Citesc cartea lui Orhan Pamuk „Zapada“. Ajung la capitolele în care este descris cartierul din Frankfurt unde traia de zeci de ani un scriitor turc exilat. Si noaptea umblu prin casa. Nu ma ia somnul.
Personajul lui Pamuk se considera integrat. Avea un mic apartament cu chirie. Îsi facea cumparaturile la magazinele turcesti sau arabe. Se plimba pe strazile locuite de alti emigranti. Îsi scria poeziile în limba turca. Era invitat de diferite asociatii pentru „integrare“ sa recite pe la câte o reuniune. Primea pentru aceasta prestatie bani. Mai primea si un ajutor social. Fata de cei din tara lui de origine, era un „occidental“. Unul bogat. Îsi dorea sa-si aduca o femeie din Turcia. Ca sa aiba cu cine se duce din când în când la cinematograful din ghetto-ul în care traia.
*
În Olanda, eram unul dintre cei mai integrati emigranti. Locuiam într-un cartier cu douazeci si patru de nationalitati. Pe scara mea de bloc erau reprezentate cinci continente. Îmi faceam cumparaturile la magazinele turcilor. Vorbeam la telefoane de la centrala marocanilor, fiindca era mai ieftin. Seara ma duceam la câte o întâlnire la asociatia grecilor. Scriam în limba româna. Din când în când eram invitata de vreo asociatie pentru „integrare“ sa-mi citesc poeziile. Traducatorii ma însoteau. Prin diferite orase. Prin cluburi, prin scoli, prin biserici. Eram platita pentru asemenea lecturi. Binisor. Pentru cei din tara eram o occidentala. Una bogata.
Lucram, în ultimii ani, la o universitate. Angajata pentru proiecte de cercetare. Dimineata ma duceam în campusul studentesc, cu singurul autobuz care trecea prin cartier. În statie erau multi barbati. Multe femei. Si copiii care mergeau la scoala. Barbatii nu dadeau buna ziua, fiindca asta nu este o obligatie în traditia lor. Mai eram si altfel îmbracata decât celelalte femei, nu stiau de unde sa ma ia, nu întelegeau unde sa ma claseze. Femeile ramâneau tacute în preajma mea. Ceva le spunea lor ca nu sunt ca ele. Nu eram turcoaica. Nu eram marocana. Instinctul le avertiza ca nu sunt nici musulmana. Aratam a occidentala, chiar daca nu olandeza. Dar vorbeam bine limba, ceea ce le deruta. Ne salutam între noi. Dupa care ele pastrau fata de mine o evidenta rezerva. Copiii însa intrau în vorba. „Tanti, mergeti la lucru?“, ma întrebau. Si, dupa ce le raspundeam: „Dumneavoastra unde faceti curat?“. Mamele lor, toate, faceau curatenie. Ma fâstâceam. Femeile îsi trageau copiii de lânga mine. În autobuz vorbeau între ele. Eu ma uitam pe fereastra aburita de ploaie.
În anul în care am iesit la pensie am hotârât sa emigrez în Grecia. Am început sa desfac casa. În cartier s-a auzit ca cineva pleaca în tara lui, ca cineva remigreaza. Asta se afla totdeauna. Nu stiu prin ce fire nevazute se transmitea vestea. Se afla însa ca se desface o locuinta, ca apar anumite lucruri de vânzare la preturi ieftine, ca se pot face întelegeri si tocmeli favorabile.
Când am dat jos perdelele si am început sa scot lucruri în strada, si-au dat seama si cine pleaca. M-am pomenit napadita de simpatie. În sfârsit reuseau sa se lamureasca ce era cu mine. Eram eu mai altfel, lucram pe undeva pe unde ei nu aveau acces (singurii straini din universitate fiind, la vremea aceea, o grecoaica, la curatenie, si un moluc, portar), nu tineam Ramadanul si nu mergeam la piata din Amsterdamsestraatweg. Dar… uite, eram totusi una de-a lor. Fiindca, iesita la pensie, plecam catre tara mea. Nu conta care e tara, nimeni nu ma întreba nici daca chiar plec în patrie. Important pentru ei era ca plecam. Eram deci una de-a lor, care, dupa ce muncise niste ani în strainatate, la pensie pleaca.
M-am pomenit de la o ora la alta cu casa plina de oameni din cartier. Femeile, sa ma ajute sa fac curatenie, pentru a putea preda apartamentul în conditiile de rigoare absoluta pe care le cereau contractele olandeze. Barbatii, sa ma ajute sa cobor lucrurile grele, masina de spalat, frigiderul, baloturile de carti pe care, în mare parte, le-am pus cu inima sângerânda la containerul pentru colectat hârtia.
Dimineata trebaluiam mai mult cu femeile. Eram atât de coplesita de simpatia lor, încât as fi fost în stare sa le dau tot ce aveam prin casa. Nu aveam mare lucru. Dupa prânz veneau si barbatii. Într-o seara, pe la ora 11 (ceea ce în Olanda e noapte profunda, nu ca în Grecia, unde la o asemenea ora mai înaintezi înca greu pe strazi din pricina aglomeratiei), într-o seara, deci, m-am pomenit ca suna cineva la usa. Am raspuns la interfon. Era marocanul de la serviciul de telefoane, de pe a doua strada, paralela cu strada mea.
„Am auzit ca pleci în tara, mi-a spus. Poate ai nevoie de ajutor. N-am putut sa vin mai devreme. Eu închid oficiul seara la ora 11. Dar, daca mai pot sa fac acum ceva, spune-mi“.
*
Eram zapacita de alergatul de la un ghiseu la altul, pentru adunarea hârtiilor pentru pensie. Desi totul parea perfect statornicit prin lege, existau avantaje si dezavantaje pe care, daca nu erai cunoscator, le scapai printre rânduri. Cineva, dintre cei care mi se foiau prin casa, mi-a dat o adresa în cartier, pe strada cutare, la numarul cutare. „Acolo o sa-i gasesti pe cei care stiu legile“, mi s-a spus.
Era o dupa-amieaza noroasa, întunecoasa. Am cautat strada. Am gasit numarul. O camaruta mica, la un parter. În ea, vreo 15 tineri, fiecare la câte o masuta în jurul peretilor. Se vorbeau aici toate limbile. Dupa înfatisari, îti dadeai seama de amestecul de nationalitati, desi toti erau îmbracati neutru, ca olandezii. În spatele lor, pe standuri, fel de fel de carti si cartoaie de legi. În olandeza. Si-n alte limbi. O fata splendida, cu bluejeans si cu ochii dati cu carbune în stil arab, m-a întrebat cu ce-mi poate fi de folos. Mi-a spus ca ei toti, cei din acea încapere, erau avocati. Ca studiasera dreptul în Amsterdam. Dar ca se specializasera si în legislatia tarilor din care emigrasera parintii lor. Deschisesera acest mic birou. Unde lucrau dupa-amiaza, câteva ore. Voluntar. Ca sa-i ajute pe cei care remigreaza. Sa-si ajute parintii iesiti la pensie sa se întoarca în tarile lor. I-am spus cum stau lucrurile. Ca dracu’. Sunt românca. Si olandeza. Perfect integrata. Am lucrat atâtia si-atâtia ani. Si-acum vreau sa plec. Nu la mine, ci-n alta tara.
Fata nu s-a mirat de nimic. M-a îndrumat spre un alt coleg. Care era specialist în legislatia greaca. Mi-a luat hârtiile la studiat. S-a rasucit de câteva ori pe scaun si a luat din spate cartoaiele lui de legi. Mi-a facut socotelile la centima. Cât trebuie sa iau de aici. Ce pot face cu banii astia acolo. A tras concluzia. „Da, te-ai gândit bine. O sa traiesti mai usor acolo decât aici“.
Le-am multumit. Mi-am luat ramas-bun de la ei. M-au condus pâna la usa. M-au îmbarbatat cu caldura. „Lasa, ca peste niste decenii, venim si noi“.
În strada m-a podidit plânsul. Ma desparteam deci de copiii nostri. Care studiasera, plecati de la mine din cartier. Care crescusera, acolo, sub ochii mei. Plecam si îmi lasam în urma o parte din biografie. Unde naiba plecam, dupa aproape treizeci de ani? De ce ma rupeam eu oare iarasi si iarasi de viata mea?
Viata mea. Cât am trait în Olanda, am avut impresia ca între mine si lume s-a asezat o folie transparenta de plastic. Eram si nu eram acolo. Traiam într-o realitate pe care de fapt n-o puteam atinge. Umblam pe la ghisee. Treizeci de ani, în care învatasem perfect cum sa umblu pe la ghisee. Ce sa spun. Cum sa spun. Lucram printre olandezi. Lucram bine. Nu ma lauda nimeni. Dar tineau cont de mine, în sistemul lor perfectat pâna la cel mai mic detaliu. Eram grozava, fata de alti emigranti. Eram integrata. Ajunsesem sa ating folia transparenta de plastic. Dincolo de ea n-am trecut niciodata
Aceasta senzatie, de viata fara participare, am regasit-o în paginile cartii lui Orhan Pamuk. Eroul lui turc traieste în spatele unei folii de plastic, desi autorul nu foloseste aceasta metafora, care îmi apartine. M-as bucura din tot sufletul sa stiu ca numai el si cu mine au trait astfel anii de emigratie. M-as bucura sa stiu ca toti ceilalti compatrioti ai mei o duc bine si sunt bucurosi sa-si umple sâmbata carucioarele la supermarketul din apropiere. Si ca se simt peste tot ca în propria tara.
Poate ca, pentru a te simti integrat într-o tara, trebuie sa fii, în primul rând, integrat într-un popor. Între mine si poporul în care m-a dus soarta era o folie transparenta de plastic. Eu am trait trei decenii perfect integrata. Printre popoarele lumii, rupte-n bucati si raspândite de colo, colo.
Dupa ce am parasit „biroul“ copiilor nostri care studiasera în emigratie si-si ajutau acum parintii sa plece în conditii avantajoase, m-am oprit pe o banca. Rinul curgea prin apropiere. Pe Rin treceau vapoarele catre porturile din Randam. Vapoarele care-mi trecusera si mie pe sub ferestre, câteva decenii.
Deci… acest peisaj, atât de familiar, peste câteva zile nu îmi va mai apartine. Nici racoarea aceea specifica. Nici verdele vegetatiei, crud, altfel decât în alte tari de pe continent. Luasem o hotarâre. „Copiii“ avocati ma încredintasera ca e buna. De unde atunci aceasta nostalgie?
Rinul? Racoarea? Verdele?
Nu. Anii mei tineri, care se scursera în spatele unei folii transparente de plastic. Anii mei tineri, traiti acolo. Ca un emigrant perfect integrat.