La urma urmei, nici cel mai mare festival din lume nu are cum sa scoata filme din pamânt, din piatra seaca. Oamenii s-au cam cam naravit. Când e vorba despre Cannes, accepta cu greu realitatile lumii contemporane. Croazeta e musai sa fie grasa si frumoasa. Ceea ce mi s-a parut simptomatic a fost stradania mass-media (inclusiv cea de la noi) de a-si asigura cititorii ca starurile nu au lipsit de la datorie; ca, in ciuda saraciei, cota de stralucire nu a scazut. Asa se explica prezenta in paginile ziarelor a unor vedetute venite din alte orizonturi ale culturii pop, maturând covorul rosu cu trena rochiilor grele de atâtea volane si cristale Swarowski (cum de am trait atâta vreme fara invazia acestor pietre ce iau ochii, nu stiu). Filmele pot fi asa si asa, cei de pe margine pot ierta sau intelege alternanta an bun – an mai putin bun, nu si moliciunea spectacolului. Cannes-ul pare condamnat la glamour pe viata. The show must go on. Este, si acesta, efectul pervers al celebritatii, un fenomen deloc de neglijat. Recunosc ca ma fascineaza, inainte de a ma intriga. Stau acolo si vad fapturi fara nume pasind pe covorul rosu, executând in fata fotoreporterilor toata gimnastica gratiei de rigoare, iar a doua zi ce descopar in „Nice Matin“? Tone de culoare, sclipiciuri, de parca celebritatile s-ar fi calcat pe picioare de multe ce erau. Ca sa zic asa, nu numai pentru asta este iubit Cannes-ul. Glumind putin, mai exista si filmele, nu?
Delegatul general, Thierry Fremaux, marturisea dificultatea de a alcatui selectia acestei editii, a 63-a. Ar putea fi socotita, dupa opinia sa, „a work in progress“, sintagma nu stiu cât de adecvata unei manifestari cinematografice. Altfel spus, cele 20-22 de titluri ce alcatuiesc, de obicei, meniul competitiei, nu s-au impus de la o prima trecere in revista a lotului de filme primite, 1700! Au fost retinute 16, s-au mai adaugat 2, apoi inca unul, pâna la urma strângându-se 19. Am putea trage o concluzie: nu e bine cinematografiei noastre, vreau sa spun a lumii, daca manunchiul se leaga atât de trudnic. Dar, tot atât de bine, poate fi si o stare de moment, o necorcondanta calendaristica. Domnul Fremaux invoca, in primul rând, starea economiei mondiale: „Anul trecut am adus in discutie problema crizei. Dar cinematograful nu parea atât de fectat.Totusi, având in vedere ca un film se face cam in optsprezece luni, trebuia sa ne asteptam la un anumit decalaj. In fapt, filmele care nu ne-au fost prezentate sunt cele a caror finantare trebuia sa aibã loc in momentul crizei si care, astazi, nu sunt terminate. Ar mai trebui subliniata formidabila reactivitate a a cinematografului american, unele dintre filmele selectionate, cele de provenienta americana, se ocupa chiar cu subiectul la ordinea zilei, cum ar fi „Wall Street – Banii nu dorm niciodata“, de Oliver Stone. (…) A doua dificultate: performantele tehnologiei digitale. Dupa intronarea acesteia, accelerarea si simplificarea montajului si a post-productiei producându-se intr-un mod vertiginos, cineastii pot sa-si modifice filmele pâna in ultimul minut.“ Julian Schnabel („Scafandrul si fluturele“ – Premiul pentru regie in 2007, colegul de palmares al lui Cristian Mungiu), Peter Weir, Sofia Coppola nu au fost gata de startul cannez. Dar exemplul cu cea mai mare circulatie a fost, fara doar si poate, „Tree of Life“, al atât de migalosului Terrence Malick (autorul „Liniei rosii“), asteptat cu sufletul la gura chiar si in ceasul al 12-lea, pentru ca, la câteva zile de la deschidere, o veste sa cada ca o lovitura de maciuca pe capul organizatorilor: Malick va fi la Venetia. Cannes-ul a ratat marea lovitura de la 11 metri, prilejul de a-l avea pe cineastul atât de dorit pe Croazeta, pe artistul care iese in lume o data la cine stie câti ani. Dinamica celor trei mari intâlniri cinematografice, Cannes, Berlin, Venetia nu duce lipsa unor astfel de miscari racolatoare: Cannes-ul sta cu ochii pe Berlin pentru a-i ciupi din portie, Venetia pe Cannes etc.
Sa vedem ce i-a revenit, pâna la urma, regelui. Un singur film american, „Fair Game“, al lui Doug Liman (cunoscut spectatorilor ca autor al peliculei Domnul si Doamna Smith), modesta reconstituire a cazului Valerie Plame, agenta CIA implicata intr-o ancheta secreta privind existenta armelor de distrugere in masa din Irak, istorie dublata si complicata de actiunile sotului ei, diplomatul Joe Wilson. Am admirat, inca o data, nervozitatea lui Sean Penn, atât de benefica rolurilor sale in forta. Din Anglia – un Mike Leigh, poate nu de zile mari, „Another Year“, dar a fost o incântare sa-l urmaresti cum isi conduce actorii, asemenea unui dirijor de orchestra pentru care cea mai mica interventie a ultimului instrumentist pare indelung studiata. Pâna la aparitia Juliettei Binoche in „Copie conforma“, puteam sa jur ca premiu pentru interpretare va reveni actritei Lesley Manville. Oricât de triste ar fi, in cel din urma, filmele lui Mike Leigh. cu secretele, minciunile, deznadejdile, neputintele eroilor sai, cotidianul pare, totusi, mai suportabil. Târziu de tot, a mai aparut un britanic in competitie, un obisnuit al Cannes-ului, Ken Loach si al sau „Irish Road“, cu un subiect inspirat si el de realitatile mai putin cunoscute ale aceluiasi razboi din Irak si, anume, „privatizarea meseriei de luptator“, cum o defineste scenaristul Paul Laverty. Italia a fost prezenta cu „La nostra vita“ al, lui Daniele Luchetti („Fratele meu este fiu unic“), printre ai carui eroi, muncitori imigranti, se afla, nici nu se putea altfel, si români de-ai nostri. Adaugat in etapa a doua a selectiei, Kornel Mundruczo (Ungaria), autorul remarcabilului „Delta“, de acum doi ani, nu a justificat grabnica revenire cu „Un baiat fragil – Proiectul Frankenstein“, decât in ochii amatorilor de intortocheli sofisticate ce trec drept bulversarea limbajului cinematografic. Mofturi. De ce era nevoie de aceasta „solutie de avarie“, i-as spune, când la „Un certain regard“ au fost trimise atâtea filme ce ar fi rezistat competitie, nu pricep. O adevarata si frumoasa surpriza ne-a procurat-o Serghei Loznita din Ucraina: „Fericirea mea“, cu imaginea semnata de Oleg Mutu, justifica includerea sa in tabara sperantelor. Un talent energic, deopotriva in plan realist si in cel fantasmatic, asa a aparut multora debutantul in lung metraj. Adaug ca in ultima secventa apare si Vlad Ivanov. Ajuns pentru prima oara la Cannes, Ciadul nu a dezamagit, filmul lui Mahamat-Saleh Haroun „Un homme qui crie“ demonstrând un emotionant „curaj al bunelor sentimente“. Tinând seama restrângerea competitie, cineastii asiatici nu au de ce sa se plânga: un exemplar din China, „Chonging Blues“, de Wang Xiaoshuai, doua mai robuste din Coreea, „Poetry“ de Lee Chang Dong si „The Housemaid“ de Im Sangsoo, dezamagitorul „Outrage“ al lui Takeshi Kitano, cu inutila stilizare a violentei, plauzibila doar in planul efectelor comice si, incununatul „Unchiul Boom, cel care isi aminteste de trecutele sale vieti“, semnat de thailandezul Apichatpong Weerasethakul, al carui nume dificil devine un must in vocabularul oricarui cinefil, dupa La Palme d’Or. L-am lasat pe Abbas Kiarostami la o parte nu neaparat din ratiunile geografice care cer includerea Iranului in familia tarilor euroasiatice, ci pentru a-l aseza in familia cineastilor mult asteptati la Cannes. „Copie conforme“ este primul sau film realizat dincolo de granitele tarii natale si unde, in Toscana cea atât de frumos valurita incât ne intrebam daca nu cumva peisajul mistifica sentimentele. Vom mai vorbi când va veni rândul palmaresului. Ca si despre „Biutiful“ (n.m. asa scrie un copil) al lui Alejandro Gonzales Inarritu, caruia multi nu-i intrezareau un viitor prea vesel dupa despartirea de complicele sau, scenaristul Guillermo Arriaga. L-a salvat, in buna parte, Javier Bardem. Cu cele doua ore si jumatate ale „Soarelui orbitor 2 – Exodul“, Nikita Mihalkov a sperat, poate, sa-si ia revansa pentru La palme …ce i-a fugit printre degete in 1994, când a trebuit sa se „multumeasca“ doar cu Marele premiu al juriului. Oricât ar fi de contestat, oricât si-ar fi pierdut din supletea talentului, cred ca Mihalkov nu si-a spus, inca, ultimul cuvânt.
In sfârsit, tara gazda a fost in fruntea bucatelor, din toate punctele de vedere. Patru filme in competitie, ca in zilele bune ale festivalului: „Tournee“ de Mathieu Amalric, filmul cu scanadalul, „Hors la loi“, al lui Rachid Bouchareb, „La Princesse de Montpensier“, adusa de Bertrand Tavernier, aflat pe Croazeta dupa o absenta de douazeci de ani, si „Des hommes et des dieux“ de Xavier Beauvois, aterizat la Cannes drept un candidat la premiul suprem. Patru filme si trei premii. Nu e putin in vremuri de criza.