit ca nu mai pot indura nici povara prezentului, dar nici pe aceea a trecutului pe care, ca sub un teribil blestem, il poarta mereu cu ei. Si aici e de gasit marea arta a lui Anne Enright: in puterea de a sonda profunzimile sufletului si pasiunilor omenesti, incercând sa inteleaga pâna la capat nu doar ceea ce a marcat existenta Veronicai si a lui Liam, ci, deopotriva, pe aceea a bunicii lor, Ada Merriman, sosita la Dublin in anii ’20 ai secolului trecut in cautarea unui viitor mai bun.
    Nascuta cu doar unsprezece luni dupa venirea pe lume a lui Liam, si fiind cea mai apropiata de acesta dintre toti cei noua copii (care vor atinge vârsta adulta) ai familiei Hegarty, Veronica incearca sa reconstituie tot trecutul, pentru a intelege ce l-a determinat pe Liam sa-si puna capat zilelor si ajungând, astfel, sa se gândeasca la o serie de intâmplari stranii petrecute pe când ea si fratele sau preferat se aflau in casa bunicii Ada, la Broadstone. De altfel, romanul, scris la persoana intâi, incepe chiar astfel: „As vrea sa pun pe hârtie ce s-a intâmplat in casa bunicii mele, in vara in care aveam opt sau noua ani, dar nu sunt prea sigura daca asta s-a intâmplat cu-adevarat. Trebuie sa depun marturie pentru un eveniment improbabil. Il simt clocotind in mine – si poate ca nu a avut loc. Nici macar nu stiu cum sa-l calific.“ Impresioneaza, inca de la prima lectura, tocmai precizia extraordinara a expresiei indoielilor pe care le nutreste Veronica, indoieli care, insa, nu o impiedica sa-si continue cercetarile si drumurile printre propriile amintiri, abia acum dând ea importanta cuvenita unor vechi gesturi sau cuvinte ale lui Liam. Caci abuzul sexual caruia ii cazuse victima fratele ei lasase asupra acestuia – dar si asupra ei insasi – urme extrem de adânci, determinând-o pe fetita care era când fusese martora unor scene neverosimile si odioase, sa se inchida in sine si sa-si impuna uitarea drept unica terapie posibila, administrându-si singura mustrari ori de câte ori vreo amintire a acelor zile ii revenea in mine. „Reuniunea“ devine, astfel, un extraordinar exemplu de investigare a mecanismelor memoriei si ale suferintei umane, ale rusinii si fricii, ale singuratatii si incapacitatii de a mai comunica. Desigur, Anne Enright are mereu grija sa precizeze ca, in fond, suntem in fata unui roman, a unei opere de fictiune, iar vocea care nareaza nu este decât aceea a unui narator mai mult sau mai putin creditabil, date fiind vârsta Veronicai din momentul respectivului abuz si lipsa ei de experienta. Dar marea arta a scriitoarei consta tocmai in capacitatea sa de a sugera cititorului ca, oricât de necreditabila poate parea aceasta voce narativa, fiind unica din carte, este, totusi, cea mai veridica.
    Pe de alta parte, romanul acesta investigheaza, in egala masura, nu doar circumstantele mortii lui Liam, ci si pe acelea ale dezintegrarii progresive a coerentei interioare a Veronicai, cea incapabila sa se mai regaseasca si sa traiasca in mijlocul celor care, pâna la acest tragic moment, crezuse ca ii iubeste mai mult decât orice pe lume, sotul sii fiicele ei, dar care se vor dovedi opaci sau, la rândul lor, incapabili sa o inteleaga si sa-i ofere mult doritul sprijin dupa pierderea celui mai apropiat frate al sau, cel mai bun prieten in anii copilariei si adolescentei. Afectata, deopotriva, de indiferenta mamei si de singuratatea apasatoare, care e unicul sentiment cu care ramâne dupa lungile zile ale privegherii lui Liam si dupa ceremonia inmormântarii, Veronica va ajunge sa intreprinda lungi calatorii cu masina, ea preferând sa conduca kilometri intregi in fiecare noapte, decât sa incerce sa puna cap la cap bucatelele in care simtise ca viata ii fusese realmente sfarâmata odata cu sinuciderea fratelui. De aici starile de reverie in care are tendinta de a cadea sau adevaratele viziuni in care imbraca trecutul bunicii sale imediat dupa sosirea acesteia la Dublin, romanul facând un adevarat slalom intre episoade din prezent si altele, oarecum corespondente, din trecut. Unii critici au considerat ca fragmentele dedicate descrierii experientelor traite de Ada Merriman in marele oras au accentuate note suprarealiste, tocmai de aceea Enright fiind, nu o data, apropiata, de literatura cu accente onirice. Numai ca scriitoarea insasi a accentuat faptul ca in aceasta carte nu a descris nici o experienta care nu s-ar fi putut petrece in realitate, astfel ca, pentru a repeta propriile sale cuvinte, „totul poate capata, pe alocuri, un aer supra-real, insa nicidecum ireal.“ De aceea cautarea adevarului printre propriile amintiri devine atât de convingatoare in cazul Veronicai.
    Desigur, nu putem ignora inrudirea tematica a prozei lui Anne Enright cu aceea a Ednei O’Brien, ambele autoare fiind preocupate de semnificatiile pe care le poate dobândi trecutul in familiile irlandeze, cu precizarea ca „Reuniunea“ este de departe un roman cu mult mai experimental decât majoritatea scrierilor din literatura irlandeza a ultimilor ani, depasindu-i, atât in ceea ce priveste structura ca atare, precum si modalitatile de realizare concreta a temelor alese, pe John Banville ori pe Patrick McCabe. Caci idealul lui Anne Enright este, in aceste pagini, de a se apropia de tehnica fluxului constiintei si de a ajunge la un nivel superior de expresie a monologului interior – amanunte deloc lipsite de importanta, câta vreme perioada descrisa, aceea a anilor ‘20 ai secolului trecut, este tocmai momentul descoperirii, in literatura europeana, a noilor modalitati de expresie. Enright stabileste, deci, implicit, o paralela intre strategiile narative preferate ale marilor reprezentanti ai modernismului, pe de o parte, si, pe de alta, epoca in care, pentru familia protagonistei sale, Veronica Hegarty, au inceput problemele – al caror deznodamânt se va produce exact in fatala vara pe care aceasta si Liam o vor petrece in casa bunicii Ada, prea des frecventata de perversul Lambert Nugent. Marele mister al romanului isi gaseste, astfel, dezlegarea, catre final, insa asta nu dezvaluie cauzele nefericirii lui Liam, ci – si aici e extraordinara intuitie a lui Anne Enright – explica pâna la capat doar teribila singuratate a Veronicai. Dar scriitoarea demonstreaza, in „Reuniunea“, si capacitatea de a oferi speranta unei salvari spirituale fara a cadea vreo clipa in melodramatic si sentimental, caci, daca e ca viata protagonistei sa se schimbe in bine, asta se va intâmpla doar dupa ce ea insasi va reusi sa restabileasca legaturile cu insasi atmosfera Dublinului. Calatorind – nu trebuie sa pierdem din vedere implicatiile initiatice ale drumului sau – pâna in Anglia si inapoi, Veronica Hegarty va intelege, finalmente, nu neaparat de ce s-a sinucis fratele sau si nici de ce a trebuit sa se intâmple ce s-a intâmplat in trecut, ci de ce trebuie ea insasi sa gaseasca puterea si indrazneala de a merge inainte.