Patrick Süskind, Parfumul, traducere de Grete Tartler, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012
Se vadeste, astfel, si importanta numelui protagonistului, Grenouille („broasca“, în limba franceza), tocmai pentru ca autorul sa poata sublinia, si în acest fel, la nivel metaforic, esecul personajului de a stabili relatii umane cu semenii sai si de a comunica, în acest fel, pentru a depasi impulsurile violentei latente în el. De altfel, atât în „Parfumul“, cât si în numeroase alegorii romantice, momentul esential al afirmarii genialitatii unui individ altfel obscur este descoperirea de catre cel implicat a unei deficiente grave la nivel interior, a unei lipse care trebuie neaparat suplinita. Asadar, recrearea parodica de catre Süskind a unor aspecte preluate din textele lui Hoffmann si permanenta raportare a lui Grenouille la Cardillac reprezinta si o critica implicita la adresa teoriei lui Harold Bloom cu privire la reprimarea si originalitatea ce marcau epoca romantica. Caci, câta vreme Bloom sustine ca artistul original (si, deci, autentic) trebuie sa se întoarca, prin intermediul represiunii, la o stare de narcisism primar, scriitorul german considera, implicit, ca iluzia nevoii de a crea este determinata de o regresiune imaginativa în starea de melancolie pre-oedipiana. Iar „Parfumul“, prin efortul intertextual pe care scriitura lui Süskind îl reprezinta, încearca nu doar sa deconstruiasca fantezia romantica a unei omnipotente creatoare, ci si sa impuna un model estetic – si literar – fundamental diferit.
În calitate de metafora generatoare si structura alegorica fundamentala în cazul unui roman cum este cel al lui Patrick Süskind, parfumul – ce devine chiar titlu al cartii – este extrem de bine ales. Este detaliul care, dupa cum va remarca Grenouille la un moment dat, îi poate ajuta pe oameni sa treaca neobservati, iar alteori sa devina de-a dreptul invizibili. Sau, dimpotriva, îi poate face irezistibili, adorati, adulati. În plus, ce altceva ar fi putut simboliza mai bine deconstructia textuala decât un amestec savant de miresme si de esente distilate, la nivel livresc, din marile carti ale literaturii anterioare? Pe aceasta se întemeiaza atât nivelul parodic al romanului lui Süskind, cât si excelenta structura polifonica pe care „Parfumul“ o are în fragmentele esentiale pentru decodificarea sensurilor. „Das Fraulein von Scuderi“, textul lui Hoffmann, cu imaginea artistului, cu subiectul politist si cu analiza atenta întreprinsa de autor este, practic, doar una dintre sursele lui Süskind si doar unul dintre modelele pe care romanul din 1985 le urmeaza.
Text si intertext
S-a afirmat nu o data „Parfumul“ ar fi în primul rând o tesatura excelent lucrata de trimiteri intertextuale, ramânând fascinant pentru cititori sa descopere codurile ascunse, elementele parodiate sau cele pastisate prin intermediul carora autorul îsi configureaza propriul text care, în acest fel, dizolva într-un impuls creator extrem de interesant, vechea omnipotenta auctoriala si redefineste subiectivitatea imaginativa drept spatiu fluid al scriiturii, unde identitatea autorului real dispare si se afirma exclusiv recursul la masca citatului ocultat tocmai cu scopul afirmarii unei originalitati care mizeaza mult pe pluralitatea vocilor precursorilor literari implicate în acest demers. Tehnica, mai cu seama în ceea ce priveste constructia personajului central, ne duce cu gândul si la proza lui Günter Grass, câta vreme imaginea desprinsa parca din folclor a protagonistului cu nume de amfibian duce la privilegierea unei forme de viata regresive înteleasa ca varianta într-o cheie mai elaborata din punct de vedere stilistic a chipului lui Oskar Matzerath, piticul din „Toba de tinichea“, al carui refuz de a mai creste parodiaza ramânerea în urma a unei Germanii care, dupa încheierea razboiului, a încercat sa reprime toate amintirile perioadei fasciste. Numai ca „Parfumul“ nu este nici o idealizare nostalgica favorizând cautarea unui refugiu în vreun trecut istoric, si nici o negare a adevarurilor natiunii, ci o rescriere ironica a discursului literar care a marcat spatiul cultural german în veacurile trecute.
Aceasta extrem de complicata relatie pe care Süskind o mentine cu precursorii sau cu predecesorii sai literari are darul de a crea un soi de identitate auctoriala hibrida care prezinta numeroase analogii exact cu procedeul complex alchimic pe alocuri cu ajutorul caruia Grenouille produce parfumurile pe care, înainte de asta, le gândeste, le viseaza, le doreste: „Gasise compasul vietii lui viitoare. Si, ca toti monstrii geniali carora, printr-o întâmplare din afara, le e aratata linia dreapta în haosul de spirale al sufletului, Grenouille nu se mai lasa abatut de la ceea ce credea a fi priceput ca-i e directia destinului. Întelese acum limpede de ce-si prinsese ghearele atât de tenace si încrâncenat de viata. Trebuia sa fie un creator de miresme. Cel mai mare nascocitor de parfumuri al tuturor timpurilor.“
Din punct de vedere psihologic, fascinatia lui Grenouille pentru a prinde si a pastra în retorta sufletul materiei neînsufletite prin distilari succesive semnifica dorinta sa inconstienta de a crea o esenta umana sau, cu alte cuvinte, o noua identitate pe care sa si-o poata asuma si cu ajutorul careia, practic, sa devina, pentru prima data, el însusi. Din punct de vedere intertextual, transformarea materialelor livresti preexistente cu scopul de a crea o noua esenta literara oglindeste principala strategie de care Süskind se foloseste pentru a scrie acest roman. Caci „Parfumul“, distilând atent esentele marii literaturi a veacurilor trecute pentru a obtine si a pastra numai esentele, ofera cititorului tocmai imaginea simbolica a unui parfum scump. Nou, dar si vechi, inedit, dar si cunoscut. Faptul este evident înca din deja citata prima fraza a cartii, numai ca, daca aici Süskind se raporteaza la Hoffmann, nu trebuie sa uitam ca Hoffmann însusi, construind destinul lui René Cardillac, pornea de la Kleist. Süskind sugereaza, asadar, ca el nici nu întreprinde vreun demers nou, însa, în acelasi timp, si ca nu poate fi identificat în totalitate cu vreunul dintre modelele directe sau indirecte pe care le-a avut în vedere.
Sfârsitul romanului, descriind moartea lui Grenouille, devorat de gloata marelui oras cucerita de parfumul sau, într-o manifestare brutala de dragoste scapata de sub control, afirma convingerea niciodata rostita ca atare a protagonistului, însa evidenta în acest punct: si anume ca, desi si-a realizat visul de a fi iubit neconditionat de cei din jur, a realizat si ca dragoastea aceasta (acestora) s-a datorat unui act de iluzionare si deopotriva de autoiluzionare, câta vreme însasi iubirea devine, pentru un astfel de personaj, o simpla iluzie, rezultata în urma contrafacerii originalului: „Dupa ce, terminându-si prânzul, canibalii se adunara din nou lânga foc, nu scoase unul o vorba. Se simteau cu totii încurcati si nu îndrazneau sa se priveasca în ochi. Când îndraznira totusi, la început pe furis, apoi deschis, zâmbira. Erau neobisnuit de mândri. Pentru prima oara faptuisera ceva din iubire.“ Se pot face, desigur, o serie de apropieri fata de texte extrem de diverse, caci acest final, ca si modul în care se ajunge aici, trimite în mod destul de evident la sfâsierea lui Pentheus, asa cum apare ea în opera lui Euripide.
Însa nici sugestia crestina a numelui acestui neobisnuit protagonist nu trebuie uitata, Jean-Baptiste ducând cu gândul la Ioan Botezatorul, antemergatorul, cel care a anuntat venirea Mântuitorului. Grenouille însusi are parte de propria resurectie, caci el va reveni la viata în mod spectaculos – în sens figurat – dupa retragerea vreme de sapte ani în singuratate, în munti, unde autorul îi compara existenta cu a unui pustnic: „Dintr-o data singuratatea se pravalea peste spiritul sau ca o fata înnegrita de oglinda. Închidea ochii. Întunecatele porti ale launtrului sau se deschideau, iar el intra. Începea urmatoarea reprezentatie a teatrului sufletesc Grenouille. Trecura astfel zile întregi, saptamâni dupa saptamâni, luni dupa luni. Trecura astfel sapte ani.“
Jocuri (identitare) serioase
Pe de alta parte, aceasta sectiune a cartii trebuie raportata si la basmele Fratilor Grimm, cu profunde reverberatii în spatiul cultural german. Barenhauter, de pilda, este respins de familie si rataceste de colo-colo, pâna când va încheia o întelegere cu diavolul, vizând, la fel ca în celebrul text al lui Chamisso despre Peter Schlemihl, pierderea umbrei, cu alte cuvinte, a propriei identitati. Provenite din folclorul german, aceste istorii ale fiintelor umane marcate de imposibilitatea afirmarii propriei individualitati vor fi preferate de romantici, pentru ca, mai târziu, problema identitatii, a mastii sociale si a existentei artistului de geniu sa fie reluate si îmbogatite cu alte semnificatii de simbolisti. De fapt, Grenouille, care se autodenumeste la un moment dat drept Marele Grenouille, se retrage nu doar în singuratatea muntelui, ci într-o lume creata de el însusi, un paradis artificial al imaginatiei proprii, unde, desigur, se poate asemana cu o zeitate: „Atunci Marele Grenouille porunci ploii sa se opreasca. Si asa se facu. Si trimise peste tinut soarele blând al surâsului sau, iar bogatia florilor de milioane de ori înmultita se deschise dintr-o singura bataie de petale, de la un capat al imperiului la celalalt, un singur covor multicolor tesut din miriadele pretioaselor recipiente de parfum. Si Marele Grenouille vazu ca e bine, foarte, foarte bine. Si sufla asupra tinutului vântul respirarii sale. Iar florile, alintate, înmiresmara si amestecara miriadele lor de arome într-un universal, mereu schimbator si totusi unitar în perpetua-i schimbare, parfum-ofranda Marelui, Unicului, Stralucitului Grenouille.“ Numai ca, în mod ironic, nici aici el nu va reusi sa tina departe amintirile dureroase ale propriului trecut si nici suferinta la gândul fiecarei fiinte care l-a abandonat. În acest context, mirosul reprezinta acel adevarat mecanism care faciliteaza readucerea în actualitate a propriului trecut, dar si modalitatea protagonistului de a evada din el. Narcisismul lui Grenouille îl apropie pe acesta si de imaginea unui dandy din literatura fin du siècle, personajul lui Süskind fiind, în unele momente, o parodie excelenta a unora dintre eroii literaturii estetizante.
Cu toate acestea, metafora parfumului domina textul si salveaza personajul de risipirea în simplul impuls ironic gratuit, facând ca romanul de fata sa poata fi interpretat, asa cum a si fost, de altfel, si drept un excelent exemplu de proza sinestezica. Süskind demonstreaza cu prisosinta ca a facut din plin experienta scriiturii alchimice a lui Baudelaire si, preluându-i conotatiile psihologice, a aplicat-o, spre surpriza cititorilor mai putin amatori de asemenea surprize textuale, la propria versiune de discurs postmodern mizând pe parodie si pe pastisa, intertextul biblic fiind, de altfel, în paranteza fie spus, si el evident: „Iar acesta, tronând pe un nor auriu-parfumat, sorbea odoarea adulmecând si placuta îi era mireasma jertfita. Si se pogorî sa-si binecuvinte creatia de mai multe ori, si i se multumi cu chiote, veseliri si noi suflari de miresme. Între timp, se facuse seara, iar aromele se raspândeau mai departe si se amestecau în albastrul noptii cu tot mai fantastice note. Era de asteptat o adevarata noapte de bal a parfumurilor, cu un gigant foc de artificii al miresmelor scânteietoare.“
Süskind stie, deci, cum sa se instaleze în imaginatia celuilalt, fie el cititor sau precursor literar, iar în acest fel sa puna sub semnul întrebarii toate imaginile consacrate ale culturii anterioare, pastrând acele coordonate – mai cu seama romantice si (post)simboliste – care servesc propriului demers creator. În acest fel, imaginatia postmoderna se elibereaza de iluzia narcisista a originalitatii absolute sau a originalitatii cu orice pret, transformând propria anxietate creatoare în veritabil discurs intertextual. Iar scriitorul contemporan, care nu se mai prezinta drept vechiul si de-a dreptul miticul geniu (fie el înteles sau nu!), accepta statutul de virtuoz, aceste elemente facând din „Parfumul“, dincolo de orice posibile si multe alte interpretari, si o excelenta alegorie a demersului creator postmodern.