Comentând Moartea lui Ivan Ilici, Cioran nu rezistă tentaţiei de a reveni la unele secvenţe mai aparte din viaţa lui Lev Tolstoi. Nu are în faţă doar un narator inspirat, de excepţie, care cunoaşte excelent tehnica povestirii. În paginile sale află deopotrivă un om preocupat excesiv de sine, de gândurile sau temerile proprii şi, mai ales, de ideea morţii. Aceasta din urmă va deveni pentru el, în anii târzii, o adevărată obsesie. Este ceea ce face ca întâmplarea personajului său din nuvela invocată mai sus să poată fi citită în felul unei mărturisiri indirecte.
Despre ce anume e vorba? Scriitorul rus a trecut el însuşi, de-a lungul vieţii, prin câteva crize profunde. Cea mai gravă, probabil, a suferit-o în jurul vârstei de cincizeci de ani, într-un interval în care apare Moartea lui Ivan Ilici. I se întâmplă atunci ceva straniu, cu totul inexplicabil. Deşi multe decurgeau oarecum firesc, viaţa de familie, scrisul şi recunoaşterea literară, activităţile pe moşie, simte la un moment dat că viaţa sa nu înseamnă în definitiv nimic. Trăieşte sentimentul că totul e în van, că sufletul i s-a golit de orice dorinţă. Ceva neştiut îl tulbură ca niciodată, o nelinişte copleşitoare, fără un motiv precis şi fără să vadă vreo ieşire. Nu mai poate continua în nici un fel, se simte lipsit de orice scop. Despre acest greu moment va scrie în jurnalul său. „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai pot trăi“ (traducere de Janina Ianoşi). Această mărturisire pare să clarifice cât de cât starea sa de spirit. Sigur este că viaţa îi apare deodată vană, pustie, având în faţă doar umbra densă a morţii. L-am putea crede în ceea ce spune, întrucât tot ce avea să decidă apoi, cu privire la sine, e neobişnuit pentru un aristocrat din acea vreme: renunţă la avere şi la obligaţiile de natură administrativă, se desprinde treptat de acel mod de viaţă pe care l-a dus în familie, se retrage tot mai mult, ca să-şi urmeze până la capăt compasiunea faţă de cei simpli, nevoiaşi.
Însă ce anume s-a întâmplat în acei ani? Nu cred că e vorba doar de sentimentul grav al timpului şi al unui iminent sfârşit. Nici de o secătuire a energiilor care l-au impus până atunci. Cioran ne spune altceva, anume că, în acel interval de timp, atenţia scriitorului se reorientează în chip radical. „Refuzând să se mai aplece asupra vieţii exterioare a fiinţelor, nu mai voia să le observe decât din momentul în care, traversând ele însele o criză, erau silite să rupă cu ficţiunile în care trăiseră până atunci“(1). Acest mod diferit de a privi se întoarce fatalmente şi către sine. E posibil să fi fost exersat înainte de toate asupra propriei făpturi. Angoasa resimţită atunci avea să-l marcheze pentru tot restul zilelor sale. Unele bucurii de mai târziu, prestigiul şi influenţa literară, figura de binefăcător în numele celor mulţi, aura crepusculară de profet, nimic din toate acestea nu a fost în stare să-l apere de anxietate. În consecinţă, atenţia sa lasă în urmă cele trecute şi prezente, dar şi cele care ar fi urmat la fel. Le priveşte cumva din afară, ca şi cum i-ar fi străine, ficţiuni şi convenţii fruste. Le simte nu doar inutile, fără nici un rost, ci de-a dreptul absurde. Îl întâmpină din nou, însă ca niciodată până atunci, întrebarea chinuitoare cu privire la sensul propriei existenţe. Nu era, desigur, prima dată când avea să suporte această întrebare. Însă, acum, ea se declanşează cu o neobişnuită forţă şi gravitate, tinde să fie singura ce într-adevăr contează.
Câteva menţiuni ale lui Cioran m-au reţinut aici. Cum îmi apar neaşteptat de inspirate, lucide, voi spune câteva cuvinte cu privire la ele.
Mai întâi, faptul că atunci când o întrebare îţi este proprie, când realmente te priveşte nemijlocit, ea îţi atinge deopotrivă mintea şi trupul. Poate mai ales nervii trupului, viaţa acestuia de la o clipă la alta. Cioran e atent la ceea ce omul ajunge să simtă pe neaşteptate, când e smuls din succesiunea obişnuită a clipelor. E atent îndeosebi la ceea ce se întâmplă cărnii, făpturii noastre carnale. Nu ocoleşte realitatea ei firavă şi, în acelaşi timp, tenebroasă, căci în adâncul ei se nasc marile obsesii, spaimele care ne aduc faţă în faţă cu noi înşine. Un fapt de nedescris ca atare, precum cel al morţii, ar putea fi sesizat plecând tocmai de aici. Cioran reia o propoziţie din Moartea lui Ivan Ilici, în care spaimele cărnii ies singure la suprafaţă. „«Deodată, /Ivan Ilici/ simţi iar vechea durere cunoscută, sâcâitoare, îndărătnică, surdă, nimicitoare». Tolstoi, de obicei atât de avar cu adjectivele, găseşte acum patru pentru a caracteriza o senzaţie, dureroasă, e drept. Carnea apărându-i ca o realitate fragilă şi totuşi cumplită, ca marea dătătoare de spaimă, el observă, pe bună dreptate, pornind de la ea, fenomenul morţii“(2). Aşadar, starea trupului şi boala care-l macină pe dinăuntru. Iar calea urmată, spre a le înţelege, este alta decât cea proprie unei analize conceptuale. Aceasta, din grija nefirească pentru explicaţii sigure, pierde contactul cu lumea vieţii. Lasă în urmă tot ce nu poate fi preluat în maşinăria conceptului, afectele cărnii şi zvâcnetul unor organe, nervii şi spasmele, visele ascunse, moartea însăşi în cele din urmă. „Nu există deznodământ în absolut, independent de organele şi de bolile noastre. Cum să te stingi înăuntrul unui sistem /de concepte/? Şi cum să putrezeşti? În metafizică nu-i loc pentru nici un cadavru. Şi nici, de altfel, pentru vreo fiinţă vie“. Dincoace, omul pe care-l descrie Tolstoi capătă deodată realitate sensibilă, vie. Trăieşte realmente doar atâta vreme cât se vede singur cu propria suferinţă („el este doar în intervalul dintre vidul sănătăţii şi cel al morţii“). Teama şi convulsiile trupului îi redau accesul la lumea vieţii, la acele „realităţi pe care înainte nici măcar nu le bănuise“. Îl ajută să vadă lumea însăşi, înainte de toate cum aceasta e ţesută mai ales din iluzii şi simple convenţii.
Să ne amintim că, în Fiinţă şi timp, Heidegger invocă la un moment dat această proză, spre a ilustra situaţia în care atitudinea inautentică în faţa morţii ajunge deodată profund zdruncinată. E vorba de o notă de subsol, în §51 al scrierii: „În nuvela sa, Moartea lui Ivan Ilici, L. N. Tolstoi a înfăţişat fenomenul zdruncinării şi prăbuşirii acestui «se moare»“ (traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, 2003). La ce anume se referă filosoful german? Observă că în viaţa cotidiană, comună, omul practică o evidentă eschivă în faţa morţii. El caută mai curând liniştea obişnuită a vieţii şi a preocupărilor sale. Nu vrea deloc să fie tulburat de faptul morţii. Prin gesturi de consolare a celor ce trag să moară şi a sa proprie, îşi ocroteşte „lipsa de griji ce-i însoţeşte preocuparea“. Îşi tot repetă că, în definitiv, aşa se întâmplă, aşa se petrece de când lumea, „până la urmă, cândva, o să murim şi noi…“. În fond, dintotdeauna se moare, nici nu mai are importanţă cine, unde şi cum. Pur şi simplu se moare. Cu acest gând, omul nu mai vrea să ştie ce se petrece într-adevăr cu sine. Îşi alungă din faţă tot ce poate să-l tulbure şi să-l pună pe gânduri. Refuză astfel să vadă că moartea reprezintă un eveniment propriu şi decisiv cu fiecare în parte. Concluzia filosofului merită readusă în atenţie. „Fiinţa cotidiană întru moarte, căzută fiind, este o permanentă fugă din faţa morţii. Faptul de a-fi-întru-sfârşit are aici modul eschivei din faţa morţii – răstălmăcind-o, înţelegând-o neautentic şi învăluind-o“. Or, scriitorul rus nu se mai lasă înşelat de acest „se moare“. Readuce în faţă elementul propriu şi singular al morţii, descrie minuţios prăbuşirea acestui „se moare“. Îţi dă posibilitatea să vezi cum se năruie atitudinea obişnuită, vulgară, ca să revină pe neaşteptate o întrebare insolubilă, obsesivă.
Deşi are în atenţie ceva asemănător, Cioran procedează altfel. Nu mai e vorba, pentru el, de simpla ilustrare a unei idei. Dimpotrivă, are în vedere tocmai mărturia nemijlocită a unei vieţi în faţa morţii. Paginile pe marginea cărora meditează nu-i apar ca expresie literară a unui concept. Nu vin să dea concreteţe unei idei abstracte, să zicem celei de moarte sau celei de sens al vieţii. Ele nu exprimă nici măcar filosofia lui Tolstoi. Aceste pagini te lasă să vezi încercarea teribilă prin care trece un om, felul în care singur o traversează cu trupul şi simţurile sale. Ceea ce simte adânc în făptura de carne se arată atunci ca atare. Restul vine de la sine: un posibil înţeles al vieţii sau, mai curând, viaţa pe care o descoperă tocmai absenţa acestuia şi vertijul năucitor al unor întrebări.
Maniera diferită de lectură e vizibilă de la bun început, când Cioran afirmă, abrupt, că pe unii dintre noi gândul morţii nu-i cruţă deloc. E vorba mai ales de cei vanitoşi, tocmai ei stăruie asupra morţii şi se gândesc la aceasta cu orice prilej. Pe ceilalţi, „puri“, ideea morţii nu-i mai atinge. Dar se găseşte cineva care să le tulbure starea naturală de ataraxie. „Niciodată un Tolstoi nu le va ierta fericirea de-a nu o cunoaşte, şi el îi va pedepsi, obligându-i să o simtă… Arta lui va consta în a face din orice agonie agonia însăşi şi în a sili cititorul să-şi repete, îngrozit şi fascinat: Deci aşa se moare!“(3). Din nou, cum vedem, acest „se moare“. Însă nu se mai pronunţă, în jargonul său aparte, un filosof de şcoală. Cioran nu vorbeşte despre moarte, despre cum se moare, ci observă ceea ce i se întâmplă unui om în carne şi oase. Deşi meditează pe marginea acestei nuvele, nu o anexează „filosofiei sale“; în definitiv, aşa ceva nu există, căci nu dezvoltă în prealabil o teorie asupra morţii. Face însă altceva, caută să vadă cum scriitorul te aduce într-o stare de groază şi fascinaţie, lăsându-te să resimţi iminenţa acestui „se moare“, clipa ce aduce laolaltă, în obscuritatea cărnii, sensul şi nonsensul unei vieţi.
(1) Emil Cioran, Cea mai veche dintre spaime (Pe marginea unui text de Tolstoi), în Cãderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 128-129.
(2) Ibidem, pp. 126-127. Acest „deodatã“, ce deschide fraza din Tolstoi, e greu de trecut cu vederea. Cuvântul ne lasã a înţelege cã personajul e aruncat din cursul obişnuit al timpului, din ceea ce numim succesiune, cronologie, spre a fi abandonat unor clipe stranii, ce-l fac sã se vadã cu totul altfel decât pânã atunci.
(3) Ibidem, p. 125.