Marta Petreu, Apocalipsa dupa Marta, Iasi, Polirom, 2011, 480 p.
Am gresi crezând ca publicarea colectiei integrale a poeziei scrise de Marta Petreu ar avea doar caracter aniversar, marcând trei decenii de la debut. Strânse între aceleasi coperte, „Aduceti verbele“, „Dimineata tinerelor doamne“ (1983), „Loc psihic“ (1991), „Poeme nerusinate“ (1993), „Cartea mâniei“ (1997), „Apocalipsa dupa Marta“ (1999), „Falanga“ (2001) si „Scara lui Iacob“ (2006) devoaleaza logica alcatuirii unui proiect. Poeta a rescris dintotdeauna aceeasi carte, completând compozitia, recuperând semnificatii. De altfel, sesizam lesne dialogul cu opera, constatând bunaoara ca un poem intitulat „Dimineata tinerelor doamne“ se gaseste inclus în sumarul volumului succesiv – „Loc psihic“. Riscul recurentei unui atare procedeu îl constituie inegalitatea.
Treptele poeziei
Însa versurile Martei Petreu nu cad în atractii marginase. Spre deosebire de echinoxisti ca Emil Hurezeanu („Lectia de anatomie“) sau Andrei Zanca („Poemele nordului“), care, desi dadeau senzatia ca manevreaza ireprosabil ustensilele poeziei, n-au confirmat promisiunea primei aparitii editoriale, autoarea creste de la o carte la alta.
Stilistic, Marta Petreu prefera structurile ternare si detaliile acumulate pe un ax central. Printre notele care o individualizeaza se afla si prezenta constanta a interjectiei „oho“, cu rolul de a evidentia blocarea într-un set de ipostaze si confirmarea unor abilitati oraculare. Important de mentionat si ca imaginile detin o pondere scazuta. Desi nu se situeaza printre îndeletnicirile de baza, aderenta la concret ofera câteva rezultate notabile, prin transformarea proceselor psihice si afective în zgomotele palpabile ale unei sensibilitati maladive: „creierul meu lunecos pocnind ca o piele de iapa“ („Aduceti verbele“; „Teze despre creier“, p. 23) sau „Stam mereu aplecati:/ ca un mercur se umfla-n carne frica“ („Viata noastra cea de toate zilele“, în vol. „Loc psihic“, p. 130) sau una dintre cele mai explozive strofe, unde agonia se manifesta ca descompunere corporala: „Creier captiv în frica/ precum un fetus ce putrezeste în lichidul amniotic/ trup tremurând în crize mici de febra/ ca în accese de epilepsie/ Umblu prin lume cu-n calus în creier“ („Febra de toamna“, în acelasi vol., p. 135). Tipologic, Marta Petreu intra în categoria misticilor. Notiunea necesita nuantari, fiind supusa unei clasificari tripartite. Exista apoi poeti care cred în existenta unei ordini superioare, ezoterice, având menirea de a influenta spatiul de terestru: Ion Barbu, Lucian Blaga, Gellu Naum sau Cezar Ivanescu. Exista poeti care îsi asaza gesturile în descendenta demiurgica (orfici): Eminescu, Blaga, Doinas, Nichita Stanescu, Ana Blandiana sau Ion Muresan (în „cartea Alcool“ tendinta se arata fara echivoc; lumea lui se plamadeste din lichidul etilic, care înlocuieste apa primordiala). Si exista poeti care se vad siliti sa stabileasca o comunicare unilaterala cu divinitatea, cautându-i epifaniile ca Toma Necredinciosul (Arghezi din „Psalmi“, mai rar Blaga, Ion Alexandru sau Marta Petreu), cu mentiunea ca, în vreme ce apostolul nu pune degetul în rana lui Hristos, ceilalti oscileaza în a-si dori sa primeasca stigmatele Mântuitorului.
Scriitoarea îsi plaseaza experientele în scenarii biblice, pe care le abate de la sensurile originare. Biografia se pastreaza totusi în latenta. Nimic nu permite sa depistam vreun episod anume. Nici macar sângele, invocat în calitate de substitut al cernelii, nu clarifica traumele. Oricât s-ar stradui autoarea sa atraga atentia asupra exploziilor sangvine si, implicit, asupra intensitatii trairii, efectul rezida în sugerarea unor hemoragii interne. Sensibilitatea poetei functioneaza ca o busola demagnetizata, incapabila sa descopere iesirea din labirint. De aici si senzatia ca lirismul ei, reflexiv si autoreferential, cauta modalitatea de obiectivare a unei stari indescifrabile.
Dimineata poetei
La începuturi, Martei Petreu îi lipseste siguranta. „Aduceti verbele“ arata ca niste însiruiri de opinii referitoare la arta si la raportul scriptorului cu propria creatie. Observam imediat ca viata se distileaza în literatura. Mai importat e ca sentimentul natural se sublimeaza. Versul nu conserva decât amintirea obiectelor: „Noi intram în carte cu trufie/ si spunem:/ Un poem de dragoste/ e mai adevarat/ decât o noapte de dragoste// Un poem al spaimei/ e mai cumplit decât spaima// Un poem despre moarte/ e mai real decât moartea// Noi intram în carte/ si spunem:/ verbele/ aduceti verbele/ pentru cina cea de taina“ („Aduceti verbele“, p. 15). Poezia se înfatiseaza ca o cuminecatura. Pâinea are consistenta acelui „fiat!“ veterotestamentar care întemeiaza lumea. Dar vinul – biografia adica – nu participa în totalitate, fiind prezent doar ca buchet, cu toate ca în unele poeme figureaza un alter ego: Marta. Dictiunea prefera falsa confesiune, marturisirea masluita: „Daca te temi de lepra uita cuvântul/ Pentru singuratate e nevoie de artificiu de fard -/ sa-mi fardez dimineata asta scuipata/ sa deschidem Tratatele“ („Teze despre singuratate“, p. 25).
Tonul se dezvaluie câteodata prea sovaielnic. Inteligenta filologica alunga emotia prin deschiderea unei trape. Un cor sta în spatele poetei care recita cuminte partiturile altora. Influentele sunt atât de multe, încât se dovedeste imposibil sa precizam sursa: „Gloria marilor imperii e aurul/ gloria Martei – Tratatul despre brumele anului// Astept sa se întâmple ceva solemn/ masina de scris blocata la litera „a“/ mirosul de lapte/ astepti/ sa cânte pendula cu cuc din blazonul familiei/ sa scrii poeme de dragoste// Marta îsi aprinde hârtiile// Verbe ale pamântului aceste cadouri masurate“ („Alte teze neterminate despre Marta“, p. 56).
„Dimineata tinerelor doamne“ aduce schimbarea. Pe de o parte, se iveste problematica legaturii cu Dumnezeu, receptat ca un „deus otiosus“, însumând atributele Marelui Anonim din filozofia blagiana si ale versului eminescian: „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-si“. Încercarea esuata de a purta, ca în Vechiul Testament, o discutie cu fiinta suprema nu provoaca deznadejde. Din contra. Monologul se transforma în riposta. Indiferentei Creatorului i se opune mândria umana. Poeta îsi revendica statutul de etalon al tuturor lucrurilor. Legea supranaturala este substituita cu principiile unui individualism exacerbat: „Afla Doamne:/ singuratatea ta nu este egalul singuratatii/ Din mine traieste/ numai constiinta mea cea cunoscatoare“ („Teodiceea“, p. 118). Pe de alta, se naste o dimensiune întrucâtva erotica. Urmând linia substituirii starilor autentice, dragostea dobândeste valoarea unui termen conventional, folosit fara încarcatura sufleteasca. De fapt, declaratiile atesta incapacitatea de a iubi. Teatralitatea mascheaza narcisismul. Egolatria caracterizeaza mare parte din opera Martei Petreu. Raportul cu partenerul nu implica lepadarea de sine. Imaginea barbatului reprezinta o proiectie a interioritatii. Autovictimizarea este reflexul unui complex de superioritate. Tocmai în aceasta zona remarcam zvâcnirile originalitatii: „Doream (ce dezmat!) sa-ti povestesc tot ce stiu despre mine/ Da. În cuvinte tot atât de mari si patetice/ ca aceste amintiri noduroase schiloade pe care/ zadarnic le avortez într-un asternut de hârtie// Am dorit creierul tau frumos – oglinda vie fierbinte“ („Capitol“, p. 65). Însingurarea este conditia esentiala a poetei. De aceea si penduleaza între extreme, comportându-se fie ca o amanta parasita („Dragostea mea – un orfelinat iarna“; „Orfelinat iarna“, p. 92), fie ca o amazoana care se delecteaza chinuindu-i pe membrii sexului opus: „Tandretea propriilor mele victime: n-o mai suport/ Barbatii iubiti/ fructe si plante continând principii amare/ (Si Marta – însurubata în sine/ ca într-un experiment riguros al comuniunii)/ Da. Barbatii. Incubatoare de lux. Animale de curte interioare“ („Artemis“, p. 90).
Cântece negre
În cea dintâi carte publicata dupa 1989 („Loc psihic“), Marta Petreu se apropie de Emily Dickinson. Mintea sta captiva într-o uriasa înmormântare organizata de gândurile învalmasite. Claustrarea într-un sicriu halucinogen defineste aceasta etapa de creatie. Carnajul este imaginea dominanta. Poeta îsi devine siesi calau. Nu ne confruntam cu o placere a durerii, ci cu împingerea la limita a capacitatii de rezistenta: „Nu mai suport nu mai suport nu mai suport// fiecare cuvânt îmi declanseaza imagini:/ laboratoare clinici macelarii – anticamere/ catre morga municipala// Nu-mi mai suport abatorul din creier:/ rani sânge transfuzii suturi membre racite/ mâini amputate parasite pe mese/ tumorile grase/ Ochii mei morti ma privesc din tavita de organe// Nu mai suport zi de zi noapte de noapte/ trupul meu comestibil/ în mirosul de boala// Cuvintele tale de dragoste declanseaza hemoptizii/ O. Vad spectacolul sângelui/ razvratit împotriva închisorii lui subterane/ noaptea visez hemoragii/ hemoglobina sclipitoare si densa ca o frisca/ ca o spuma de fructe“ („Clinici de iarna“, p. 155). De asemenea, se accentueaza constiinta nasterii în zodia nefasta si teroarea exilului în noaptea polara. Orbecairea echivaleaza cu absenta revelatiei: „Starea de extaz luminos îmi ramâne straina/ Umbra/ adevarurile/ paradisul meu în etern solstitiu de iarna“ („Poate amaraciunea“, p. 206).
Cu „Poeme nerusinate“ devine Marta Petreu o scriitoare de anvergura. De acum înainte întâlnim înclinatia spre o mistica de influenta catolica. Situat în centrul lumii, omul este sfredelit de ispita de a nu mai tine universul în arenda. Îsi permite sa-l întrebe pe îndepartatul Dominus când îi va ceda drepturile de stapânitor. Poeta seamana cu o Maria Magdalena târându-se în urma pasilor lui Dumnezeu. Persevereaza, cu toate ca nutreste convingerea ca se îndeparteaza de teofanie. Vizionarismul se desfasoara la nivelul interioritatii, pentru ca divinitatea vietuieste exclusiv ca închipuire. Cel de Sus se modifica în Cel din constiinta. Una dintre parabolele importante – „Apocalipsa dupa Marta“ – sintetizeaza fazele relatiei cu himera. Initial, pietatea se dovedeste atitudinea principala. Majuscula numelui nu li se cuvine muritorilor, fiind o însusire de ordin sacru. Alegând sa fie mironosita, femeia se cazneste sa înnoiasca ritualul spalarii picioarelor ca sa-si exhibe smerenia. Tentativa de apropiere duce la umanizarea vedeniei. Poemul preia osatura biblica. Poeta mimeaza intrarea în transa, de parca o voce sosita din cer graieste o profetie: „El îngerul meu a venit si mi-a spus:/ iata vremea este aproape/ deci poti sa-l prinzi pe Dumnezeu de-un picior/ de cisma lui dotata cu pinten/ de cisma lui de marochin împodobind pernite de purpuri/ e vremea sa-ti deschizi cartea cea mare cartea cea neagra// Eu marta robul Lui am gândit:/ pot sa-l prind pe Dumnezeu de-un picior/ de cisma lui cu pinten/ pot sa-i ating macar degetul mic – detine Forma perfecta// Da. A venit vremea – spun/ Pot sa îti ating cisma piciorul laba ta cu bataturi umflate/ pot sa îti palpez macar degetul mic strâmb/ chinuit – ca în încaltari de împrumut/ un picior muritor/ Eu marta robul Lui pe pamânt// Cu mâinile crapate de frig de lesie/ eu marta catelul tau pe pamânt/ ti-am cuprins amândoua picioarele/ cu parul meu scurt ti-am periat încaltarile/ Te-am atins. Am facut ce era de facut“ (p. 280). Paradoxal, atingerea declanseaza ruptura ontologica, dar nicidecum din pricina încalcarii unui tabu. Vinovat este glasul care a îndemnat la cercetarea tot a lui „deus absconditus“, însarcinat nu cu înaltarea spirituala, ci cu întocmirea materiei si de putrezirea acesteia. Abandonându-si opera, a lasat-o prada degradarii. Revolta celei pacalite de revelatie atinge momentul culminant. Imputarile câstiga forta unor probe în instanta: „Deci depun marturie/ Deci depun marturie: miroase a grajd. Miroase a jeg. Miroase dens etern a murdarie// Miroase a abator. E o duhoare de carne cruda/ rupta de pinteni strivita sub blacheuri/ Ca sâmburii de mar copiii de lapte îi sparge-n dinti/ Miroase a carne vie ce miroase acru a latrina“ (p. 280-281).
Conflictul cu autorul celor vazute se rasfrânge si în sfera cotidiana. Poeta se identifica în rautatea zeului pitulat, terfelindu-si locatarii versurilor. Lumea poeziei se confunda cu o bolgie. Fiecare element este osândit. Daca drumul pe verticala a condus catre nicaieri, atunci nici cel pe orizontala nu ajunge la fericire. Visceralitatea erupe înghitind totul sub o crusta de lava racita. Victimele predilecte sunt însa barbatii, carora li se consacra un fel de „Poem ultragiant“, amintind atât de Geo Bogza, cât si de Angela Marinescu: „Oho. Iubitul meu. Cerneala cu care scriu nerusinat poeme// Iubitul meu. Tu. Odiseu de-o vara// Da. Scriu poeme fara de rusine/ calcând desculta pajistea de cioburi/ cum as calca-n picioare carnea voastra// senina calc desculta prin mlastina cu sabii/ de parca m-ati purta-n triumf pe scuturi// Voi. Mercenari semeti platiti cu versuri/ soldati ai mei. Trufasa mea falanga// Da. Îmi calc sub talpi destinul// Deasupra noastra – cer înalt de vara/ Iar eu: nu mint spunând ca scriu cu sânge/ si neuroni ce se-ard la mine-n creier ca niste biete becuri/ prapadite/ supuse/ unui voltaj insuportabil// Da. Scriu cu sânge. Cu sânge al meu. Si cu cerneala/ ce curge lent – în loc de sperma – din trupurile voastre/ noduroase// Soldati ai mei pe care-i duc Dincolo“ („Falanga“, p. 322).
„Scara lui Iacob“ reprezinta recapitularea tematicii întrebuintate de Marta Petreu. Dincolo de acest amanunt, se cuvine precizat ca stilistica se radicalizeaza. Simbolistica sta retrasa în titlul cartii. Sensibilitatea înceteaza sa se zvârcoleasca între doua realitati egale si de semn contrar, optând pentru valorile negative. Raportul cu divinitatea pierde prim-planul în favoarea împacarii cu soarta personala. Detasarea si blazarea domina versurile. Mintea se curata de nevoia metafizica: „Oricum. Tu esti incert. Barbatii – vii si reali/ Existenta ta incerta. Certa este/ numai problema daca existi ori ba/ Certa este lumina asta intensa/ care-mi arde pielea si carnea/ si ma face sa vad prin falange matca timpului/ miezul aspru al noptii“ („Miezul noptii“, p. 401). Poemele nu mai tintesc înspre o entitate din vazduh. Marta Petreu îsi închina imnuri siesi. Trufia pe care au semnalat-o cam toti criticii are rost protector. Asumarea conditiei blestemate înlatura tragismul. Nicio sfadire cu sacrul n-o mai tulbura, în ciuda aparentei ca se plimba la brat cu haosul: „Tatal nostru din ceruri. Mama neagra tarâna:/ albastru/ cerul închide în sine globul terestru// Se întinde în mine si-mi locuieste gândirea/ asa/ cum se-ntinde cerul si acopera lumea/ Ma bântuie-n somn si ma bântuie ziua/ este ideea mea fixa este sare din sânge e bezna// Sunt rea. Sunt subtire. Si-nca ma mai rabda pamântul/ Umblu pe câmpuri cu iarba/ numar pestii din râuri/ vântur colb vântur pleava/ Si ma scald în mânie ca un vultur în vânt“ („Psalm“, p. 415-416). Treptele ascendente fiind interzise, singura solutie disponibila consta în descinderea ad inferos: „Cobor. Nu mai am nimic de asteptat – îmi spun:/ scara care duce la cer pentru mine coboara“ („Scara“, p. 435).
Poezia Martei Petreu pare ca-i apartine unui damnat care compune psalmi.