In cadrul Congresului de la Davos, presedintele Frantei a criticat, in discursul sau de deschidere, derapajele speculative necontrolate ale capitalismului, fara insa a condamna si structurile economice si politice care le-au facut posibile. Discursul presedintelui francez n-a izbutit deci sa-i atinga pe bancherii si pe patronii prezenti in acel perimetru unde se desfasoara, anual, sacra messa a capitalismului glorios.
Dezaprobat de votanti, cu ocazia alegerilor partiale din Masachussetts, prin alegerea unui republican in locul celebrului democrat Teddy Kennedy, presedintele Obama a incercat imediat sa mascheze esecul adoptând un ton potrivit liberalismului de stânga american, criticând modul de organizare a sistemului bancar american si solicitând sa fie modificat: responsabilii in cauza sa initieze separarea totala a activitatilor de atragere de depozite si creditare in cazul investitiilor comerciale si industriale, pe de o parte, de activitatile speculative pe pietele financiare, obligatiuni si hedge funds, pe de alta parte, atât pentru clientii lor cât si pentru fondurile proprii ale bancilor. Pentru prima oara am auzit, in discursul unui inalt demnitar politic, sa se faca referire nu la notiunea de „sistem bancar“, o terminologie clasica de secol XIX, ci la aceea de „industrie bancara“ – cu sensul de ansamblu de activitati „productive“, de vânzare si cumparare a unor „produse“ strict financiare (termenul s-a generalizat de ceva timp in jargonul finantist). Presedintele ar fi spus, pe scurt, cam asa: speculati, speculati, imbogatiti-va, dar nu-i expuneti la riscuri derezonate pe depunatori si, mai ales, nu periclitati finantele alocate activitatilor de producere a bunurilor materiale reale – adica dezvoltarii – motorul esential al cresterii economice…
Caci criza prin care toata planeta a trecut si in care continuam sa traim – cu exceptia Chinei si poate a Indiei si a tarilor atât de sarace incât se afla in afara circuitului economic global (Eritreea, Somalia, Laos, ori, last but not least, cele câteva tarisoare din Caraibe si din Pacific, paradisuri fiscale ale bancilor, traficantilor si mafiilor de tot felul) – ei bine, aceasta criza a fost provocata de expansiunea fara limite a „industriei financiare“ in asa hal incât chiar si cel mai mic semn de periclitare a productiei (in acest caz, originea crizei sta la baza recesiunii in domeniul constructiilor imobiliare bazate pe credite ieftine, din SUA), cea mai neinsemnata scadere a veniturilor salariatilor din industrie sau servicii, datorata supraproductiei ciclice (Internetul e un exemplu), cea mai mica frâna pusa revenirii la investitiile ultra-rapide, urmarite in continuare cu aviditate poate sa zgâltâie, instantaneu si din temelii, sistemul economic global, probându-i uimitoarea fragilitate.
In numai câteva zile din septembrie 2008, capitalismul-rege s-a dovedit gol. Giganticele fonduri a caror provenienta devenise tot mai enigmatica si care circulau din mâna in mâna, din banca in banca si din hedge funds in hedge funds, amplificându-si, pe acest traseu, valoarea, s-au revelat a nu fi fost altceva decât gogosi: valori fictive pentru momit gurmanzii lacomi de profit imediat, care si-au dat astfel gologanii sunatori (intrati imediat in buzunarele fondurilor de gestiune) in schimbul unor cifre afisate pe ecranul unui computer. Iata de ce, dupa zece ani de speculatii fara limite, a fost nevoie de sume colosale din banul public pentru a pune pe linia de plutire sau a nationaliza banci si companii de asigurare, fiindca sumele ramase in teschereaua acestora n-ar fi putut acoperi nici macar o treime din activele avute in depozit (particulare, industriale, comerciale, ale firmelor de asigurare si de pensii). OCDE, organism serios, care nu poate fi banuit de intentii „revolutionare“, a evaluat recent la cca 11 400 de miliarde de dolari sumele mobilizate din banii contribuabililor pentru salvarea bancilor si a companiilor de asigurari – asta insemnând 1 676 de dolari de la fiecare locuitor al acestei planete 1.
Fara acest aport, situatia consumatorilor de nivel mediu si a unui mare numar de investitori ar fi fost crunta, iar consecintele politice ale unui asemenea dezastru financiar – usor de anticipat. Elitele conducatoare ale democratiilor reprezentative ar fi fost obligate sa faca fata unor miscari sociale de o amploare nemaiintâmplata din anii 1930 incoace, sa recurga la masuri de represiune, sa declare stare de urgenta ori, mai rau, cine stie, sa declare stare de asediu, pe care sa nu le poata gestiona, insa, din lipsa resurselor – risipite in razboaiele imperialiste duse in mai multe teatre de operatiuni din Orientul Apropiat si Mijlociu.
Astfel, aceiasi actori economici care denuntau altadata, cu virulenta stiuta, omnipotenta statului – trâmbitând peste tot sloganele „traiasca privatizarea generalizata“, „doar capitalul privat e capabil sa gestioneze armonios economia“, doar „mâna invizibila a legii cererii si a ofertei (noua versiune a deus ex machina) va putea sa rezolve contradictiile economice si sociale, in cadrul deciziilor intotdeauna rationale ale actorilor economici“ – au aratat acum ca nu sunt decât niste inselatori ordinari, niste pomanagii deghizati, implorând bani statului sub amenintarea ca falimentul propriu va antrena si cele mai rele consecinte socio-economice mondiale de dupa 1929…
Avem de-a face, asadar, cu escrocheria colosala a unei lumi – cea a finantelor – care, cu complicitatea responsabililor politici, huzureste pe deasupra legilor. Nu numai direct-implicatii in gesionarea economiei private au gresit, dar si cei care trebuiau sa-i controleze pe acestia – o dovada in plus, daca mai era nevoie, a malversatiilor incestuoase dintre actorii majori ai industriei financiare si ai politicii. Or, incredibil dar adevarat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionari catastrofice, a acestui rapt de proportii, ca s-o zic pe-a dreapta. Un inginer, un arhitect, un militar, un cercetator, un lucrator oarecare daca ar fi comis asemenea greseli profesionale ar fi fost fara doar si poate târâti in fata unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a intâmplat insa nimic2. Ba mai mult: o data stabilizate bancile private, directorii acestora au reinceput speculatiile cu bani publici, continuând sa dicteze regula jocului ca si pâna acum (fiindca pretul de piata al banilor si cursurile valutare sunt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul bancilor centrale), si acordând imprumuturi cu dobânzi mult mai mari (si riscuri cvasi-nule) decât cele acordate lor de bancile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, bancile aduna sume frumusele, care le permit sa ramburseze fondurile publice si, simultan, sa fabrice din nou dividendele si primele-gigant pentru satisfacerea conducatorilor si brokerilor lor.
Asa-zisa relasare economica e de fapt una fictiva si nu se sprijina pe o activitate industriala reala (cu exceptia Chinei), ci pe scaderea costurilor de productie gratie somajului masiv (suportat tot de masa contribuabililor, sub forma subventiilor publice si a ajutorului de somaj) si pe gaselnita indatorarii cetatenilor la banci. Totul functioneaza asadar ca si cum in cârca acestor „elite“ economice n-ar sta nici o responsabilitate sociala, ca si cum omul de rând si realitatea cotidiana n-ar exista, ca si cum mentinerea privilegiilor lor financiare – exorbitante – ar fi o necesitate si singurul mod prin care pamântenii ar putea rasplati calitatile suprafiresti ale acestor fiinte deosebite. Insa, fie ca „elitelor“ le place, fie ca nu, restabilizarea institutiilor financiare cu pricina s-a facut cu banii salariatilor, ai muncitorilor si cu banii oamenilor fara viitor, virati cuminte in buzunarul statului, sub forma de impozit.
Cam asa arata peisajul financiar azi: o pacaleala colosala pusa la cale de „industria financiara“ si de statele dindaratul ei. Or, in acest context, intelectualii, care in majoritatea lor zdrobitoare se pretind reprezentanti ai societatii civile si deci ai moralei civile, n-au gasit altceva mai bun de facut decât sa apeleze la tactica tacerii asurzitoare. Cu câteva, remarcabile, exceptii: sa fim drepti si sa recunoastem ca in Europa, ca si in Statele Unite (in România se pare ca nu prea…), s-au facut auzite voci discordante, ici si colo, si chiar anumite critici destul de ferme; un zgomot infim insa in comparatie cu logoreea dezlantuita in mod curent in jurul oricarui subiect pretins etic pe care doxa puterii li-l plimba pe la nas. Bravii tenori ai drepturilor omului n-au zis nici pâs de aceasta data…
In Occident, câtiva specialisti au aratat acum, plecând de la problemele tehnice datorate disfunctiilor de gestionare a capitalismului liberal3, precaritatea bazelor sistemului economic liberal in sine, in relatie cu progresul tehnic al modernitatii sau cu administrarea resurselor naturale care se epuizeaza mai repede decât se prevazuse. Pe scurt spus: au fost punctate contradictiile esentiale si himerele cunoscutului „a produce mai mult pentru a câstiga mai mult“: nimic, sau aproape nimic important in ceea ce priveste efectele unei civilizatii globale care are drept axioma, praxis si telos profitul cu orice pret si fara reguli4 nu fusese pâna azi explicat onest cetatenilor.
Insii cât de cât educati si cu facultatea memoriei nezaharisita au remarcat fara doar si poate ca epoca lui Lukàcs, a lui Ernst Bloch, Adorno, Heidegger, Hannah Arendt sau Castoriadis a apus, fara insa ca in locul lor sa vina urmasi de acelasi calibru. Sigur, câtiva epigoni mai publica inca, dar sunt tot timpul haituiti de frica de a nu fi târâti in noroi de comisarii corectitudinii politice… Sigur, ici si colo, se mai inalta câte o voce, in Franta, in Germania, in Italia, in Marea-Britanie, in Statele Unite chiar mai multe, Spania si Portugalia ramânând in adormire. Asta in vreme ce, retorica universitara de stânga isi duce traiul dulce, in vreme ce in amfiteatre colocviile curg gârla (din câte stiu eu insa, niciodata un colocviu universitar n-a stat la baza unor contestatii veritabile); dar, cu toate acestea, impunatoarele liturghii stângiste oficiate de la Berlin la Londra si de la Paris la Torino sau Milano, de arhiereii momentului (Badiou, Zizek, Negri, Rancière, Vattimo si Nancy – niste tipi destul de putin marxisti, intre noi fie vorba…)5 nu permit deschiderea noilor generatii ale gândirii critice spre praxis-ul radical, spre un binom cuvânt-actiune decisiv – adica spre maniera care contesta eficient puterea, care o pune in pericol, care isi asuma riscuri. A prepara examene, a patrona expozeuri si seminarii, a redacta teze si a tine cursuri intre zidurile unei universitati devenite o masina de distribuire in serie a diplomelor nu influenteaza cu nimic mersul societatii intr-un sens sau altul. In fapt si in general, studiile umaniste oficiale n-au servit, de-a lungul timpului, decât la legitimarea actiunilor Printului conducator.
Iar in aceasta privinta, universitarii se inteleg tare bine… Iata de ce trebuie sa-i fie recunoscut lui Toni Negri, in ciuda iluziilor pe care le propaga astazi in privinta noii lupte de clasa ce va sa vie, macar faptul de a fi trait o reala experienta a praxis-ului revolutionar, chiar daca una profund eronata (dar asta e deja o alta discutie). De la aceste colocvii, cum ziceam, tinerii participanti ies cu iluzia ca iata, au facut ceva, asa incât, dupa ce starurile invitate si-au incheiat discursul, tot militantismul se reduce la bautul unui paharel la bodega din colt… Or, o critica fara riscurile punerii in practica nu e cu adevarat o actiune revolutionara, e un simplu hobby, un hobby care ascunde, câteodata, si o mare desertaciune. Lucrul e evident: tot elanul insilor care se lauda ca-i au ca modele pe Marx, Lenin, Trotki, Mao, Castro sau Che se rezuma la a purta tricouri cu figura imprimata a respectivilor.
Poate ma insel eu, dar nu-i prea vad pe stângistii nostri acolo unde imperialismul arde cu scântei, nici nu aud critici sistematice si perseverente ale imperialismului – asa cum ar fi fost normal sa aud in fiecare zi – chiar daca rezultatele ar fi intârziat sa apara. Nu i-am vazut pe acesti „revolutionari“ de colocviu alaturându-se deputatilor europeni in timpul marsului de Anul Nou impotriva ofensivei israeliene din fâsia Gaza. I-am auzit prea putin sustinându-i pe Chavez sau pe Morales, nu-i vad prezenti lânga acestia, mergând sa predea acolo (desi, pentru un european, spaniola nu e o limba dificila), la rigoare chiar criticându-le politica… Cu toate acestea, chiar daca exista divergente intre interpretarile catastrofei planetare („Planet of Slumbs“) oferite de Mike Davis si analizele lui Chomsky asupra naturii relatiilor dintre imperialismul american si rolul statului Israel in Orientul Mijlociu, faptul nu impiedica, din punctul de vedere al unei pedagogii sociale exemplare, initierea unor conferinte populare in Nicaragua, de exemplu, vizitarea fostelor inchisori israeliene din sudul Libanului ori discutiile cu liderul Hezbollah, in ceea ce-l priveste pe Chomsky, sau conferintele si lucrul cu grupuri de militanti pentru sustinerea cauzelor saracilor de la periferiile marilor orase si pentru un minim de salubritate, daca vorbim de Mike Davis. De asemenea, actiunile lui Amy Goodman (in mod sigur unul dintre rarisimele cazuri de jurnalisti occidentali onesti si curajosi, co-directoare a unor retele de radio si a televiziunii Democracy Now) sunt tot atâtea operatiuni teoretico-practice cu efect (unul modest, adevarat, sa fim totusi lucizi) asupra mentalitatii si comportamentului unor oameni aiuriti de elucubratiile unui Badiou6 perorând in jurul revolutiei culturale sau al amorului si stuchind, in acelasi timp, pe Heidegger, ori de vociferarile gaunoase ale unui Zizek clamând intoarcerea lui Robespierre sau a lui Lenin7. Experienta acestor universitari n-a trecut niciodata dincolo de peretii salilor de curs si seminar, a conferintelor de presa si a seratelor mondene! Cum tot zice un vechi prieten al meu, militant cu vechime, exclus si el din PCF, astia n-au pus piciorul la periferiile orasului, n-au trecut dincolo de bulevarde… In fapt, a denunta exploatarea saracilor de catre bogati, a dominatilor de catre dominatori, nu e câtusi de putin un lucru nou; e o constanta a istoriei umane, de la nasterea civilizatiei urbane antice… adica de câteva milenii.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Note:
1) Cf., Frédéric Lordon, „Le Monde Diplomatique“, februarie 2010.2) Presedintele executiv al companiei americane de asigurari AIG, companie cu 116 000 de angajati, din 130 de tari, si 74 de milioane de clienti in lume, in mare parte americani, si-a administrat atât de bine institutia incât a dus-o pe buza prapastiei: automat, clientii sai ar fi trebuit sa se trezeasca fara asigurare medicala, fara asigurarea auto sau fara pensie. Ei bine, acest inalt demnitar al finantei mondiale isi manânca pensia tihnit, in Marea-Britanie. In comparatie cu el, celebrul Madoff si cele 20 de miliarde de dolari escrocate de acesta par maruntis de cutia milei…
3) E vorba de criticile strict tehnice venite din partea premiatului cu Nobel in economie Joseph E. Stiglitz, insarcinat de presedintele Frantei sa evalueze disfunctiile economiei franceze.
4) Profit de ocazie pentru a lauda seria de articole economice publicate in „Le Monde diplomatique“ de Frédéric Lordon si Jacques Sapir; de asemenea mentionez textele difuzate (in franceza si in engleza) pe site-ul Global Research, de exemplu textul lui Michel Chossudovsky, „The Global Financial Crisis“, si, textul mai recent, semnat de John Kozy, „Morality and Economics. A Critical Review of Joseph E. Stiglitz’s Writings“.
5) Toti acesti filosofi sunt universitari, francezii si italienii sunt functionari ai statului… Sa fi uitat dumnealor parerea lui Nietzsche asupra filosofiei universitare?
Cf. „Unzeitgemässe Betrachtungen III (Schopenhauer als Erzieher)“: „nu poti servi in acelasi timp adevarul si statul“.6) Cf. scandaloasa prefata realizata in colaborare cu Barbara Cassin pentru reeditarea unui capitol din „Introducere in metafizica“ a lui Heidegger la Seuil, in 2008. Dintre lucrarile sale, numai „Le Siècle“ are meritul de a fi pus intrebari cu adevarat importante pentru vremurile noastre, in special capitolul consacrat Comunei din Paris si conceptiei sale despre putere fundamental anti-autoritare.
7) Iata ce scrie pe banderola, evident rosie, de pe coperta celui mai recent volum al lui Zizek din librariile frantuzesti: „Cel mai periculos intelectual al vremurilor noastre!“ Nimic mai grotesc si mai ridicol. Sa nu fi auzit Zizek de vorbele batrânului sef de sindicat german si reformist August Bebel (1840-1913), care afirmase, la inceputurile secolului al XX-lea: „Când burghezia ma lauda, imi spun tot timpul ca trebuie sa fi gresit pe undeva…“? Asadar, daca Zizek ar fi fost cel mai periculos gânditor al zilelor noastre, de mult ar fi fost el pus sub obroc… Nefiind decât poate cel mai putin periculos, verbozitatea discursului sau impotriva Printului conducator face din el alibiul perfect pentru politica reala si represiva a prezentului.