1) Dincolo de discutii teoretice mult prea savante, legate de structura relatiilor si de coincidenta unor valori opuse – inainte de toate, capitalismul nu duce automat la comunism (si nici chiar la socialism, daca ne gândim la acesta ca „prima faza“). Daca cei de stânga nu sunt consecventi, adica nu isi critica mereu supozitiile si nu provoaca dialoguri (adica a intreba si a raspunde in moduri diferite), dupa cum nu-si analizeaza drumul prin prisma metodei dialectice si a idealului comunist totodata, ei nu pot antrena schimbari semnificative ale gândirii oamenilor. Constiinta pentru sine (cum spunea Marx) a clasei mondiale a celor care trebuie sa-si vânda forta de munca pentru a trai si care nu stapânesc, ca ansamblu/ clasa, ansamblul mijloacelor de existenta nu se realizeaza si ramâne doar in sine: oamenii doar au calitatea de proletari, nu si constiinta de proletari. Are loc, astfel o defazare intre conditiile obiective ale trecerii la comunism (criza societala profunda si chiar institutii care reconfigureaza elemente din sistemul capitalist) si cele subiective.
Epoca de astazi – de tranzitie, o spune toata lumea, desi nu exista acorduri cu privire la tipul si anvergura tranzitiei – se poate, astfel, prelungi mult timp: criza se adânceste, oamenii experimenteaza accentuarea fenomenelor de barbarizare si, in acelasi timp, de ocolire a acestora, dar nu exista nici un deus ex machina care sa schimbe lucrurile radical in locul oamenilor. Revolutia – adica trecerea constienta la comunism – are nevoie neaparat de conditii obiective si acestea sunt date de logica sistemului capitalist: dar aceasta logica nu duce automat la schimbarea radicala de tip proletar. Marx a pus revolutia sub semnul lui posse: ea nu mai era o chestiune de utopie (intreaga cercetare a mecanismului economic al capitalismului a fost subordonata, in fond, tocmai ideii ca non si anticapitalismul sunt posibile), dar cerea efortul de constiinta al oamenilor. Lenin a mentionat si el aceasta: „Ar fi o greseala sa credem ca atunci când, in virtutea conditiilor dezvoltarii social-economice, revolutia este pe deplin matura, clasele revolutionare dispun intotdeauna de forta suficienta pentru a o infaptui… Revolutia poate sa se fi maturizat, dar fortele creatorilor ei revolutionari se pot dovedi insuficiente pentru infaptuirea ei; in acest caz, societatea incepe sa se descompuna si acest proces de descompunere dureaza uneori decenii de-a rândul“ (i).
Si atunci? In fata uriasului proces de control capitalist al constiintelor, oamenii trebuie sa se opuna: sa nu abdice de la a gândi.
Constiinta proletara, inerent revolutionara – sa o numim astfel, caci denumirea nu si-a pierdut defel puterea de semnificatie – trebuie sa gândeasca alert, consecvent, permanent, in interconexiune globala. De oamenii care se incordeaza in acest proces depinde viitorul omenirii insusi, caci ei pot sa previna inrautatirea lucrurilor, deturnarea lor spre razboi si distrugere a umanitatii. Caci si aceasta deturnare capitalista insasi este urmarea logicii sistemului. Semnul lui posse se afla si aici: nu exista predeterminarea traiectoriilor, dupa cum nu are nici un rost sa ne bazam pe simtul de precautie al omului care l-a facut pâna acum sa rezolve mereu lucrurile.
2) A discuta despre obiective: ele trebuie sa fie confruntate cu proiectul comunist. Si, deoarece acest proiect include constiinta procesualitatii, obiectivele sunt si ele minimale si maximale. Urmarirea obiectivelor incepe de la cele minimale, iar acestea sunt cele banale, izvorâte din conceptia iluminista. Desigur ca obiectivele minimaliste nu sunt cele care vizeaza accederea la putere in orice conditii, ci numai acelea care constituie pasi spre proiectul comunist.
Din acest punct de vedere, un obiectiv minimalist este realizarea valorilor moderne ca atare, egalitatea in fata legii si minimizarea (daca nu chiar desfiintarea) privilegiilor. Or, iata ca un partid de dreapta explicita, PDL, motivat de criza economica si de nevoia de legitimare publica (oamenii fiind exasperati de coruptie, nepotism si crearea unor legi cu dedicatie pentru a privilegia unele categorii sociale), a initiat atacul impotriva privilegiilor. Si sub presiunea propriei clientele si a apartenentei sale la dreapta, PDL are o atitudine contradictorie fata de reducerea privilegiilor (de exemplu, cele ale clerului ramân neschimbate). Dar faptul ca a impus pensii potrivit principiului contributivitatii este deja mare lucru. PSD si PNL au fost impotriva. Ce poate face, insa, o stânga consecventa, una care urmareste proiectul comunist? Sa fie de acord cu obiectivul reducerii privilegiilor si sa preseze pentru aplicarea deplina a abolirii privilegiilor.
Alaturi de discursul dreptei privind necesitatea ordinii sociale, o stânga consecventa trebuie sa arate care sunt conditiile acestei ordini: sa se detaseze de cadrul si instrumentele dreptei, si sa insiste pentru respectarea legii de catre toti si in transparenta, dupa cum sa arate ca prevenirea infractiunilor si a violentei de jos implica nu mai multa violenta de sus ci realizarea drepturilor economice si sociale si a unei oferte culturale cât mai putin marcate de kitsch si valoarea consumismului generator de „fericire paradoxala“ – v. Lipovetsky (ii).
3) Criza economica actuala impreuna cu fenomenele de razboi din lume reprezinta modalitati de „distrugere creatoare“ (Schumpeter) a fortelor de productie tocmai pentru ca sa creeze un nou „spatiu vital“ pentru cresterea economica/ profitul capitalului (Marx) (iii). In acest sens, orice teorie a unei reveniri care nu tine seama de preturile platite de populatia mondiala, de deteriorarea mediului, de cresterea concurentei internationale si a conflictualitatii, ci se focalizeaza exclusiv asupra unei cresteri a economiei nationale legate de partenerii regionali – in speranta unei reveniri a valorii salariilor si pensiilor –, este opusa unei gândiri de stânga.
4) Daca stânga nu evolueaza spre autocritica si consecventa, nevoia de radicalism a populatiilor exasperate se converteste spre unul fals, care nu face decât sa prezerve raporturile de dominatie.
Perioada interbelica este un exemplu. Stânga a fost slaba (nu este locul aici sa discutam de ce si cum s-a manifestat aceasta slabiciune): pe acest teren, a inflorit extrema-dreapta. Opozitia fata de extrema-dreapta a fost tot una inscrisa in logica dominatiei: opozitia fata de „cel mai mare rau“. (Dar, sa nu uitam ca opozitia la fascism a avut loc târziu si dupa ce stânga dovedise ca nu este in stare sa indrazneasca (ceea ce inseamna, in mod unitar, depasind fractionarea sa in secte, dupa cum si depasind colaborationismul, ca sa formulam repede pozitia social-democratiei), asadar sa indrazneasca sa propuna concret populatiilor reprezentate o alternativa sociala la democratia capitalista si la concurenta proprietatii fragmentate. Ca urmare, antifascismul a fost, in fond, ineficient, indiferent de cât eroism au dat dovada milioane de oameni pentru a invinge fascismul (iv)). Deoarece extrema-dreapta a fost cel mai mare rau, rezultatul antifascismului a putut sa fie numai re-intoarcerea la bunul capitalism democratic (ale carui contradictii au fost, totusi, radacina fascismului). Doar in Est antifascismul a dus, in continuarea indraznelii leniniste, la incercarea de a anula capitalismul.
Modelul capitalist de reactie la problemele sociale este tocmai cel mai mare rau in momentul respectiv. Acest model refuza perspectiva autocritica a agentilor si conduce la perpetuarea sistemului prin trecere de la un mare rau impotriva caruia se lupta la alt mare rau ce provoaca opozitiile.
Astazi, o buna parte a nevoii de radicalism a maselor este convertita in forme religioase (v). Numai daca aceste forme antreneaza si opozitia la imperialism ajunge acesta sa i se opuna ca fiind cel mai mare rau. Modelul capitalist de reactie la problemele sociale se poate vedea in propaganda dominanta impotriva fundamentalismului islamic: fundamentalismul talibanilor afgani a fost socotit de catre imperialism drept mai bun decât socialismul introdus anterior. Atunci când acest fundamentalism a inceput sa se opuna si americanilor, el a devenit cel mai mare rau, iar guvernul „democratic“ si corupt impus dce invingatori drept „victoria democratiei“.
Note:
(i) V.I. Lenin, „Ultimul cuvânt al tacticii „iskriste“ sau farsa alegerilor ca un nou motiv al insurectiei“ (1905), in „Opere complete“, vol. 11, Bucuresti, Editura Politica, 1962, p. 365-366. Sau „Opere“, vol. 9, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura Politica, 1955, p. 361.
(ii) Gilles Lipovetsky, „Fericirea paradoxala. Eseu asupra societatii de hiperconsum“ (2006). Iasi, Polirom, 2007.
(iii) Vezi si Naomi Klein, „The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism“ (2007) Random House of Canada, 2008.
(iv) Vezi si Ana Bazac, „Can anti-fascism still play a role? Case Study: Romania“, in „Critique“, Routledge, Francis & Taylor Groups, nr. 38, 2006, p.61-80.
(v) Vezi si Slavoj Zizek, la http://www.spiegel.de/international/zeitgeist/0,1518,705164,00.html.