„Camera de parade“ – o metonimie culturala

Anamaria Iuga, Valea Izei îmbracata taraneste, Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011

„Peretii îti raspund când vorbesti…“, se plângea, acum câtiva ani, o femeie din Maramures, referindu-se la stranietatea unei camere neîmbracate în cergi, paretare si sterguri(1). Tot cam pe atunci, o alta, mândra de felul în care îsi împodobise casa, povestea: „Parca râdea masa când era covorul pe masa, parca râdea masa când te uitai, atât era de frumos!“ (Floare S., 63 de ani) Nu stiu daca taranul român este poet, iar de exaltari pasoptiste ma tem. Însa daca trag linie sub lecturile ultimilor ani, stiu cu siguranta ca ceea ce ma cheama cu o forta aproape magnetica înspre cultura traditionala si ma face sa o îndragesc este duiosia lipsita de intentie cu care creatorii ei însufletesc totul în jur: zilele sunt ca niste fapturi, anotimpurile au, fiecare, magia lor, cumpenele vietii sunt pazite de fiinte fantastice, timpul este ritmat de sarbatoare, iar peretii… îti raspund când vorbesti. Cunoscând o atare lume doar din carti, cititorul naiv poate cadea, însa, într-o alta exaltare: una de nostalgic secol XXI, în care, stors de poveste, se arunca hulpav asupra unui illo tempore ajustat dupa bunul plac, gata-gata sa devoreze simbolic o încremenita traditie idealizata…
Într-o asa ciocnire de exaltari, o lucrare ca cea a Aneimaria Iuga, „Valea Izei îmbracata taraneste“, vine sa aseze lucrurile în buna rânduiala. Aparuta în 2011 la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lapus, teza de doctorat este rodul a peste noua ani de cercetari bibliografice si drumuri, întoarceri si reîntoarceri în teren. Etnologul intra în casele maramuresenilor din trei localitati – Dragomiresti, Ieud si Salistea de Sus – pentru a observa asa-numita „camera de parade“, un spatiu de întâlnire a traditiei cu noutatea în Maramuresul contemporan. Pe urmele cergilor, paretarelor si stergurilor, Anamaria Iuga trece prin urzeala bibliografica itele terenului: întâmpina cu mirare si delicatete poezia involuntara din marturiile informatorilor ei, însa condeiul îi ramâne ascutit în analiza stiintifica a transformarilor sociale, pentru o restituire completa si lucida a dinamismului traditiei.
Dintru bun început, autoarea clarifica un aspect esential: Maramuresul actual nu este un „muzeu viu“, o „autentica“ si netulburata enclava de arhaicitate, neatinsa de schimbarile lumii „de afara“. Dimpotriva, zona se descopera în plina vâltoare a modernizarilor de tot felul, ca urmare a contextului socio-economic recent. Construindu-si analiza pe aceasta directie, Anamaria Iuga prefera o abordare emica, prin care se îndeparteaza de traditie în dimensiunea sa de construct cultural, favorizându-i, în schimb, continutul si procesualitatea. Astfel, „camerele bune“ în care patrunde nu sunt discursuri obiectuale fabricate spre deliciul unui Celalalt însetat de „traditie“, ci noduri de sens graitoare mai ales pentru cei ai locului, oameni de rând. Poate paradoxal, între ei exista totusi voci care se revendica tocmai din zona ruralitatii: „Noi nu suntem domni, suntem tarani. Casa fara covor îi cum m-as gata eu cu pantofi cu toc, subtiri, sa umblu la vaca“, spune o informatoare (Anuta V., 68 de ani). În contextul descris, cuvintele îmi amintesc, nu fara un zâmbet, de acel taran al lui Vintila Mihailescu, lax în ceea ce priveste hotarele satului sau: „La noi, în Europa…“
Prin urmare, într-un Maramures deschis strainatatii, în care casele noi, opulente, masinile, aparatura electrocasnica si tehnologia de ultima generatie se topesc în firescul de zi cu zi, ramâne, totusi, un rest de „taranesc“. „Camera buna“ devine astfel o zona de auto-reprezentare, o reflectare a ceea ce oamenii locului cred despre sine, dar mai ales a ceea ce ar vrea sa creada despre ei cei care le calca pragul. Anamaria Iuga numeste „topos feminin“ acest spatiu curat atât din punct de vedere fizic, cât si spiritual, destinat sarbatorescului, în care „te pui la adapost de cotidian, de tot ceea ce este obisnuit“. Într-adevar, „camera buna“ este prin excelenta arealul de desfasurare al femeilor si fetelor, pentru ca ele sunt cele care înca lucreaza de mâna tesaturile care împodobesc peretii, transformând casa într-un „corp largit“ (Nicolae Balota)  care se cere „îmbracat“ si care devine astfel chezasie pentru harnicia si priceperea gazdei. E o rusine sa cumperi tolul, dupa cum marturiseste Viorica I. din Salistea de Sus (34 de ani) – moravuri inscriptibile într-o cultura a rusinii, în care mai importanta decât orice este privirea de peste gard a vecinei, sau vorbele pe care le-ar putea raspândi în sat „când îti vine sîn casa, n.m.t o baba de peste apa“ (Viorica I.). Pe de alta parte, cergile, tolurile, desagii si fatoaiele reprezinta zestrea fetelor, cu care îsi împodobesc propria „camera de parade“ atunci când se casatoresc. Etalate într-o anume ordine, variabila de la sat la sat, pe ruda – bârna de lemn prinsa cu cârlige pe cel mai lung perete liber al încaperii, devenita obiect reprezentativ pentru „camera dinainte“ – tesaturile încorporeaza astfel memoria familiilor, devenind uneori chiar marturii identitare, ale provenientei dintr-o anumita localitate. Devine limpede, astfel, rolul prezentational pe care îl îndeplinesc obiectele.
Cu o meticulozitate care uimeste si chiar pune la încercare rabdarea lectorului nu tocmai initiat, Anamaria Iuga ia pe rând fiecare obiect, din fiecare „camera buna“, din fiecare sat si, în functie de forma, material prim, asezare pe ruda si decor, stabileste daca el marcheaza o continuitate a traditiei (obiectele tari) sau, mai degraba, o tendinta de schimbare, o cautare de noi reguli (obiectele slabe). În acest demers se concretizeaza principalul aport teoretic al studiului, rotunjit de remarca subtila ca obiectele tari pot deveni slabe si invers, în functie de contextul de actualizare. De la lectura usor arida, însa necesara a acestei sectiuni (orientata constant, de altfel, prin fotografii, glosar si lista a persoanelor intervievate), cartea devine greu de lasat din mâna în momentul în care prezentarea materialitatii „camerei bune“ este împlinita prin evocarea ceremonialitatii sale si a însemnatatii pe care spatiul îl are pentru creatorii si consumatorii lui – cei pe care îi modeleaza si de care se lasa modelat. Într-adevar, cele trei dimensiuni sunt convergente, constituindu-se într-un tot organic. În acest sens, etnologul încearca o radiografiere a dinamicii obiceiurilor nuptiale în Maramuresul contemporan. Asa observa, de pilda, ca modul de aranjare a tesaturilor pe ruda seamana mult cu felul în care erau rânduite pe trupul miresei piesele vechiului port local, ori ca poate fi stabilit un paralelism între dinamica obiectelor din „camera taraneasca“ si cea a obiceiurilor de nunta, orientate spre inovatie si amplificare. Nu în ultimul rând, studiul subliniaza dimensiunea agonistica a „camerei de parade“, în sensul ca bogatia si frumusetea obiectelor etalate reprezinta un mobil al competitiei dintre femeile din acelasi sat. Moment în care cercetatoarea croseteaza marturiile informatoarelor, restituind cu transparenta o lume deopotriva ingenua si cruda: la citirea lor ma încerca sentimentul amuzat ca ma aflu înaintea unor kwakiutl maussieni, doar ca ceva mai neaosi, purtând basma si sugna (2) înflorata.
Îmi aduc aminte de o dojana blând-usturatoare pe care mi-a facut-o autoarea cartii în urma cu mai bine de un an, pe când stiam mai putin decât acum ce înseamna antropologia. Priveam împreuna un documentar despre Babaluda, un obicei de început de primavara din zona Clujului. Exprimându-mi indignarea ca performatorii unor acte cu implicatii magico-rituale purtau chinezarii si blugi contrafacuti, am primit o replica prompta: „Ai prejudecati! E un obicei viu!“ Poate ca tocmai aici este nodul complicat la dezlegarea caruia Anamaria Iuga contribuie prin lucrarea ei: înfrângerea prejudecatii ca traditia este eminamente veche, iar noutatea – ceva absolut… nou. Ori ca ele nu s-ar putea topi într-un singur tot, cât se poate de viu.

NOTE:
1. Toate regionalismele sunt redate cu litere cursive.
2. Fusta scumpa, din casmir colorat, componenta a portului morosenesc de sarbatoare.