Bătrânică. Plină la trup. Cu mâinile mari, muncite. Trece ca o vijelie prin secretariat. După ce sunase la uşă cu disperare. Ne aruncă peste umăr un „Am întârziat. Vin de la lucru“. Şi intră în clasă, la curs.
De după uşă se aude glasul profesorului. Oră de limba engleză. Din când în când se aude şi glasul câte unui cursant. Răspunde la întrebări. Printre alte glasuri disting şi glasul ei.
La pauză elevii şi profesorul ies în unica sală, care serveşte şi de secretariat. Ea se apropie de noi. Simte nevoia să se explice.
„Am înainte de sărbători tare mult de lucru. Trec pe zi pe la câteva case. Şi sunt case grele. Spăl ferestre, scări, unii au zugrăvit şi au nevoie de o curăţenie mare… De asta am întârziat. Dar nu am pierdut mult din lecţie”.
Spre seară, acel du-te-vino din şcoală se mai potoleşte. La ora 20 se încheie şi ultimul curs. Toată lumea pleacă spre staţiile de metrou sau de autobuze. Ea e singura care rămâne. Are cearcăne grele, se vede că e obosită de nu mai poate. Faţa îi este congestionată şi de efortul pe care l-a făcut ca să ia parte activă la curs.
Secretariatul se goleşte de lume. Pleacă şi ultimul elev. Se scurg spre uşă, oameni maturi, munciţi, îmbrăcaţi cu ce se nimereşte, cu figurile roase de gânduri. Învaţă limba greacă dacă nu sunt greci. Învaţă alte limbi, cu gândul să emigreze. Pleacă şi ultimul profesor. Singură ea rămâne, să cotrobăie printr-o debara după un aspirator şi nişte scule pentru întreţinut curăţenia. Mă conduce la plecare, să închidă după mine uşa. Şi mai petrece aici încă vreo câteva ore, să facă curat prin clase. Ăsta este angajamentul ei faţă de şcoală. Să participe la lecţiile de engleză fără să plătească. În schimb, pentru banii pe care s-ar fi cuvenit să-i dea şcolii, să facă curăţenie în local.
Cu faţa roşie, cu trupul îngreunat de vârstă, cu mâinile mari, muncite, în care ţine o mătură, închide după mine uşa de la intrare. Îmi spune „sărbători fericite!“. Este jovială. Nu pare deloc apăsată de situaţie. Ba chiar e fericită. „Merge bine“, îmi spune. Am început să mă descurc într-un text”.
*
Alerg şi eu peste drum. La ora 20 începe la Centrul Cultural al Atenei o conferinţă. A sosit de la renumita Şcoală Superioară de Economie din Chicago unul dintre cei mai mari specialişti ai lumii. Vorbeşte despre viitorul Europei. Marea şi ultraluxoasa sală de conferinţe din centrul cultural clădit în urmă cu câţiva ani, când încă mai existau bani în Grecia, e plină ochi. Oameni de toate vârstele, de toate profesiile. Lume care gândeşte. Care vrea să ştie. Care speră că, undeva, cineva a găsit o soluţie.
Savantul o fi el american, doar că e italian. Născut, crescut, educat în State. Însă inina lui, se vede cât de colo, este mediteraneeană. Temperamentul. Înţelegerea. Expunerea. Expresivitatea. Ardoarea. Îi înţelege pe greci. Vrea să le dovedească acest lucru. Într-o conferinţă prezentată cu simţire italiană. Şi cu metodologie americană. Prin faţa noastră, pe ecran, se înşiră grafice, unul după altul. Linii în sus şi-n jos, curbe crescătoare şi descrescătoare, linii colorate, cadre de referinţă, planşe comparative pe ani. Cu mult aplomb, savantul ne expune o teorie la care probabil că trebuia ca decidenţii politici să se fi gândit în urmă cu 50 de ani. Anume că popoarele care formează actuala Uniune Europeană sunt diferite unul de altul. Că una e Sudul. Că alta e Nordul. Că nu merge în Creta ceea ce se potriveşte în Finlanda. Că, dacă e să ne luăm toţi după aceleaşi legi, gândite-n Germania, susţinute de Franţa şi aplicabile în Olanda, partea de sud a continentul va da chix. Că moneda unică în ţări cu diferenţe de salarizare incomensurabile nu poate face faţă cerinţelor vieţii de zi cu zi.
Personal, am mai auzit teoria asta. În urmă cu aproape un deceniu. La Mitsos, ţăranul care vinde ceapă şi cartofi în piaţă. Are taraba de când îl ştiu în acelaşi colţ, la încrucişarea dintre străzile Synopis şi Mikras Asias. E un bărbat trecut de prima tinereţe, mătăhălos, cu mâinile bătătorite de munca pământului. Are vocea puternică, adună lumea în jurul lui. „Cum pot eu să vând cartofii la preţul vechi, al drahmei“, se scuză cu glas de tunet, „când apa şi benzina le plătesc în euro? Cine poate să-mi ceară mie una ca asta?”. La sfârşitul zilei, îndurerat, îşi adună marfa în coşuri. N-a reuşit să vândă nici jumătate, dacă e să comparăm cu vânzarea pe care ar fi făcut-o el în urmă cu câţiva ani, pe vremea drahmei.
Ceea ce nu ştie însă Mitsos se pare că ştie savantul american. El lansează o teorie care ne face să înţepenim în scaune. Cum că, ar fi posibilă, pentru ieşirea din criză, o divizare a monedei, un euro în Sud şi altul în Nord; amândouă monede euro, va să zică, doar că… Deoarece, ne explică savantul, suntem noi o Uniune, dar suntem diferiţi. Şi, pentru a-şi condimenta discursul în stil american şi cu umor meridional, îl citează pe de Gaulle, care ar fi spus la un moment dat că e greu să obţii unitate într-o ţară ca Franţa, care are atâtea feluri de brânză… Or, dacă şi în Franţa e greu din cauza diferenţelor dintre tipurile de brânză, ce să faci într-o Europă în care ciprioţii o preferă dulce, olandezii tare etc., etc…
Ies de la conferinţă. Văd pe trotuar, în faţa ieşirii, o cerşetoare. Aşezată pe jos, cu un picior sub ea. Îmbrobodită de nu i se vede deloc chipul. E slabă. Pare bătrână. Are şi un tremurat al corpului, ritmic, care te duce cu gândul la boală.
Nu ştiu însă cum se întâmplă că, în momentul în care sunt cel mai aproape de ea, undeva, într-un buzunar al zdrenţelor cu care e îmbrăcată, sună un telefon mobil. „Baba” scoate de sub catrafuse o mână pentru a ajunge la telefon. Mâna este a unei femei tinere, e albă şi nemuncită. Şi pentru ca şocul să fie total, îi aud şi vocea, spunând în româneşte: „N-am strâns cine ştie ce, mă Gheorghiţă, că aici, la colţul la care m-ai trimis, ăştia nu dă”…
Acum, ce să vorbim de ţări, de Sud şi de Nord, de Charles de Gaulle şi de felurile de brânză, şi să nu ne gândim la oameni? De ce adică unul este într-un fel şi altul într-altul? De ce unul munceşte ca un disperat la bătrâneţe şi are ambiţia să înveţe şi limba engleză, iar altul, din acelaşi neam, în plină putere, stă cu mâna întinsă?
Suntem diferiţi spune savantul, nu se pot aplica aceleaşi legi în Nord şi în Sud. Suntem diferiţi… Deci va trebui găsit un răspuns.
Dar pentru diferenţele dintre felul cum oamenii se raportează la propriul curs al vieţii cine ne va da un răspuns? Cum să înţelegem faptul că unul se naşte cu sentimentul demnităţii şi altul nu? Şi că, probabil, diferenţele de acolo încep, şi nu de la euro, de la locul pe hartă, de la felurile de brânză şi aşa mai departe?