Definit ca spaţiu al spiritualităţii francofone, Festivalul Internaţional al Filmului de la Namur este cu mult mai mult. O recunosc de fiecare dată, an de an, cei ce vin la început de octombrie în capitala Valoniei pentru a participa la un adevărat festin cinematografic. Sunt mulţi cineaşti, mulţi jurnalişti. Dar şi multe filme bune şi foarte bune. În competiţia pentru Bayarzii de Aur (cai năzdrăvani înaripaţi) nu intră orice fel de filme. Unele au trecut mai întâi prin competiţii de mare forţă şi nu e de mirare că le regăsim apoi în palmaresul Namurului. Voi numi doar două. Ambele de la Cannes. Nu ştiu cu care să încep. Poate cu Timbuktu, o coproducţie Franţa-Mauritania, semnată de un regizor foarte apreciat, Abderahmane Sissako, ţinut multe zile la rând ca preferat al criticilor de la Cannes (de limbă franceză, dar şi de anglofoni). Nu a trecut pe lista juriului patronat pe Coasta de Azur de Jane Campion. Un alt film, însă, Mommy, venind din Québec, poartă amprenta celui mai alintat tânăr cineast al Planetei, Xavier Dolan, care împărţea, în mai, Premiul juriului cu deja octogenarul şi clasicul Jean-Luc Godard. Filmul montrealezului a smuls un şir de premii la Namur, deşi Bayardul de Aur a fost oferit producţiei franco-mauritaniene. Cu o seară înaintea ceremoniei de acordare a premiilor, pe scena Casei de Cultură din Namur, la Gala Francofoniei, Abderahmane Sissako răspundea moderat elogiilor preşedintelui festivalului, Jean-Louis Close, care părea să ştie mai mult decât toţi cei de faţă. Ceea ce sublinia regizorul din Mauritania ţinea de universalitatea temei ameninţării absolutismului jihadic.
Nu doar premiile contează la un festival de amploarea celui de la Namur, ci chiar şi simpla participare, neonorată numaidecât cu un loc în palmares. Aş sublinia că în această situaţie s-au găsit, la ediţia a 29-a, derulată între 3 şi 10 octombrie, mai toate filmele româneşti. Nici măcar unul nu s-a aflat sub nivelul performativ al competiţiei. Toate au purtat marca unui cinema social, de coloratură umană, fără abordări conectate la fenomenele eruptive ale lumii contemporane ori la atitudinile neliniştitoare ale unei vârste. Tonul lor le-a plasat în acel spaţiu al reflecţiei mai puţin spectaculoase.
Dintre toate, un loc pe o listă, a formatelor scurte (fiind vorba, de fapt, de un scurtmetraj), a obţinut Arta de Adrian Sitaru. O construcţie iterativă, pe fondul unui film comandă, de prevenire a pericolelor de racolare sexuală a minorelor. De fapt, momentul ales este al probei pentru un atare rol. I se explică mamei, adusă la casting de un cunoscut, cam ce trebuie să facă fetiţa ei, apoi se repetă clipa, delicată, cu acadeaua. Gratuit, desigur, jocul are candoarea lui artificială, altminteri bine ţinutã sub control. Nu lipseşte neutralitartea de bun ton a scurtmetrajelor realizate de Adrian Sitaru.
În competiţia pentru prima operă, la filmele de ficţiune, în prima parte a festivalului a fost programat Câinele japonez de Cristian Tudor Jurgiu. Sincer vorbind, mă gândeam la un premiu de interpretare masculină, mult meritat de Victor Rebengiuc, fără a uita, desigur, că, la Namur, Şerban Pavlu, şi el pe afiş, a fost extrem de bine apreciat pentru personajul din Toată lumea din familia noastră (2011) de Radu Jude. Câinele japonez, propunerea României pentru Oscar, venea cu o faimă a lui, dar nu putem să lăsăm neobservate filmele mai sus semnalate, aduse de la Cannes. Mi se părea că – în secţiunea Bayarzilor oficiali, să zic aşa –, documentarul lui Alexander Nanau, Toto şi surorile lui, propunând un aprofundat studiu sociologic, depăşit prin aria de umanitate netrucată ce caracterizează discursul cineastului, ca şi jocul neprofesioniştilor aduşi, unii cu propria biografie, în faţa camerelor, ar fi putut spera, de asemenea, la un premiu. De fiecare dată, ruleta palmaresului are doza de imprevizibil de care trebuie să ţii seama. Ca să nu mai spun că, în faţa ficţiunii, documentarul deţine, ca gen, dintotdeauna mai puţine şanse. Apoi, sper să nu greşesc, parcă şi tema ca atare, cam bătătorită, a familiilor defavorizate, unde mai toţi au trecut prin puşcării, începe să nu mai ofere aceeaşi undă de şoc, mai ales când din nou vine vorba de infracţionalitatea din România.
La Privirile din prezent am avut două titluri: mai rulatul prin festivaluri Trece şi prin zid de Radu Jude şi Colecţia de arome al lui Igor Cobileanski. Despre primul s-a scris mult, remarcându-se efectul cvasiparanormal al unui dialog nevăzut între lucruri şi oameni, între voci şi spaţii, între morţi şi vii. Colecţia de arome aduce pe ecran o realitate infernală din lumea copiilor obligaţi să se bată sub ochii unor potentaţi ai zilei. Pentru că agresivitatea poate avea urmări imprevizibile, tatăl unui băieţel, foarte aproape de victorie, opreşte încăierarea. Abandonul, hotărârea tatălui de a-şi scoate fiul din competiţie, aproape de victorie, este un semn al raţiunii. Puştiul va fi recompensat cu o banală piesă de serie dintr-o colecţie de parfumuri, din genul obiectelor (dez)odorizante ce se agaţă de plafonul unui autoturism. Ironie neagră, aproape sarcastică.
Am fost prezenţi şi în mai noua secţiune, a videoclipurilor, cu Elmando de Octavian Anton. Pe ai noştri i-am întâlnit în jurii, ca şi în spaţiile destinate presei de specialitate. Este deja o regulă ca un tânăr din România (în acest an a fost studenta Oana Ghera) să fie invitat în juriul secţiunii Emil Cantillon, care acordă premiile pentru debuturi, ca şi pentru descoperirea de noi talente.
Deşi cu doar o remarcă legată de scurt metrajul lui Adrian Sitaru, cinematografia românească nu se poate considera nicidecum subestimată aici. O serie de alte ţări importante pe harta cinematografică a lumii nu s-au regăsit în palmares. Am fost, în schimb, reprezentaţi la cel mai înalt nivel, în juriul oficial, cel care acordă Bayarzii, prin Ada Solomon, producătoarea unor filme premiate aici în anii precedenţi. De altfel, solicitându-i-se un interviu, Ada Solomon mărturisea afinitatea specială pentru competiţia şi întreaga ambianţă namureză, subliniind preocuparea, acaparantă, pentru turnajul noului film al lui Radu Jude.
Este, desigur, de aşteptat noua ediţie, jubiliară, a 30-a, spre a vedea, sperăm, pe ecranele de la Cinematograful Eldorado şi apoi la gala de premiere, filmul lui Radu Jude, acum în lucru, intitulat Aferim, o dramă istorică plasată în secolul al XIX-lea, cu totul pasională. Turnajul s-a realizat în Dobrogea, în Munţii Măcinului, şi în zone din judeţul Giurgiu. Un film de epocă nu s-a mai făcut de mult la noi, cu atât mai puţin un western balcanic pe tema sclaviei. Adăugând şi reputaţia autentică a autorului, interesul faţă de noua producţie nu poate decât să crească pe măsură ce ne apropiem de premieră, preconizată pentru 2015.
Autor: ADRIANA DUMITRAŞCUApărut în nr. 491