Festivalul are legile lui neştiute ca un organism ce se autoreglează. Un fel de flux-reflux cinematografic aşază într-o grilă producţiile de-a lungul anilor. Dificil să pătrunzi resorturile intime ale acestui mecanism care nu este, totuşi, unul autarhic, fiind determinat, desigur, şi de dinamica vieţii planetare. Cât de departe suntem, iată, de acea primă ediţie din 1946 când, sub amprenta unei armonii cvasigenerale, postbelice, erau aduse la Cannes producţii din mai toate ţările europene, fără o competiţie în toată regula, contând doar prezenţa. Au urmat anii postbeligeranţi, cu tematica lor populistă şi pacifistă, ca apoi, de la perioadă la perioadă, diversificarea să se producă în teme şi stiluri, în formulele narative şi de interpretare. În timp, românii au stat mereu bine. Au câştigat premii şi în vremurile vechi, precum şi în cele noi. Au participat cu filme de mare montare, premiate (Pădurea spânzuraţilor, 1965), cu briliante de animaţie remarcate la cel mai înalt nivel (Scurtă istorie, 1957), au intrat pe poarta principală cu scurtmetraje încununate cu Palme d’Or (Trafic, 2004), au deschis o nouă serie cucerind primul loc al secţiunii Quinzaine des Réalisateurs (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), au luat pentru prima dată Camera d’Or (A fost sau n-a fost?, 2006), au atins performanţa supremă cu un lungmetraj artistic (Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, 2007). S-au impus valori care au cunoscut consacrarea internaţională: Ion Popescu-Gopo, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Veroiu, Dan Piţa, Radu Gabrea, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu.
Iată de ce nu trebuie să intrăm în panică dacă la un moment dat listele diverselor secţiuni nu sunt ca altădată, foarte bogate în titluri româneşti. Un an părând lipsit de spectaculozitate poate anunţa o nouă recoltă la ediţiile viitoare. Nu mă încumet să fac supoziţii, să avansez nume de cineaşti, deşi aproape că sunt gata să mizez pe câteva. Nu voi merge mai departe spre a le şi transcrie. Spun doar că ele sunt încă la etajele de jos ale festivalului, acolo unde apele fac deocamdată vălurele, spre a porni cât mai repede într-o ofensivă incontestabilă.
Un lucru este sigur. Nu avem voie să le lăsăm neobservate. Nu din principiul străvechi potrivit căruia niciodată nu se ştie de unde sare iepurele, ci pur şi simplu pentru că, de fapt, cum iarăşi se spune pe la noi, iepurele se află deja pe strat, gata s-o zbughească (spre palmares, evident).
Când Radu Jude intra în 2009 în programul de la ACID, o secţiune paralelă a Cannes-ului, destinată filmelor de artă, la fel de importantă ca toate celelalte ale marelui festival, unde nimic nu este întâmplător, era de aşteptat ca ecoul filmului de atunci, Cea mai fericită fată din lume, să se resimtă peste ani. Cineastul a revenit pe Croazetă, cu scurtmetraje, fiind doi ani la rând prezent la Quinzaine des Réalisateurs, cu O umbră de nor (2013) şi anul acesta cu Trece şi prin perete, titlu remarcat şi apreciat prin acordarea unei menţiuni a secţiunii.
Noul film, Trece şi prin perete, adaptează pentru marele ecran o povestire de A.P. Cehov (În magazie) aducând-o pe sol românesc, într-o actualitate aproape imediată. Se vorbeşte, de pildă, despre marmura lui Videanu, ca localizarea să nu mai mire pe nimeni. Lăsată de mama ei la bunic, Sofia (în interpretarea, deja memorabilă, a Sofiei Nicolaescu, cea multpremiată pentru rolul din Toată lumea din familia noastră, acum participantă la gala de la Théatre Croisette, unde a încântat nu doar prin farmec, ci şi prin siguranţa de sine, ca o veritabilă mică vedetă), se cam sperie din pricina vocilor ce vin din camera alăturată ori de niciunde. Domnul Pană, bătrânul (Ion Arcudeanu), le aude sau nu, iar dacă da, le ignoră, ca şi obişnuitul lui oaspete de seară (Gabriel Spahiu) cu care joacă table. Vocile capătă apoi o nouă consistenţă şi datorită convorbirii celor doi în legătură cu modalitatea de a înmormânta un sinucigaş. Totul se alcătuieşte la vedere, într-un unic plan-secvenţă, iar acest curaj estetic al autorului ne reaminteşte că ne aflăm în faţa unui talent robust, de la care aşteptăm, desigur, mult mai mult, şi alte premii importante, dacă se poate chiar aici, la Cannes. Un prim prilej ar fi terminarea noului său proiect, Inimi cicatrizate, câştigător al ultimului concurs de la CNC, a cărui intrare la Cannes în 2015 o dorim cu toţii.
Dacă e să facem aici o paranteză, nu putem să nu remarcăm bogata producţie ce se anunţă pentru ediţia viitoare. În eventualitatea că filmele vor fi terminate spre a putea ajunge la preselecţie, am întâlni pe afişul viitoarei ediţii câteva nume grele: Cristian Mungiu (RMN), Cristi Puiu (Sierra Nevada), Corneliu Porumboiu (Comoara), Cătălin Mitulescu (Fata munţilor).
Revenind pe Croazetă, e de remarcat prezenţa altui român în cadrul Atelierului, inclus în porogramul Cinéfondation. Unui număr de cincisprezece tineri autori aflaţi la început de drum li s-a oferit posibilitatea de a-şi pregăti intrarea în producţie prin antrenarea de noi colaborări în vederea realizării proiectelor lor. Din România a fost prezent, la Village International Panteiro, Bogdan Mirică. Proiectul lui se intitulează Câinii şi este plasat în lumea satelor dobrogene. O dispută criminală între doi localnici, un conflict ancestral, cum menţionează notele de intenţie ale autorului. Omul contra omului sau, după vechiul proverb latin, Homo homini lupus. O temă universală pe care se poate miza. Proiectul a ieşit câştigător la recentul concurs de la CNC. Nu ştim prea multe despre autor, dar ceea ce ştim e destul de edificator. A făcut studii de comunicare şi jurnalistică la Bucureşti, după care s-a specializat într-un master cinematografic în Anglia, semnând şi câteva scurtmetraje. Destul să ne facem o părere despre anvergura pregătirii sale.
Devansarea cu o zi a programului pe secţiuni – ceea ce nu este o idee rea –, i-a luat prin surprindere pe critici. Deşi îmi pregătisem măsuri prealabile, interesându-mă, de pildă, chiar de la Bucureşti, apoi disecându-l în avionul către Nisa, de programul de la Short Waves, cel de la subsolul palatului festivalier, rezervându-mi mai mult timp în ultima sâmbătă (când, altminteri, ai de meandrat prin şirul proiecţiilor reluate în diverse săli ale imensei clădiri), am constatat că totul se încheiase mai devreme. La ora de mine programată, echipa de dezafectare strângea de zor mese, monitoare, cataloage. Apucasem să văd câte ceva în zilele precedente, dar aici eşti mereu într-o continuă luptă cu timpul. Oricât de bine crezi că ţi-ai aşezat ţintarul proiecţiilor, te trezeşti că până la urmă apare o necunoscută şi ratezi intrarea în sală. Dacă nu chiar întreaga derulare a unei zile (cazul meu la Short Film Corner din acest an, unde eram interesat să văd mult mai mult, nu totul, fiind vorba de sute de filme din toată lumea). Nu degeaba se spune că pentru a vedea tot ce se întâmplă aici de-a lungul unei singure zile ar fi nevoie ca în aceasta să încapă măcar orele pentru alte două. Cum să vezi într-o zi şi o noapte cât în trei luate la un loc?
Autor: IOAN LAZĂRApărut în nr. 473