O priveliste civilizationala
Odata cu atacul din Norvegia, presa de pretutindeni1 a reusit din nou sa arate latura iresponsabila a simtului comun: fara ezitare, mass-media din toata lumea si-a transmis în cor si în direct obsesiile, fricile si limitarile. Însa daca din partea ziaristilor, obligati sa inventeze „informatie“ în timp record, poti avea doar pretentia unei minime deontologii profesionale (pe care, în acest caz, nu au aratat-o), de la comentatorii si analistii invitati sa interpreteze mersul si sensul lumii în virtutea stiintei si capacitatii lor superioare mediei, te astepti, totusi, sa se ridice deasupra învalmaselii de evenimente, drame si fapte diverse, si sa ofere o naratiune care sa sfideze putin locurile comune. Pâna acum, doar câtiva dintre comentatorii români cu o oarecare vizibilitate s-au exprimat public despre acest subiect. Nu putea lipsi dl Mircea Mihaies2, cu un text care desfasoara, în linie dreapta, toate competentele unui filolog profesionist. Începând prin a atrage atentia ca evenimentul din nordul Europei a scos la iveala o „inovatie terminologica remarcabila“ – ideea de „fundamentalism crestin“ –, publicistul ne avertizeaza apoi scurt ca vorbeste nepartinitor: nu „dintr-o perspectiva religioasa“, cum am putea fi tentati sa ne închipuim, „ci dintr-una civilizationala“. Perspectiva civilizationala de la care priveste profesorul timisorean comporta un versant exoteric (accesibil oricui are ochi sa vada o Europa „în curs de autodistrugere“, întrucât, evident, „deriva din ura de sine care a cuprins de mai multa vreme Occidentul“ si din „mentalitatea defetista care a fragilizat civilizatia cândva înfloritoare a Europei“) si unul ezoteric (rezervat initiatilor în arcanele politicii mondiale si a unei carti „care sta sa apara“, din care dl Mihaies a „citit în avanpremiera câteva fragmente“). Inaccesibil „prostimii“, acest adevar mai adânc „nu are de-a face nici cu islamismul, nici cu crestinismul“, ci se refera atât la „cuvinte mult mai putin frumoase – petrol si titei –, în fata carora se închina mai-marii lumii“, cât si la un „presupus pact între americani si pakistanezi în chestiunea liderului Al Qaida“. Ce sa întelegem din toate aceste directii de cercetare? Care-i legatura între ura occidentala de sine, resursele de petrol si asasinarea lui Bin Laden? Mai bine sa-l lasam pe autor sa identifice ce anume le subîntinde: „Analizati felul în care sunt batjocorite valorile traditiei europene, luati aminte la «înnoirile» catastrofale din domeniul culturii si educatiei si trageti singuri concluziile“. Dupa o analiza temeinica, am tras concluzia ca dl Mihaies ar face un mare serviciu „civilizatiei cândva înfloritoare a Europei“ daca s-ar ocupa numai de critica literara.
Idei standard
Desi ideile inovatoare nu lipsesc, textul dlui Mihaies nu poate concura cu alta interpretare3, ceva mai analitica. Locul în care a fost tiparita analiza la care ma refer este revista „22“, o publicatie a carei traiectorie ilustreaza perfect deruta ideologica a intelectualitatii din clasa de mijloc autohtona: de la un anticomunist justificat prin revendicarea drepturilor liberale, la un liberalism economic care gaseste firesc sa vada o amenintare în orice revendicari ale unor drepturi democratice. Autorul acestui articol – antologic, întrucât cuprinde, abreviat, întreaga imagine despre lume a intelectualului român si a publicului sau de dreapta – este dl Dragos Paul Aligica, cunoscut atât pentru contributiile sale la exegeza marxismului4, cât si pentru opera publicata în colaborare cu un fost politician resemnat în pozitia de ideolog al dreptei PDL-iste5. Daca Mircea Mihaies vorbea cu o zi înainte de perspectiva civilizationala la care are acces, dl Aligica deschide si el o „perspectiva mai ampla“, de unde putem „sa privim lucrurile cu luciditate“, barbateste, „dincolo de turbulenta si emotia contextului“, asumându-si cu demnitate socul pe care l-ar putea resimti citindu-l cei slabi de înger.
Asadar, care sa fie „semnificatia mai profunda a tragediei“? Ce poate îngrijora „un adept al liberalismului, tolerantei si diversitatii“, cum se prezinta, modest, dl Aligica? Recrudescenta dreptei radicale, ajunsa chiar la putere în Ungaria vecina? Banalizarea discursurilor de extrema dreapta, îndreptate nu doar împotriva minoritatilor de tot felul, ci si a pensionarilor, emigrantilor, angajatilor la stat, ori pur si simplu saracilor? Nici pomeneala; în opinia dlui Aligica, „vedem cum criza cultural-identitara sta gata sa erupa“, atacul de la Oslo fiind „un nou simptom al profundei crize în care se afunda sistemul de guvernare occidental si civilizatia occidentala“. În aceasta sinteza, primul dintre cei doi termeni, sistemul de guvernare occidental, functioneaza „dupa o logica proprie, straina interesului public“, astfel ca, suntem avertizati, „deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trasaturi ale sistemului“. Sigur, asa-i, dar, ne-am putea întreba, unde erau aceste observatii înaintea izbucnirii crizei economice? Sa fi scapat oare de sub control atât de mult, în numai trei ani, deficitul democratic si deficitul de legitimitate? Unde a disparut cea mai buna lume posibila a capitalului, condusa pâna mai ieri, infailibil, de mâna invizibila? A fost înecata de consumul excesiv si de distributie, ne serveste dl Aligica o explicatie demna de interventia lui Traian Basescu la LSE6. Economic, ieri totul era în regula cu sistemul capitalist în care traim; astazi, aflam ca „economia vestica – fie ea în varianta europeana, fie americana – este în criza“. Comedie pura. „Setata sa consume mai mult decât produce, sa redistribuie avutia si riscul pe criterii de expedienta politic-ideologica, ea colapseaza sub ochii nostri.“7 Numai ca dl Aligica pierde din vedere ca, în termeni economici strict liberali, sistemul nu are cum colapsa, caci nu doar profitul, ci si falimentul face parte din logica jocului. Când cineva pierde, altcineva câstiga, piata face si desface totul, deasupra indivizilor, spre bunastarea tuturor; iar piata-i libera: nimeni si nimic nu a incomodat-o. Înainte de 2008, nimanui nu-i trecea prin cap sa iasa la un tea party: banca, bursa si biserica lucrau pentru noi. Prin urmare, nu prea înteleg framântarile d-lui Aligica. Sa fie vorba atunci de interventiile statelor care au tulburat mecanismul pietei?8 Într-un fel, da, caci în fata „crizei structurale a economiilor vestice“ (s-au prins si neoliberalii de poanta), „schimbam în punctele esentiale, dar sa nu se schimbe nimic“. Mai pe scurt, Occidentul face „orice, dar numai tratarea problemei prin cauza ei structurala, nu“. Însa care sa fie aceasta misterioasa cauza structurala? Tocmai guvernarea „împotriva naturii umane, a instinctelor elementare ale organizarii politice, a ordinii firesti a costurilor si beneficiilor sistemului economic, împotriva identitatii si a celor mai profunde credinte ale oamenilor pe care vrei sa-i guvernezi“. La fel ca în cazul admiratorilor lui Glenn Beck, Sarah Palin sau Michele Bachmann, ori (pentru a ne mândri putin si cu premiantii nostri) Teodor Baconschi, Mihai Giurgea sau Dinu Patriciu, eroarea dl Aligica tine de identificarea gresita atât a problemelor, cât si a solutiilor. Când sistemul economic capitalist da semne ca se prabuseste, cetateanul de dreapta tipa ca statul-i de vina, de parca am trai într-o economie etatista, împovarata de reglementari si impozite pe profit; apoi cauta o „semnificatie mai profunda“ si o gaseste imediat: marxismul si lenea, socialismul si ateismul, islamismul si sindicatele, corectitudinea politica si minoritatile, imigratia si imoralitatea – toate sunt de vina. Pentru absolut tot. Daca la prima vedere nu pare foarte clar, este nevoie de o „perspectiva mai ampla“: cea privitoare la „civilizatia occidentala“, al doilea termen aflat în criza.
Fata-n fata cu criza sistemica a capitalismului, dl Aligica redescopera cultura. De la o marfa ca oricare alta pe o piata functionând liber si autoreglându-se în functie de cerere si oferta, „identitatea si cultura“ occidentala, adica traditia „religioasa a locului, iudeo-crestina“ devin dintr-odata valori pe cât de înnascute, pe atât de asediate. Neavând de aparat ceva concret, o traditie familiala (aristocratica sau burgheza), o mare avere (mostenita sau facuta), un interes determinat (de breasla sau de clasa), ori macar o cauza precisa (soarta pinguinilor imperiali sau a partiturilor enesciene), conservatorul de stil nou se repliaza pe un topos îndragit dintotdeauna de extrema dreapta: „criza cultural-identitara“ de care se fac vinovati, nu încape nici o îndoiala, cei al caror chip îl cunoastem foarte bine din propaganda fascista: tradatorul (cosmopolit, ateu si marxist) si strainul (nerecunoscator, profitor si neasimilabil). Adica, pe de o parte, „elitele occidentale“, al caror „obiectiv“, la firul ierbii, „pare sa fie crearea omului nou“, înteles drept o „fiinta de la care se asteapta sa ia pietre în bot“, iar vazut din cosmos, „pare sa fie crearea unei noi civilizatii“, numita de autor multiculturala, „în care „noul om occidental“ sa produca mijloacele materiale si organizationale menite sa întretina diversitatea culturala si a stilurilor de viata ale celorlalti“. Si, pe de alta parte, „emigrantii din Londra, Oslo sau Paris“, care „propovaduiesc si practica Jihadul, antisemitismul si antioccidentalismul“, atacând „identitatea nationala a unor popoare“. Înainte de a comenta putin aceste idei fumate de catre cunoscutul filosof al istoriei Traian Ungureanu9 înca din timpul primului mandat al presedintelui, voi face un scurt excurs despre multiculturalism.
Imigrantii în Europa
În octombrie 2010, cancelarul german Angela Merkel declara ca multiculturalismul a esuat complet. La scurt timp dupa aceea, premierul britanic David Cameron îi confirma spusele. Reusita multiculturalismului era, asadar, infirmata de la cel mai înalt nivel. Acum, în functie de ce întelegem prin multiculturalism, putem considera propozitia ca exprimând un adevar sau o falsitate. Însa daca echivalam multiculturalismul doar cu adaptarea10 imigrantilor la societatile occidentale, atunci as afirma ca în Europa multiculturalismul a fost o mare reusita. Cum spuneam, trebuie doar sa privim dintr-o „perspectiva mai ampla“.
Începând cu anii 1950, în plin avânt economic, statele occidentale si-au deschis granitele imigrantilor (proveniti în mare parte din fostele colonii ori zone de influenta), una din parti fiind în cautare de mâna de lucru ieftina, cealalta în cautarea unui loc de munca. În termeni liberali, nimic problematic, ambele parti încheind un contract reciproc avantajos: societatile occidentale au devenit si mai productive si mai prospere inclusiv prin intermediul muncii prestate de acesti oameni, imigrantii au câstigat mai mult, ceea ce le-a permis un standard de viata mai ridicat. Traind în Occident (pentru ca muncind acolo), de voie sau de nevoie imigrantii au trebuit sa se adapteze conditiilor locului, iar aceasta adaptare a fost cu totul uimitoare: au învatat limba si au preluat obiceiurile vestice, au mers la scoala si au deprins meserii, au adoptat stiluri de consum si de viata specifice societatii gazda (evident, corelate cu veniturile de care dispuneau) etc. Într-un cuvânt, s-au aclimatizat extraordinar, tinând cont de timpul foarte scurt care s-a scurs si de mediul de provenienta total diferit. Oricât ne-ar uimi asta, imigrantii muncesc. Muncesc (facând de obicei cele mai prost platite munci) si încearca din toate puterile sa se integreze, desi e aproape imposibil, în societatile vestice. Oricât de contraintuitiv ar fi, chiar problemele din cartierele sarace de imigranti sunt o dovada în acest sens. Ce vor tinerii din acele periferii – descendenti ai primelor generatii de imigranti, nascuti în tarile occidentale, deci cetateni ai respectivelor tari? Un loc de munca (unii) si consum (toti); exact ca europenii. Exact ce le-a promis, tuturor, societatea occidentala: muncind, va veti emancipa; adica: veti câstiga mai mult, veti consuma mai mult, veti avea acces la servicii publice (medicale, educationale, sociale) mai bune si mai ieftine, copiii vostri vor avea mai multe sanse; altfel spus, prin munca va veti îmbunatati traiul si veti fi ca noi. Între timp, desi societatile occidentale au devenit socialmente mult mai bogate decât în urma cu douazeci sau cincizeci de ani, bogatia sociala a început sa se distribuie tot mai inegal decât în urma cu douazeci sau cincizeci de ani, astfel încât, astazi, chiar si copiii clasei de mijloc sunt destinati sa traiasca mult mai precar si mai lipsiti de orizont decât parintii lor. Ca sa nu mai vorbim de saraci, ori de cei foarte saraci (de obicei imigranti sau urmasi lor), carora visul capitalist de emancipare le-a jucat o festa. Dupa toate indiciile (poate mai putin pentru specialistii de la CADI), saracia duce la marginalizare, marginalizarea la o si mai mare saracie, saracia si mai mare, la dificultati sporite de a-ti depasi conditia – si asa mai departe, într-o spirala a degradarii accelerate. Iar în momentul în care educatia nu mai e astazi un mijloc de ascensiune sociala nici macar pentru clasa de mijloc, este cu totul ipocrit sa deplângem faptul ca tinerii imigranti si saraci nu merg la scoala. Dupa ce a militat ani de zile pentru „flexibilizare“ si diminuarea rolului statului, pentru desfiintarea si privatizarea tuturor institutiilor publice „neprofitabile“ (spitale si dispensare, scoli si cai ferate s.a.), dreapta se mira, dintr-odata, ca, puse în aplicare, aceste idei au produs nu doar îmbogatirea câtorva „antreprenori“, ci si victime pe cât de colaterale, pe atât de vizibile: clasa mijlocie si cea de jos; si, în primul rând, cele mai vulnerabile categorii sociale (iar de aici infractionalitatea si toate celelalte probleme): someri, imigranti, persoane cu handicap, pensionari. Dar, probabil, aceasta e o interpretare marxista. Adevarul se afla, probabil, altundeva. În sfera culturii.
Ultima instanta
Recentele publicatii ale noilor conservatori îti pot lasa impresia ca departamentele de studii culturale din universitatile americane si-au deschis puncte de lucru la ISP, IICCMER, Fundatia Crestin-Democrata si alte lacasuri de cult si cultura. Si nu ma refer deloc la faptul ca aceste grupuscule de elita s-ar fi reprofilat pe ocrotirea specificului minoritatilor. Ceea ce împartasesc cu „relativistii“ pe care îi detesta e abandonarea ideii de universalitate si reinterpretarea lumii în termeni religiosi-culturali-identitari. Preluând o sintagma din literatura academica, am putea numi acest sport extrem „sociologie eterna“11. Conform unei descrieri de ultima ora, aflata „înca sub socul incidentelor de la Oslo“, „vedem cum criza cultural-identitara sta gata sa erupa sângeros, pe fundalul problemelor de emigratie si al escaladarii presiunii islamiste“. Deci: când forta de munca este mai lipsita de drepturi si cu toate acestea dispusa sa munceasca mai mult ca oricând, când locurile de munca sunt tot mai putine si mai prost platite, când guvernele tarilor occidentale devin tot mai protectioniste în legatura cu circulatia fortei de munca (nu a capitalului) si expulzeaza în mod ilegal oameni cu un ten mai închis si, simpla coincidenta, cu un portofel mai gol, dl Aligica, într-o dispozitie malthusiana de zile mari, vede în primul rând „politicile demografice, de emigratie si culturale occidentale“, care „genereaza tensiuni si probleme“ (în traducere: „ataca identitatea nationala a unor popoare“). Astfel, pentru dumnealui, imigrantii nu muncesc, nu platesc impozite, nu consuma în Occident, ci doar „submineaza profund tesatura sociala a tarii gazda“. Dincolo de folosirea unei metaforologii perimate, dl. Aligica nu se oboseste sa ne livreze si niste informatii empirice. Sa-l credem pe cuvânt, ori sa intram în „jocul acuzelor si stigmatizarilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic“? Mai bine sa nu uitam de cea de-a doua problema, „presiunea islamista“. Dar care presiune? Ar fi fost asteptat ca descaltatul prin aeroporturi, campaniile militare ale Statelor Unite si toate masurile securitare demarate de tarile occidentale dupa 2001 sa fi linistit putin spiritele; a suna din nou alarma în legatura cu „presiunea islamista“ la care este supus Occidentul devine pe zi ce trece un hobby tot mai absurd – iar faptul ca un grup islamist a revendicat atentatul din Norvegia arata, de fapt, cât de lipsit de forta este terorismul islamic. Ceea ce nu a scazut, în schimb, dupa cum se observa, este presiunea stigmatizatoare asupra musulmanilor. Daca nu am trai în plina criza economica, ne-ar fi greu sa întelegem de ce discursurile colorate etnic si religios au luat un avânt atât de puternic. „Criza profunda a lumii vestice“ nu este deloc atât de „complexa“ pe cât afirma dl Aligica; este doar o criza economica a capitalismului. Asadar, sa ne pastram cumpatul în fata acceselor de pesimism antropologic. Caci, „în ultima instanta“, pentru conservatorul de stil nou, odata invocata „natura umana“, totul poate fi demonstrat: si libertatea, si supunerea; si egalitatea, si inegalitatea; si legea, si forta. Conteaza doar cum travesteste o situatie de fapt într-una de drept. Un truc la fel de vechi ca teama de interventiile menite, chipurile, sa ne atinga esenta, altminteri imuabila, refractara la devenirea istorica (citeste: la interventiile suspectate ca ar dori sa schimbe ceva din raporturile de opresiune ale prezentului). Poate nu e întâmplator ca frica de transformarile politice voluntare izvoraste dintr-o fascinatie fata de imaginea egoista, interesata, agresiva pe care au plasmuit-o reactionarii din totdeauna despre aceasta „natura umana“ din care nu se poate scoate nimic bun – exceptând, bineînteles, sistemul capitalist (natural si pazit de politie). Asadar, nu este nevoie ca dl. Aligica sa justifice „violenta si agresivitatea“. Este suficient sa înteleaga „simpla idee ca natura umana ar putea reactiona violent la politici (…) percepute ca agresive si maligne de subiectii lor“.
Despre retorica si implicatiile ideilor dlui Aligica si ale celorlalti enoriasi liberali de extrema dreapta a scris excelent Costi Rogozanu12. As adauga doar o observatie: desi intelectuali precum domnii Mihaies, Aligica si prea multi altii repeta mereu ca sfânta lupta la care s-au angajat este o denuntare a diverselor idei nesanatoase, pe care marxismul le-a infiltrat insidios în „tesatura“ imaculata a societatilor noastre capitaliste, nu marxismul e, de fapt, cel pe care îl iau cu asalt dumnealor. Cel de care se debaraseaza acum discursul versatil si fara memorie al neoconservatorimii e o doctrina ceva mai veche si mai respectabila cândva, pâna nu demult, chiar si în rândurile anticomunistilor români. Caci liberalismul democratic burghez si iluminist e cel care se ascunde sub denumirile de „multiculturalism“, „corectitudine politica“, „marxism“, „stângism“, pe care le folosesc, intersanjabil, cu atâta aplomb. Liberalismul burghez, cu universalismul sau, îmbratisat cândva cu entuziasm si gasit chiar util de civilizatia europeana; liberalismul care a însufletit convingerea ca oamenii sunt egali în libertatea lor politica si a debarasat, deci, baza drepturilor social-politice de toate determinatiile particulare (biologice, etnice, religioase si – teoretic – economice), tot asa cum i-a obligat pe toti oamenii sa fie liberi economic (adica liberi pentru economie) si sa faca parte, vrând-nevrând, din una si aceeasi mare si universala piata. Însa alianta aparent tautologica a capitalismului cu democratia burgheza începe sa se destrame. Pentru conservatorii recenti, drepturile civile încep sa depinda, din nou, de aceste determinatii: biologice, etnice, religioase si economice. Mai ales economice. Nu ei au inventat sintagme ca „egalitate exagerata si utopica“ – acestea sunt la fel de vechi cum e contrarevolutia. Totusi, nu cred ca asistam la o întoarcere contrarevolutionara la o epoca similara Vechiului Regim, ci este un pas înainte. Aflat în plina criza a vechilor forme de acumulare, capitalismul se debaraseaza de sistemul libertatilor formale, devenite împovaratoare si incompatibile cu cresterea profiturilor si cu urgenta de-a gasi noi forme de acumulare. Capitalismul nu mai poate si nici nu mai vrea sa produca emancipare. Si pentru ca totul sa aiba si o justificare, încep sa apara nuantarile.
Neoliberalismul de stat
În încheiere, poate merita amintit, în treacat, si de o alta contradictie de care sufera pozitia neoliberalilor români. Margaret Thatcher, o doamna caracterizata de un istoric social-democrat drept „a lower-middle class upstart with a soft spot for nouveau riche businessmen“13 (pe româneste: „o parvenita mic-burgheza cu o slabiciune pentru afaceristii nouveau riche“), a sintetizat cel mai bine crezul neoliberal, trâmbitat pâna de curând de ideologii clasei de mijloc14: „There is not such thing as Society. There are only individual men and women, and there are families“. Nu exista societate, ci doar indivizi (angrenati în activitati economice); nu exista natiune, ci doar familii (pentru a transmite mai departe agoniseala). În Occident, timp de treizeci de ani, iar în România vreo douazeci, conservatorii de stil nou (adica exact acei conservatori care nu au nimic de conservat) au fost sedusi de o imagine „naturala“ despre lume, una extrem de ispititoare, în care orice baiat „destept“ si „întreprinzator“ (provenit dintr-o familie modesta, deci beneficiar al tuturor serviciilor sociale postbelice: învatamânt gratuit, asistenta medicala, transport public etc.), cu apucaturi de manager si cu ambitie pe masura, ajunge, prin forte proprii, pe nesimtite, milionar. Aceasta fresca trandafirie a început sa se demodeze în ultima vreme, întâmplator dupa recenta criza economica. Atenti la zeitgeist si la momentul oportun de a-l urma în orice directie ar lua-o, peste tot, inclusiv în costisitoarele si ineficientele institutii ale statului (ministere si ambasade, institute culturale si de investigatie, universitati si centre de cercetare), intelectualii PDL-isti descopera „tesatura sociala“ si „identitatea nationala“. Unde a disparut mediul privat, cel care abia asteapta sa ne realizeze potentialul uman? Dar piata libera, cea care, impartial si obiectiv masoara câte parale facem fiecare? În loc sa sustina prin propriul exemplu ideile pe care le vântura, neoconservatorimea teoretizeaza pe bani publici; si nu vede nici o contradictie în faptul ca lucreaza la stat, face cercetare prin contracte publice si se lasa milostivita de la buget. Doar n-o sa iasa pe piata libera, deschizându-si o afacere în plina criza economica. Cât despre alte slujbe, am auzit ca în mediul privat nu se mai fac angajari.
Note:
1. Institutii media cu impact, precum „The Sun“ (în Marea Britanie), „Le Monde“ (în Franta) sau Fox News (în Statele Unite ale Americii), au anuntat imediat, desi nu exista nici un indiciu în acest sens, ca atentatul ar fi fost înfaptuit de o grupare terorista musulmana.
2 Mircea Mihaies, „Conspiratie în padurea norvegiana“, „Evenimentul zilei“, 25 iulie 2011.
3 Dragos Paul Aligica, „Despre Oslo, incorect politic“, revista „22“, nr. 1116, iulie-august 2011.
4 Vezi, de exemplu, Dragos Paul Aligica, „Relevanta marxismului si degringolada intelectuala a stângii“, revista „22“, nr. 996, aprilie 2009; Dragos Paul Aligica, „Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!“: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm.
5 Înainte ca dl. Vladimir Tismaneanu sa se întretina cordial cu un politician despre care, acum, vorbeste cu prea putina eleganta – vezi „Marele soc din finalul unui secol scurt (Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismaneanu)“, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2004 –, dl. Dragos Paul Aligica a publicat si el o serie de convorbiri cu un fost ministru liberal, la vremea respectiva în „criza de imagine“ – vezi „Provocari liberale (Valeriu Stoica în dialog cu Dragos Paul Aligica)“, Bucuresti, Humanitas, 2003. De atunci, cei doi autori au recidivat cu un nou volum – vezi Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica, „Reconstructia dreptei“, Bucuresti, Humanitas, 2009 –, considerat de prefatator (dl. Vladimir Tismaneanu) o lucrare epocala, iar de posfatator (dl. Adrian Miroiu) o realizare îndoielnica. Daca trei sferturi din carte contine doar niste platitudini despre liberalism (cu care nu ai cum sa nu fii de acord, chiar daca nu le poti identifica, în realitate, nici în trecut, nici în prezent), ultimul sfert al cartii, partea asa-zis originala, este pur si simplu o reverie.
6 Pentru o interpretare exacta, vezi Alex Cistelecan, „Bunavestire. Editia 2011 (Despre discursul presedintelui Basescu tinut la London School of Economics)“: http://www.criticatac.ro/8054/bunavestire-editia-2011/.
7 Asadar, nimic despre dereglementarile masive (chiar în logica statului national burghez), nimic despre saracirea tuturor claselor socialmente productive (muncitori si agricultori, ingineri si tehnicieni, medici si asistenti medicali, profesori si functionari etc.), nimic despre regresul clasei de mijloc (aflata, pretutindeni, într-o declasare dramatica), nimic despre profiturile uriase (inclusiv prin scaderea impozitelor) realizate doar de catre cei deja foarte bogati.
8 State care au salvat din visteria publica numai una din partile contractante: sistemului financiar i s-a administrat rapid o injectie de capital, iar cetatenilor cu credit si ipoteci li s-a multumit pentru întelegere (si, bineînteles, au fost lasati sa se descurce singuri); state care, salvând bancile, nu doar ca nu au devenit proprietare sau co-proprietare (conform legilor pietei), dar nici macar nu au intervenit (prin reglementarea activitatilor, ori prin impozitarea profiturilor), încercând macar sa limiteze un comportament economic ce s-a dovedit socialmente falimentar.
9 Vezi, de exemplu, Traian Ungureanu, „Razboiul timpurilor. Declin occidental si asediu islamic“, Bucuresti, Humanitas, 2006.
10 Nu folosesc termenul „adaptare“ ca pe un sinonim al integrarii; problema integrarii ar necesita o discutie aparte, pe care însa nu o pot deschide aici. Oricum, în termenii formali ai societatii burgheze, imigrantului nu i s-a cerut niciodata sa se integreze, ci doar sa se adapteze: adica sa respecte legile, normele si reglementarile locului, si sa plateasca taxele. Faptul ca un cetatean ar putea sa nu fie încântat de vecinatatea imigrantilor nu intra în discutie, atâta timp cât acestia nu încalca legea; daca o încalca, atunci este treaba institutiilor statului. În aceeasi termeni, nimeni nu se preocupa de întrebarea daca imigrantul s-a adaptat mai mult decât formal (i.e., daca respecta legile, normele si reglementarile, si plateste taxele).
11 Vezi Traian Ungureanu, „Huntington“: http://tru.blog.cotidianul.ro/2008/12/28/huntington/; pentru o sursa de inspiratie, vezi, de pilda, Paul Berman, „Teroare si liberalism“, traducere de Veronica Tomescu, Bucuresti, Curtea Veche, 2005.
12 Vezi Costi Rogozanu, „Partidul lui Breivik în România. Si adevarata problema a lui Traian Basescu“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/partidul-breivik-in-romania-si-adevarata-problema-a-lui-traian-basescu-66040.html.
13 Vezi Tony Judt, „Postwar. A History of Europe Since 1945“, New York, The Penguin Press, 2005, p. 541.
14 Pentru o decriptare perfecta a ideologiei neoliberale, vezi Gabriel Chindea, „Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?“: http://www.criticatac.ro/2390/echivocul-neoliberalismului-ideologia-puterii-sau-opiul-clasei-de-mijloc/.