Călătoria atrage ca un magnet piliturile memoriei, amintiri pe care nu ştiam că le mai am. Ne apropiam de Tirana, venind de la Durrës şi un iepuraş de turtă dulce s-a suprapus peste smochinele şi rodiile din pomii de la marginea drumului. În îndepărtata mea copilărie, împreună cu alte figuri colorate în siropuri de fructe şi înmiresmate de marţipan, era cea mai râvnită podoabă a bradului de Crăciun. Dar el nu m-ar fi găsit în această ţară de la un capăt de Europă fără încântătorul basm al lui Victor Eftimiu. Ştiam atunci doar de Sadoveanu şi Ispirescu, aşa că am cerut lămuriri. Un scriitor de origine albaneză, mi s-a răspuns cu acea exactitate a părinţilor care îi aruncă pe cei mici în visare. Chiar şi în Bucovina românească multietnică, precizarea a răsunat exotic, aşa că am insistat. Din cele câteva amănunte primite pe loc, am păstrat doar numele capitalei, poate pentru unda sa de stranietate în limba noastră, pe care însă dulceaţa poveştii Iepuraşului de turtă dulce a topit-o imediat, instaurând în Tirana lumea fabulosului ei iarmaroc. Astfel că în mulţii ani ai copilăriei (mulţi prin bogăţie, nu prin durată), oraşul acesta din Albania era un loc al bunătăţilor şi al minunilor între care, cu un cuc de tinichea ridicându-se în zbor şi cu iepuraşul de turtă dulce alergând dezlănţuit spre codrul alor săi, învierea şi viaţa în libertate se dovedeau minunea cea mai mare.
De fapt, despre înviere şi viaţă în libertate fusese vorba şi în Durrës, splendida aşezare de pe ţărmul Adriaticii, considerată cândva un al doilea Constantinopol. Aparatele foto sorbeau rând pe rând amfiteatrul roman, zidul lui Iustinian, turnul veneţian, în vreme ce, stârnită de întrebări, Mira ne povestea despre condiţia sa de oraş aproape interzis albanezilor peste jumătate de veac, fiindcă un port a însemnat dintotdeauna şi o poartă, un drum de apă spre în altă parte, spre cât mai departe. Mulţimea construcţiilor („unde vrei şi ce vrei“), nu doar pe câmpul din vecinătate, ci şi pe locul perdelei forestiere dintre plajă şi clădiri, îşi are explicaţia şi în coborârea masivă a albanezilor din închisoarea munţilor în larma sa multicoloră. Închisoare, pentru că te simţi liber numai acolo de unde poţi să pleci unde ai vrea să pleci, chiar dacă alegi să rămâi. Apoi aparatele descoperă colegiul, Universitatea „Alexander Moissi“, Primăria, Casa Culturii, noul centru inaugurat în această vară cu prilejul alegerilor locale, socotite drept un test pentru soarta statutului de candidată la Uniunea Europeană primit de Albania în anul 2014, dar şi hotelul-cazinou, unul dintre cele mai faimoase din Peninsula Balcanică, dar şi strălucitor de noua moschee de pe terenul reclamat de continuarea săpăturilor arheologice.
Pentru că am rostit cuvântul religie, îndrăgostită de capitala noastră, Mira povesteşte ca de un prieten despre „legendarul preot ortodox Fan Noli“, readus în atenţie de Centenarul proclamării Independenţei de Stat a Albaniei, a cărei decizie a fost adoptată la Hotelul Continental Bucureşti în noiembrie 2012. Luptător de frunte pentru cauza ei şi pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze, Teofan Stilian Noli care a slujit şi la „Sf. Nicolae dintr-o zi“, a devenit apoi premier al Albaniei şi ierarh al acestei Biserici. Despre religie vorbeşte tăcut şi peisajul de azi al Tiranei, presărat cu turle cu cruce şi vârfuri de minarete şi sonorizat de trasul clopotelor şi de chemările muezinului. Ele trimit turiştii la condiţia de stat ateu a Albaniei comuniste şi, pe cititorii ca mine, la cartea lui Ismail Kadare, O capitală în noiembrie, cu această imagine la ceasul de răscruce al toamnei anului 1944: „Acoperişurile cu olane roşii, grădinile, cupolele geamiilor şi ale bisericilor se legănau alene în negura serii, încercând parcă să se fixeze o dată pentru totdeauna conform legilor staticii“. Şi iarăşi interogaţia mea retorică se suprapune peste milioanele de interogaţii despre instrumentul misterios care gravează în memorie o întâmplare sau alta, o lectură, şi nu alta. Graţie tălmăcirilor lui Marius Robescu, am citit aproape tot ce a apărut în limba română din opera marelui scriitor şi cu siguranţă altul sau altele sunt romanele mele preferate. Cel care mi-a rămas cel mai puternic în amintire este acesta, al eliberării Tiranei, al capitalei (cu înţelesul amplificat de echivalentul albanez, kryeqytet, format din krie – „cap“, „început“ şi qytet – „oraş“) de sub ocupaţia germană de către partizanii lui Enver Hodja, atât de puternic, încât am recunoscut de la primul pas bulevardul Mussolini, în ciuda schimbărilor, inclusiv de nume, operate de comunişti şi apoi de zeloşii tranziţiei. Aş fi putut, atât de familiarizată cu ea, să colind cu ochii închişi toată partea centrală a oraşului angajată în acel îndepărtat noiembrie în lupta pentru cucerirea Radiodifuziunii. Ismail Kadare? Categorică şi în afirmaţii şi în negaţii, poate un dat al tinereţii, poate al unui temperament, Mira îmi zice scurt: „A fost mereu de partea celor puternici!“. Şi-şi însoţeşte convingerea cu o imprecaţie care mă face să renunţ la următoarea întrebare despre Elena Kadare, autoarea, după câte ştiu, a primului roman publicat de o femeie în Albania. Asta şi pentru că sunt oaspete al ţării ei, şi fiindcă vin dintr-o Românie aspră cu scriitorii de talent care nu corespund criteriilor sale extraliterare.
Aerul are gustul şi culoarea mierii, poleind clădirile Tiranei în ritm cu mersul nostru, fără să aleagă între cele vechi, de tip oriental, creaţiile arhitecţilor italieni, inconfundabilele edificii comuniste şi construcţiile ultimilor ani, atât de colorate de pensula pictorului ajuns primar în 2000, azi prim-ministru, atât de spectaculoase prin transparenţe şi prin originalitatea concepţiei în anii din urmă. Doar când ne oprim, descoperind brusc deasupra noastră Kulla e Sahatit, Turnul cu Ceas, poleiala se înalţă odată cu privirea şi îi învăluie partea superioară ca într-un cocon de mătase aurie. „În fracţiunea aceea de secundă – secunda luptelor încrâncenate din romanului lui Ismail Kadare în noiembrie 1944 – zări deasupra capului ceasul cel mare, ce părea atârnat de cer. «Cum e posibil să funcţioneze în iadul acesta?», se întrebă. «Iată că se poate», îşi răspunse. «Ornicul trebuie să meargă mereu, spunea bunică-sa, pentru că fiecare îşi are timpul său de viaţă şi clipa sa de moarte»“. Turnul datează din 1822, nu a împlinit nici două sute de ani, dar este într-atât al Tiranei, Tirana însăşi, încât, cu tot aerul său de campanilă veneţiană, pare a fi fost contemporan şi croit de aceeaşi mână cu moscheea, hamamul şi brutăria cu care începe în anul 1614 istoria cunoscută a oraşului. Şi pare că va merge, mai durabil decât îmbătrânirea zidăriei turnului şi decât uzura mecanismului său, cât timp vor exista aici oamenii, sufletele care să ducă Tirana spre zarea necunoscută a viitorului. După reverenţa unei fotografii, ne îndreptăm spre moscheea de alături, care nu este orice moschee, ci chiar Ethem Bey, celebră prin vechime, prin frumuseţe şi mai ales prin faptul că în 1991 rugăciunea uriaşei mulţimi, a celor circa zece mii de credincioşi adunaţi în jur, a silit autorităţile să o redeschidă, consfinţind astfel învierea religiei în Albania. Ne descălţăm şi pătrundem cu respect în potirul ei, sorbind uşor precaut mireasma unor semne necunoscute.
Drumul continuă, paşi, explicaţii, fotografii, aici e Palatul Culturii, cu piatra de temelie pusă în 1963 de Nichita Hruşciov, dar finalizat cu implicarea chinezilor, aici e Muzeul Naţional de Istorie, a cărui faţadă este o scenă cu personaje care spun ceva esenţial albanezilor şi care pe o suprafaţă de 27.000 mp etalează descoperiri arheologice, obiecte, documente care aduc în faţa vizitatorului această parte de lume pe care locuitorii ei o numesc Shqiperia, din preistorie şi până astăzi. Iar aici, apariţie neaşteptată într-o Albanie majoritar musulmană, Catedrala Ortodoxă Naţională Ngjallja e Krishtit / Învierea Domnului, cu paraclisul Naşterea Domnului, clopotniţa şi Centrul Sinodal, un întreg complex la sfinţirea căruia, la 1 iunie 2014, a participat şi PF Daniel, Patriarhul României. Nici catedrala, nici clopotniţa nu pot fi cuprinse altfel decât cu ochii, pentru o imagine foto întreagă ar fi nevoie de un elicopter sau poate de un urcuş pe muntele Dajti. Cu toate acestea, înconjurată de verdeaţă, în centrul Capitalei, dar nu pe chenarul Pieţei Skanderbeg, are ceva discret. Discret şi viu, de vreme ce întotdeauna cineva îi trece pragul să se roage, să o admire.
Prezenţă permanentă, chiar dacă uneori dincolo de orizontul privirii, monumentul viteazului prinţ Skanderbeg, luptător neînfricat pentru neatârnarea ţării, realizat în 1968 de sculptorii Odhise Paskali, Andrea Mano şi Janaq Paço, la sărbătoarea primei jumătăţi de mileniu a veşniciei sale, s-a reîntors în singurătatea iniţială după dărâmarea de către studenţi a statuii lui Enver Hodja în februarie 1991. Într-un cerc uriaş de iarbă verde, înconjurat de edificii care reprezintă istoria Tiranei, călare, gânditor sub umbra coifului şi cumva departe, în punctul din care se naşte legenda şi în care ceea ce vezi este mai important decât ceea ce se vede, Skanderbeg are alături vulturii de pe flamura Shqiperiei. Împreună aşteaptă ce va fi să fie. Ce va fi să înfăptuiască skipetarii lor.
Autor: DOINA CERNICAApărut în nr. 542