Sari la conținut
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Apărut în nr. 276
2010-06-03

Canaliile şi tara

    Înainte de Revolutie, în zeci sau chiar sute de texte, ma revoltasem împotriva golirii cuvintelor vitale de continut. Libertatea de gândire si de exprimare, demnitatea individuala si colectiva, dar nu numai acestea, circulau fara acoperire în fapte, încât, când venea vorba despre ele, îndeosebi în discursurile oficiale, nu îmi puteam retine zâmbetul, mai ales ca eram atent nu numai la ce se spune, ci si la cel ce le spunea.

    De obicei, în asemenea situatii, nimic nu era imprevizibil, nici gesturile oratorului si nici macar vreun cuvânt nou, scapat din pura întâmplare. Traiam în interiorul unei imense minciuni cu care lumea se obisnuise, iar ca scriitor sau gazetar, pentru a exprima adevarul aveai nevoie de numeroase proteze, de multe fraze de camuflaj. Si, în special, de o rezistenta nervoasa iesita din comun pentru a înfrunta cenzurile sau, facând apel la întelepciunea biblica, pentru a trece camila prin urechile acului. Datorita acestor înclestari surde din care frica, amenintarile si umilintele nu puteau lipsi, am aflat cum este sa raspunzi de fiecare cuvânt scris, chiar si de fiecare virgula, si cât de scump se plateste adevarul rostit atunci când standardele de exprimare sunt stabilite de lichele sau de cretini. În acele împrejurari am mai înteles ca nu au importanta dificultatile în care ai trait si scris, ci textul, adica ceea ce a ramas dupa ce ai reusit sa le depasesti. Oricât ar parea de ciudat, în vremuri de dictatura sau de libertate, scrisul te obliga la aceleasi sacrificii, iar cuvintele vitale cer, chiar si în deplina democratie, foarte mult efort pentru ca sensul lor sa nu fie deturnat. Caci nimic nu este câstigat pentru totdeauna, iar drumul de la o dictatura crispata, cu aer funebru, la o alta, relativ vesela, pe ritm de manele, este mai scurt si mai perfid decât ne-am putea imagina, dat fiindca multi se fac a nu baga de seama, spre a nu se complica, spre a nu-si asuma nici o raspundere nici chiar atunci când ajung si ei sa înteleagã ca e prea târziu. Astazi, înca se mai poate spune adevarul, desi tot mai multi se feresc sa-l rosteasca încât s-a ajuns ca, de multe ori, sa ti se para ca niciunul dintre cuvintele unui întreg dictionar nu este în masura sa acopere întru totul dimensiunile, culorile, fatetele si profunzimile noului cosmar în care ne este dat sa traim. Am citit romane despre tari conduse de maimute, de cai, de vrajitori malefici, de dictatori care s-au autosanctificat, de dictatori brutali sau ridicoli de genul celui ce a provocat durerea mamei prezidentiale a lui Márquez: Daca stiam ca o sa ajungi presedinte, te trimiteam la scoala! Dar exemple mai brutale ori mai ridicole decât cele oferite de literatura ni le-a servit cu prea multa generozitate viata. Viata în aceasta margine de lume, în acest spatiu al tuturor experientelor esuate. Poate si pentru ca n-am învatat mare lucru din ceea ce ni s-a întâmplat. Din nefericire, generatia mea a fost obligata sa cunoasca nemijlocit asemenea dictatori, adica sa traiasca si sa-si cladeasca o opera în interiorul universului conceput de ei. De aceea, niste simturi speciale formate în timp ne avertizeaza asupra oricaror pericole, deoarece nimic nu este mai fara imaginatie decât o dictatura. În ceea ce ma priveste, mi-e greu sa gasesc cuvântul în masura sa exprime întocmai ceea ce se petrece în spatiul nostru în care absurdul, smecheria si mârlania tin locul Constitutiei. Ce sa spui, ce cuvânt ar putea sa închida în sine disperarea, durerea si deruta, când toate câte se petrec aici si acum dovedesc cu prisosinta ca, de fapt, nu mai avem tara?

    Treptat, de la Revolutie încoace, toate institutiile statului si-au pierdut credibilitatea, reperele au fost defaimate, anulate, iar ceea ce s-a pus în loc este refuzat de cetateni mai mult din instinct decât din ratiune. Si, logic, ce tara este asta, ce conducere care-si distruge cu cinism batrânii, pe tineri si pe profesionisti îi fugareste din tara, iar studentilor li se reduc pâna si maruntele lor burse? Ce tara din Europa, în ciuda tuturor crizelor, a mai facut asa ceva? Si cum poate sa arate viitorul României, când verbul cel mai des rostit nu este a gândi, ci a fura, când idiotii si analfabetii dau tonul în toate? Oamenii acestui spatiu au învatat foarte bine legile supravietuirii, asa ca vor face exact ceea ce îi obliga guvernantii: vor fura, vor minti, vor fi violenti. În ziua mitingului, când în Piata Victoriei peste cincizeci de mii de nedreptatiti îsi strigau durerea asa cum se pricepeau, alesii natiei votau Legea lustratiei! Aceeasi legatura ca între nu spun ce si prefectura! În loc sa le multumeasca celor condamnati cu atâta vehementa ca le-au lasat ce sa vânda: fabrici, pamânt, petrol, paduri si ce am mai avut, încât tara ameninta sa devina un fel de insula a piratilor: doar hotii între ei, cu averile lor, cu ierarhiile dobândite prin santaj si hotie. Mai mult, lipsiti de demnitate, cultura si obraz, prin trocul cu ungurii, actualii conducatori au vândut pâna si limba româna, permitând sa existe un bantustan chiar în inima tarii, în acest an de gratie, si într-o Europa unita în interiorul careia hotarele si-au pierdut importanta. Cunosc destul de bine istoria si cultura vecinilor nostri unguri si le respect. Le stiu aerele imperiale. Mi-as dori însa ca si ei sa ne respecte la fel, mai ales ca nu toti suntem prosti si lichele în tara aceasta. Nu toti, pentru niste rahaturi de voturi, suntem dispusi sa renuntam la simbolurile nationale si la limba, asa cum a facut acest guvern penibil. Îmi este imposibil sa trec peste un amanunt aparent lipsit de importanta si anume ca, imediat dupa întelegere, în Sfântu Gheorghe, printre altele, numele strazii „Horea, Closca si Crisan“ a fost schimbat în „Atilla“. „Va place, nu va place, 75% dintre locuitori vorbesc limba maghiara“, s-a explicat primarul, neglijând un detaliu: ca restul, de peste 93% dintre locuitorii acestei tari sunt români, vorbitori de limba româna. Spun acestea îngrijorat de faptul ca o exagerare o stârneste pe alta, un nationalism provoaca un alt nationalism. Cât despre intelectuali… Pentru unii, a tacea înseamna a fi de acord. Altii, mai iuti de minte, repeta exact ceea ce stia foarte bine marea majoritate a breslei înca înainte de Revolutie, ba chiar si din timpul dictaturii carliste: drumul cel mai scurt între mâna si gura. De la Soros la Cotroceni nu a fost decât un pas!

    Un comentariu la „Canaliile şi tara”

    1. Stim bine in ce tara traim,adica murim.Mamonia se cheama aceasta tara a tuturor posibilitatilor i(ni)maginabile,iar performantele ei unice se datoreaza cardasiei ticaloase dintre T.B.C.-isti (Talhari,Bandti,Criminali) si securisti,care s-au intins ca o caracatita si-au cuprins-o si-o juguleaza,si-o nimicesc.Acesta e Mamonia,pe cre si eu o zugravesc in bietele mele carti,putine si fara audienta. In rest,sa muriti bine !

    Comentariile sunt închise.