Odată cu încheierea sărbătorilor de trecere dintr-un an într-altul, în lumea satului tradiţional începea o perioadă de nouă săptămâni de „dezlegare“ numită Dulcele Crăciunului sau Câşlegile de Iarnă. Atât prima, cât şi a doua denumire trimit la tradiţiile alimentare nesupuse restricţiilor, cu excepţia zilelor de miercuri şi vineri, însă şi acestea au reguli mai puţin drastice. Aici sunt prezentate sărbătorile de la începutul Câşlegilor de Iarnă.
Era intervalul în care se desfăşurau cele mai multe nunţi ţărăneşti întrucât vinul „era aşezat“, distilatele, preparate şi puse la păstrare, iar muncile se reduceau doar la spaţiul gospodăriei. Prilejurile de petrecere erau jocurile duminicale, şezătorile, clăcile, pentru cei tineri, iar pentru „adunările mai liniştite“ ale maturilor, serile lungi de povestit de acasă, de la rândul la moară şi de la priveghiuri.
Între 8 ianuarie şi 24 februarie nu sunt decât două „praznice împărăteşti“ (sărbători creştine marcate în calendarul ortodox cu cruci roşii), restul fiind sărbători sau „sfinţi“ de importanţă redusă. Unele sărbători se grupează în calendarul popular în cicluri de câte trei zile plasate simetric faţă de cele purtătoare ale semnificaţiilor şi funcţiilor de apărare împotriva bolilor şi animalelor sălbatice de la sfârşitul anului ori din cursul verii.
Regăsim aceste valenţe ale sărbătorilor în corpusul de credinţe şi tradiţii orale (legende apocrife şi hagiografice, naraţiuni personale cu nucleu legendar) care justifică gesturile mărunte, interdicţiile şi prescripţiile sau actele magico-rituale.
Astfel, în ziua de 11 ianuarie este prăznuit Sfântul Teodosie cel Mare, recunoscut şi ca făcător de minuni: tradiţiile Bisericii spun că a binecuvântat o femeie ai cărei prunci nu trăiau şi că, la îndemnul ucenicilor săi, foarte bătrân fiind, a mers în câmp şi a alungat lăcustele şi omizile care aduceau foamete şi sărăcie oamenilor. De aceea el este pomenit şi cinstit mai ales de către „oamenii sterpi“, pentru „a primi rod pântecelui“ (a procrea), de femeile aflate „în starea darului“ (însărcinate), pentru naştere uşoară, dar şi de crescătorii de animale, pentru „prăsirea“ acestora.
Circovii de Iarnă, miezul iernii pastorale, debutează la 16 ianuarie cu o zi dedicată unuia dintre cele mai importante personaje creştine: Apostolul Petru, în amintirea unei minuni ce s-a săvârşit în timp ce acesta, la porunca împăratului Irod, zăcea în închisoare. Se spune că Îngerul Domnului a venit noaptea şi, cu toate că Apostolul era păzit cu străşnicie de doi oşteni, a făcut ca lanţurile care îl ferecau să se sfărâme şi să cadă. Românii cred că Apostolul Petru (Sâmpetru) leagă cu acest lanţ ciuma, gura lupilor şi a altor dihănii. În această noapte se crede că Sâmpetru coboară printre fiarele sălbatice din Raiul pe care îl străjuieşte şi ale cărui chei le poartă; îmbrăcat în straie albe, călare pe un cal, el vine şi le porunceşte ce vită sau ce om să atace peste an. Nici o sălbăticiune nu îndrăzneşte să facă stricăciuni fără îngăduinţa sfântului! Aceasta pentru că, asemenea lui Sântandrei, Sâmpetru este patronul lupilor fiindcă ei au fost doi fraţi care, plecând la chemarea Mântuitorului, şi-au lăsat oile în seama câinilor, dar aceştia s-au sălbăticit şi s-au risipit. De aici apăreau restricţii privind muncile casnice feminine care, odată încălcate, puneau în primejdie viaţa întregii familii. În schimb, existau unele recomandări alimentare: se coceau şi se împărţeau covrigi – ştiut fiind faptul că Sâmpetru este stăpânul sufletelor morţilor –, se pregăteau plăcinte şi se mâncau în familie, mai ales de cei ce ştiau că au de făcut călătorii peste an, nu se consuma carne, ba mai mult, păstorii ajunau până la asfinţitul soarelui pentru a ţine animalele sălbatice departe de stână. Alţii ţineau această zi pentru a fi feriţi de răceală, friguri şi junghiuri şi a trece cu bine iarna şi împotriva prigonirilor de orice fel. Sâmpetru de Iarnă, zi numită în Banat şi Fulgerătoarele, este socotită la fel de importantă şi de primejdioasă meteorologic precum praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din 29 iunie cunoscut ca Sâmpetru de Vară.
17 ianuarie, a doua zi a aceluiaşi ciclu, numită popular Antanasiile (de la Antonie şi Tănase), este dedicată de calendarul ortodox Cuviosului Antonie cel Mare care şi-a trăit viaţa în retragere, post şi rugăciune. În tradiţia folclorică figura lui Antonie cel Mare este rezultatul diverselor suprapuneri, asimilări şi interpretări aşa încât povestea lui se plasează fie în nord-estul continentului, fie în Pannonia. El este văzut ca „un om sfânt care avea puterea de a rupe vrăjile“, „un apărător împotriva lupilor“, „cel ce trimite ploaia şi fulgerele de la Dumnezeu“ sau pur şi simplu „cumătrul lui Dumnezeu“. Aşa se face că Sfântul Anton era ţinut mai ales de mame pentru ca fiii lor să fie feriţi de boli – de la „soare sec“ (insolaţie), la „gâlci“ (amigdalită), ciumă, ameţeli şi „baiul cel rău“ (epilepsie) – cât şi pentru a ţine departe atât visele rele, coşmarurile şi fiarele pădurii. Pe de altă parte, „cine nu ţine Sf. Anton înnebuneşte“ sau „îl doare mijlocul vara la seceră“, ceea ce justifica tot restricţiile legate de tors, ţesut, cusut.
Atanasia Ciumelor sau Tănase de Ciumă (18 ianuarie, Sfinţii Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei) este cea din urmă zi a Circovilor, ce protejează împotriva bolilor şi prădătorilor. Sărbătoarea era ţinută de femei, în special de cele care au fete de măritat pentru ca acestea să fie ferite de necurăţenie şi nenoroc (ecou al unei secvenţe din viaţa Sf. Atanasie), dar şi de celelalte gospodine, ca să nu facă bube de orice fel, să nu aibă dureri de oase şi de încheieturi, pentru ca dobitoacele să nu capete dalac (bubă rea), ciumă şi „să nu se şchiopeze“ iar puii lor să nu iasă sluţiţi. Despre Atanasie se credea că este apărător de ciumă şi în cinstea lui se făceau hramuri şi slujbe pentru a alunga boala; se împărţeau trecătorilor, grâu fiert, pâine cu zahăr sau turte calde stropite cu unt, pentru ca în acest fel să se îmblânzească duhul bolii şi să se ducă departe de gospodărie. Se mai credea despre Chiril, cel socotit şchiop, că poate aduce vindecare ologilor şi reumaticilor: ziua lui era respectată mai cu seamă pentru ca oamenii sau animalele de povară să nu aibă accidente de-a lungul verii, în călătorii, ca şi la muncile agricole.
Sfântului Grigorie Teologul, personalitate creştină de mare erudiţie şi profunzime, care a trăit în secolul IV d.H., îi este dedicată ziua de 25 ianuarie. Credinţele populare româneşti îl caracterizează ca pe „un sfânt cu ştiinţă mare, care a făcut minuni pe pământ şi a ajutat omenirea la bine“. Din etimologia populară acordată atributului sfântului – Teologul – a rezultat credinţa că nepăstrarea zilei lui se pedepseşte prin „ologeală“ sau „damblageală“ ce poate atinge atât oamenii (chiar şi pruncii nenăscuţi), cât şi animalele din gospodărie, de aceea nu se pornea la drum în această zi, nu se înjugau animalele şi nici nu se foloseau unelte agricole tăioase.
30 ianuarie este unul dintre praznicele împărăteşti marcate de cruce roşie în calendarul creştin ortodox, fiind dedicat Sfinţilor Trei Mari Ierarhi, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Popular, sărbătoarea poartă numele de Trisfetitele (din slavonul „tri sviatiteli“, „cei trei sfinţi“, ierarhi ai Bisericii), dar această denumire a generat o seamă de confuzii de înţeles. Unele tradiţii păstrează – sub un aspect miraculos – ceva din semnificaţia religioasă iniţială: „Trisfetitele se zic la trei sfinţi ierarhi, care se zice c-ar fi adormit trei sute de ani şi, deşteptându-se, au spus oamenilor ce au văzut, cum se pedepsesc cei ce fac rău şi i-a învăţat să facă bine.“. Supusă etimologiei populare, denumirea slavonă a sărbătorii a devenit „Trisfetiţele“ aşa încât „unii oameni cred că sunt trei fetiţe care, când umbla Dumnezeu pe pământ, au dat odată apă lui Dumnezeu“ sau au spălat picioarele lui Iisus Hristos, ca răsplată fiind numit sfinte. Alte credinţe le caracterizează drept nişte spirite mânioase care îi pocesc, le „strâmbă minţile“ sau îi orbesc pe cei pe care îi întâlnesc, drept pedeapsă că nu le-au respectat ziua sau ca pe nişte fecioare neîntrecute în „împletitul horbotelor“ (dantelelor). Era o zi de praznic al sufletelor celor morţi neîmpărtăşiţi, dar şi una de pregătire a sufletului pentru viaţa de apoi, de aceea, pe lângă slujbe şi pomeni, se aprindeau lumânări a căror flacără să le căluzească viaţa de aici şi pe cea de dincolo. Sărbătoarea este pusă sub semnul unirii transpus în credinţe precum: numele ei nu trebuie rostit căci poţi rămâne văduv; fetele cred că le aduce noroc şi un soţ bun şi aşezat; grâul care n-a încolţit şi n-a „înfrăţit“ (germinat) în toamnă creşte sub zăpadă. Făcând parte din ciclul Filipilor, data de 30 ianuarie este şi ea pusă sub pecetea malefică a lupului, nerespectarea ei aducând mari nenorociri de la plânsul neîmpăcat al copiilor, până la atacarea gospodăriilor şi călătorilor.
Autor: Narcisa Alexandra ŞtiucăApărut în nr. 501