Ca personajele si situatile tragicomice din dramaturgia si proza lui Caragiale, dincolo de identificari localiste, sunt universale, e un truism. Nu este mai putin adevarat insa ca ele exprima inainte de toate o anumita realitate istorica, culturala, morala. Sa ne amintim o fraza care face parte din ceea ce s-ar putea numi fondul principal de idei si definitii privindu-l pe Caragiale. Ea apartine lui Mihail Ralea: „Caragiale, cel mai national scriitor, cel care a inteles mai bine firea noastra, ne-a lasat si acest aspect: românul care nu-si pierde cumpatul in fata crizei“. In treacat fie zis, la atâtea crize si tranzitii pârjolitoare, asta i-ar mai lipsi românului: sa-si piarda de tot si cumpatul. Ca, in rest, este un perdant perfect. Interesanta, memorabila chiar daca discutabila, este o propozitie a lui Nicolae Manolescu din „Istoria critica a literaturii române“. Referindu-se, de pilda, la „O scrisoare pierduta“, criticul scrie: „Expresivitatea este asa de puternica incât asurzeste mesajul“. Si totusi, mesajul este, si el, extrem de puternic si de (mereu) nou. Tocmai impactul in constiinta asazicând comuna a românilor face ca eroii lui Caragiale sa fie evocati si invocati cu voluptate pentru a ridiculiza astazi poate mai mult ca altadata adunatura de demagogi, agramati, latrai, sâsâiti, parveniti, corupti de prin Parlament, Guvern, Presedintie, presa, partide, din alte medii si institutii, din societatea româneasca in general aflata intr-o continua degradare. Pe de alta parte, a-l reduce pe Caragiale la atât e de neconceput. Actualizarile, localizarile, identificarile excesive, facile – inclusiv in transpuneri filmografice gen „Pentru cine bat clopotele, Mitica?“ – denatureaza, as spune violeaza opera lui Caragiale. Rezulta un Caragiale contra Caragiale. Un fel de Caragiale pentru uzul si abuzul unora… In primul rând pentru uzul unor regizori sau actori, care ar trebui sa stie ca ei sunt asazicând in slujba lui Caragiale si nu invers. Iar asta cu atât mai mult cu cât Caragiale este inca necunoscut. Criticul si eminentul istoric al culturii Mircea Muthu observa pe la inceputul anilor 2000 intr-o ancheta a revistei „Apostrof“, având ca tema actualitatea lui Caragiale, dar si intr-un amplu interviu pe care l-am publicat in volumul „Paralele inegale“, la Editura Polirom, in 2003, ca se impune „recontextualizarea lui Caragiale din mai multe unghiuri“. In opinia lui Mircea Muthu, scriitorul Caragiale (as spune eu: unul total) „a fost pur si simplu sufocat de dramaturgul Caragiale, de multiplele inscenari ale pieselor lui s…t, unele grotesti. Aici pot sa adaug, din pacate, si filmografia“. Exemplul la care se referea interlocutorul meu era tocmai „De ce bat clopotele, Mitica?“, pe care il considera o denaturare, chiar o tradare a lui Caragiale. Reputat balcanolog, analist profund al spiritualitatii acestei parti de Europa, profesorul clujean atragea, de pilda, atentia asupra modului cum este vazuta de unii regizori mahalaua, acestia ignorând sau pur si simplu necunoscând ca mahalaua, cuvânt de origine turca, care inseamna cartier, cartier marginas, „constituia – si la noi, ca in tot arealul sud-estic – un spatiu in care frontierele culturale erau permeabilizate, un spatiu extrem de fertil din punct de vedere socio-cultural. Mahalaua româneasca a dat valori remarcabile, estetic vorbind, valori unice in spatiul estic“. As nota ca nu e lipsit de semnificatie ca cel ce face asemenea observatii este ardelean, având, se presupune, o perspectiva mai senina, mai obiectiva asupra balcanismului comparativ cu cea a regateanului. Cu atât mai mult e de meditat la intrebarile pe care le formula cu prilejurile amintite, cu cât domnia sa declara transant: „Nu ma recunosc in personajele lui Caragiale“, un scriitor pe care, de altfel, marturiseste ca l-a indragit si chiar a interpretat pe scena, ca student, „Scrisoarea pierduta“, spectacol „cu care am colindat toata tara timp de patru ani“. In esenta, criticul clujean pledeaza pentru considerarea si restituirea lui Caragiale in totalitatea operei sale. Din punctul de vedere al lui Mircea Muthu, la Caragiale n-ar exista tragic. „S-ar putea sa nu am dreptate“ – admitea totusi in dialogul evocat. Ma numar printre cei care nu cred ca au dreptate cei ce neaga dimensiunea tragica a operei lui Caragiale. Multe intrebari sunt justificate, cel putin ca punere de probleme: cum il vede cu adevarat autorul „Napastei“ si al eseului „1907 – Din primavara pâna-n toamna“ pe taranul român, care este viziunea sa privind religia, Natura, Cosmosul etc.
Nu mai putin incitante sunt consideratiile scriitorilor privind opera genialului Nenea Iancu. Ele pot fi chiar mai revelatoare decât exegezele criticilor, ale teoreticienilor ori ale regizorilor. Recitesc pagini dintr-o carte de eseuri a lui Dumitru Radu Popescu, el insusi dramaturg, comentator subtil al fenomenului teatral, prozator de mare forta, cu o opera a carei dimensiune tragica este de necontestat. Volumul se intituleaza „Pusca lui Caragiale“. Intr-un microeseu din cuprinsul cartii DRP se refera la rolul si semnificatia pustii la Caragiale si la Cehov. Un obiect tragic sau cel putin potential tragic la autorul „Pescarusului“ si comic la contemporanul sau român: „Activarea prafului de pusca la Cehov, nu este exclusa! Moartea sta ascunsa in cartusele care nu prea apar in prim plan si devine operativa si vizibila când nu te astepti s…t Pusca invata sa vada tot ce se misca in lume si ne face si pe noi sa intelegem ce se ascunde in inimile aflate in sfarâmare… Ca ia foc sau ba, asta e un mister al pustii lui Cehov, care stie sa rateze, uneori, foarte bine moartea unor nefericiti! La Caragiale pusca nu este un instrument al mortii“. Vezi „Noaptea furtunoasa“, de-a lungul careia „sunt atâtea clipe când pusca isi arata boiul incât te poti intreba cu indreptatire daca scopul prezentei ei in scena nu este mai degraba acela de a linisti pre toata lumea – ca niciodata cartusul nu va bubui!“ Si comparatia continua: „Spre deosebire de personajele lui Anton Pavlovici, care mai au puterea de a apasa pe tragaci, fiinta eroilor lui nenea Iancu, asaltata, terorizata de posibilul esec al amantlâcului bonom, plânge si suspina… Asta e arma suprema: plânsul si suspinul, vorba inlacrimata! Sinucideri si crime izvorâte din amor?! Bâlciul social-politic acapareaza toate energiile protagonistilor din „O scrisoare pierduta“ si nu mai lasa decât Joiticai bucuria de a plânge usor ingrozita de pocinoagele ce le-ar putea aduce scrisoarea pierduta..“ In piesele lui Caragiale nu sunt „apucaturi si purtari apocaliptice“. De ce? „Pentru ca I. L. Caragiale este un sentimental si personajele sale nu sunt stapânite de adierile absolutului, de spectrele si fantasmele mortii, precum cele iesite din pana Englezului!… Fantoma batrânului Hamlet vine din tarâmul de dincolo, vrajitoarele lui Macbeth se ivesc si cresc venind din imperiul de pucioasa si fum… Zoe Trahanache creste si infloreste din ea insasi, plânge si râde fara sa se simta condamnata la libertatea de a-si trage un glont in cap, sau de a-i umple altuia capul si madularele cu alice! Doamne fereste! Conul Zaharia nu are pusca! El nu-si apara onoarea de familist cu arma, ci cu frumusetea tânara si jucausa a sotiei sale“. La Caragiale, mai observa D. R. Popescu, pustile pot sa bubuie numai ca sa amplifice bucuria. Dar nici atunci, intrucât conflictele se rezolva, se sfârsesc fericit: prin pupaturi in „paradisul in forma de piata“ si prin cântecul fanfarei in „gradina lui Trahanache“. Iar Nenea Iancu, adaug eu, sentimentalul Nenea Iancu, privindu-i, pare a zice satisfacut: uita-te, ma, la ei, nu-i asa ca sunt draguti?!
Surprinzatoare sunt tipologiile si filiatiile pe care le sugereaza Dumitru Radu Popescu. Agamita Dandanache este „umbra decrepita a lui Agamemnon“ (al lui Homer), Trahanache – „reversul malaiet si umbra posomorâta a lui Socrate“, Becherul, fara nume, precum ciobanul mioritic – „personaj olimpian. Aproape un zeu de Dâmbovita!“ DRP da impresia ca se joaca cu planurile, cu sescolele, cu unghiurile, ca un tenisman ori ca un privitor experimentat intr-o expozitie de tablouri sau de sculpturi. Dar jocul sau imaginar are sens. Din antichitatea greaca sare cu usurinta in epoca lui Caragiale, iar de aici in secolul 20 si chiar la inceputul celui in care ne aflam: „Marea Revolutie Socialista din Octombrie cica ar fi avut marii ei profitori, care, peste ani, prin nepotii lor, au desavârsit Marea Revolutie Capitalista, care a avut marii ei profitori. Iti poate raspunde cineva la intrebarile legate de acesti profitori deveniti profeti, si la intrebarile despre profetii deveniti profitori? Cineva, persoana importanta, becher, intreaba daca e adevarat ca democratia de dincoace de batrânii greci exista doar in imaginatia bogata a celor cu teschereaua asudata de carboave… Dar cine e becherul, cum il cheama pe dânsul, nu se stie si nu se va afla niciodata“.
De ce „Mos Virgula“ Caragiale nu si-a botezat becherul? – intreaba nu un critic sau un cititor, sau un spectator. Ci un scriitor plurivalent, cu o opera vasta si diversa – roman, nuvela, schita, teatru, versuri, eseu, publicistica -, asadar cineva care a inventat lumi, a fondat asezari si a inventat o luxurianta onomastica, demna de stradaniile unui critic de talia lui Valeriu Cristea, care sa-i consacre un dictionar. Ei bine, de vreme ce Caragiale nu si-a numit Becherul, acesta va ramâne in veci anonim. De aceea, ne intrebam si noi astazi: cine este olimpianul zeu dâmbovitean sau, ma rog, de pe alte râuri si pârâuri care, datorita unei scrisori sau altui document, ne impodobeste cu câte un Agamemnon Dandanache? La aceasta intrebare nici Catavencu ori chiar omnipotentul Tipatescu nu ne-ar putea raspunde…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 259
Articolul mi se pare bun dar nu pot fi de acord cu un aspect si anume cu acela in care un film este desconsiderat.Este vorba despre filmul „De ce bat clopotele, Mitica ?”. Am citit f.multe despre mahalalele Bucurestiului si in afara de parfumul de care se tot vorbea si se vorbeste ,mahalalele aveau de multe ori in proportie dominanta multa mizerie ,exact cum aduce domnul Lucian Pintilie mahalaua din acele timpuri.Vedeam insa finalul filmului altcumva dar optiunea regizorului a fost alta.Refuz sa cred ca domnul Lucian Pintilie ,prin filmul domniei sale,a denaturat adevarul mahalalelor de odinioara in care dominau noroiul,mustele,bolile,tarfele ,prostia,etc……..
Comentariile sunt închise.