Camee sub cheie. Istorie la secret

In 1966, carturarul de 29 de ani Mihai Gramatopol incepea un stralucit doctorat in stiinte istorice cu o tema surprinzatoare, „Geme si camee din Colectia Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române“. Am calificat drept surprinzatoare aceasta tema pentru ca, in afara de Cameea Orghidan, toate cele 965 de piese ale colectiei, un corpus impresionant chiar si pentru tarile cu traditie in achizitionarea si studierea „pietrelor gravate“, erau necunoscute, atât specialistilor, cât si publicului pasionat de asemenea artefacte.
Propunând un astfel de doctorat, Mihai Gramatopol pasea pe calea unui dublu pionierat. Pe de o parte, isi recupera obiectele de studiu, pe de alta parte, inscria aceasta colectie veritabila terra incognita (dupa cum o numeste el insusi) pe harta tezaurelor românesti.
Parcursul laborios, de unsprezece ani, al doctoratului sustinut la Institutul de Istorie si Arheologie din Cluj-Napoca, in 1977 (indrumator profesor I.I. Russu), seamana cu un adevarat roman detectivistic si are un inceput de thriller istoric, gen foarte la moda azi, in intreaga lume. Iata-l asa cum e ralatat in volumul al II-lea al memoriilor lui Mihai Gramatopol, „Gustul eternitatii“: „Instalarea mea la Cabinetul numismatic a fost tot de ordinul demonstrativ al desfasurarii unei retorici cominatorii. Vianu (…) l-a pus (pe total nepregatitul sef al „departamentului“ n.n.) sa deschida safe-urile blindate si ignifuge unde erau pastrate (la sectia de manuscrise) comorile Cabinetului numismatic. Stupoare, inauntru era o dezordine si o mizerie de nedescris. Bijuterii antice din Colectia Orghidan atârnau de pe rafturi si de pe dulapuri invelite in hârtie de ziar veche si rupta. Pe jos, Vianu calca pe geme antice din aceeasi colectie. In fine, nici vorba de vreo evidenta corecta, macar contabila, daca nu stiintifica. (…) Dar mai inainte de toate, Cabinetul numismatic trebuia reconstituit fizic. Dulapurile Fichet cu monede, colectiile Sturdza, Docan si alte donatii facute savantei institutii zaceau pe culoare si doar nestiinta si dezinteresul pentru atare lucruri le-au pastrat intacte, nejefuite (…) Lucram zile intregi la rând si gratie canapelei semicirculare, noptile nici nu ma mai duceam acasa: dormeam pe ea, numai pe partea dreapta, caci altfel nici nu se putea“.
Tânarul cercetator a efectuat, manual, mulajele tututor pieselor „in vederea fotografierii intaliilor, operatii care (…) au cerut staruinta si rabdare pentru a obtine cea mai buna amprenta posibila“. Si, pentru a-si insusi cunostintele necesare descrierii acestor intalii, Mihai Gramatopol a audiat un curs de mineralogie la Facultatea de Geologie-Geografie a Universitatii Bucuresti. Apoi, a creat o colectie ex nihilo: „Din safe-urile in care se pastra tezaurul Academiei, aparea fie un pachet invelit in ziar din care iesea o podoaba antica, fie o cutiuta de metal antebelica pentru drageuri de tuse, pe jumatate deschisa, plina cu intalii si cu altele presarate in jur pe raft, fie o ponosita cutie de carton in care se afla un pachet inform ce continea vreo podoaba moderna decorata cu pietre antice. Amintesc toate acestea pentru a accentua ca tocmai alcatuirea catalogului colectiei (pentru care nu am avut vreun registru al lui Orghidan ca baza, ci am dat eu insumi pieselor numere de inventar pe masura ce-mi erau incredintate spre studiere) a constituit opera de specialitate cea mai insemnata care urmarea sa deosebeasca ce e antic de ce e modern, ce e autentic de ce e fals, sa periodizeze intregul material, sa identifice iconografia si apartenenta ei la un ciclu imagistic sau altul“.
In 1966, renumitul istoric si profesor Marcel Renard din Bruxelles, cu care Mihai Gramatopol a purtat o ampla corespondenta, de decenii, l-a vizitat pe cercetatorul român la Cabinetul numismatic, unde acesta lucra de aproape trei ani. Dupa ce a vazut colectia de „pietre gravate“ a Academiei, i-a propus tânarului confrate s-o publice in prestigioasa serie de volume „Latonius“, unde a si aparut, in 1974, sub numarul 138, „Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Academie Roumaine“. Cum afirma Mihai Gramatopol in amintitele-i memorii, „era cea mai mare colectie inedita de astfel de piese ce aparea in ultima suta de ani“. Când il instala, in 1963, pe fostul lui student preferat (al lui, dar si al lui Aram Frenkian, deopotriva) in functia de cercetator la Cabinetul numismatic, Tudor Vianu insista asupra publicarii colectiei aflate, atunci, in degringolada. Insistenta sa avea sa-si dovedeasca utilitatea intr-un proces de rasunet. Aparitia „pietrelor gravate“ in „Collection Latomus“, volumul 138, sub semnatura lui Mihai Gramatopol a facut ca amintita colectie sa ramâna in patrimoniul românesc.
Donatia Orghidan avea doua clauze pentru a putea ramâne definitiv in zestrea Academiei. Daca nu erau indeplinite, ea revenea donatorului sau urmasilor acestuia. Prima clauza: instituirea a doua burse anuale in Occident, finantate din fondurile valutare depuse in Elvetia, in scopul studierii artefactelor. A doua: publicarea colectiei.
Prima clauza a cazut dupa ce Academia a devenit institutie de stat. Prevalându-se de actul de donatie si prin interventia Ministerului de Finante, statul român si-a insusit suma din Elvetia, pe care a trasferat-o la Bucuresti.
Daca nu se facea dovada ca a doua clauza a fost indeplinita, urma scoaterea legatului Orghidan din posesia Academiei si a statului român si retrocedarea lui urmasilor, conform actului de donatie si conform legilor americane, procesul fiind intentat peste Ocean.
Cursa contra cronometru pentru „descoperirea“ articolelor si studiilor publicate de Mihai Gramatopol, in tara si in strainatate, având ca obiect Colectia Orghidan imbina accentele de thriller cu acelea de epopee eroi-comica. Un guvern care paseaza Academiei si presedintelui ei din acea vreme, dr. chirurg Theodor Burghele, „placinta fierbinte“. Acelasi avocat-numismat, sef al Cabinetului cu pricina, care nu stie nimic. Functionari ai Bancii Nationale care isi amintesc, totusi, ca Mihai Gramatopol (atunci cercetator la Institutul de Istoria Artei) lucrase, impreuna cu ei, la determinarea titlului aurului si a caratajului pietrelor pretioase montate in câteva bijuterii moderne din Colectia Orghidan. In fine, e gasit „impricinatul“, care merge la fisierul Bibliotecii Academiei si face dovada publicarii cercetarilor sale.
Procesul a fost mutat la Bucuresti si câstigat de statul român. Un doctorat laborios si un volum din celebra „Collection Latomus“ au facut ca aproape o mie de piese inedite dintr-o fabuloasa colectie de „pietre gravate“ sa ramâna in proprietate româneasca. Dar nu l-a scutit pe acela ce, practic, recâstigase pentru tezaurul autohton Colectia Orghidan sa ramâna, chiar din anul 1977, când si-a sustinut, cu brio, amintitul doctorat, „fara serviciu“, dupa suprimarea Directiei Patrimoniului Cultural National, vreme de 14 ani, si sa-si faca, pe cont propriu, cercetarile de reputat umanist. Traind din drepturile de autor pe care le-a primit pentru cartile publicate, pâna in 1990, când a fost repus in drepturi. Cu devotiune si profesionalism, doamna Viorica Gramatopol, reputat editor, a adaugat, recent, raftului de reeditari si publicari postume ale operei sotului ei, mult prea devreme plecat din aceasta lume, in 1998, la doar 61 de ani, doua noi volume: teza de doctorat a lui Mihai Gramatopol, „Geme si camee din colectia Cabinetului numismatic al Bibliotecii Academiei Române“ si „Les pierres gravée du Cabinet numismatique de l’Academie Roumaine“, al 138-lea volum din „Collection Latomus“, unde, in 1974, carturarul român prezenta strainatatii impresionantul corpus inedit de „pietre gravate“.
Editura brasoveana Transilvania Expres s-a ridicat cerintelor unei asemenea spectaculoase intreprinderi si merita cu prisosinta laude. Daca doamna Viorica Gramatopol a putut sa reproduca, in România, un volum al ultraselectivei Colectii Latomus, n-a reusit, in mai bine de jumatate de an de corespondente, telefoane, faxuri, e-mail-uri, cereri, sa primeasca avizul de a fotografia color, pâna la data intrarii in tipografie, cele 965 de geme si camee, dispuse pe 47 de planse. Cum spune domnia sa, „Pietrele, tinute cu indârjire sub cheie (la Muzeul National de Istorie a României-n.n.), reprezinta agate, ametisturi, cornaline, jaspuri, malahti verde, opal, perle, sardonix, smarald, culori, culori, culori“…. Imaginile lor au ramas tot alb-negru, „ca in 1964 – data mermorabila la care a inceput fotografierea“. Cât de spectaculoase ar fi fost „pietrele“ in imagini color, cu tehnica potrivita si cât de bine ar fi fost puse in evidenta „resorturile“ mai intime ale materialului gliptic din colectia Academiei! S-ar fi vazut altfel eforturile cercetatorului de a identifica, in ipostaze rare, portretele a saisprezece imparati, imparatese ori oameni de stat romani din primele patru secole ale Imperiului. Ar fi fost inteleasa mai aproape de adevar inedita concluzie ca „acei gry lloi din colectie se incadrau in finalitatile caricaturii elenistico romane care sub influenta egipteana „transforma figura umana caricaturizata intr-un element decorativ“. Si ce impresie deosebita ar fi facut asupra privitorului, de pilda, colierul de factura etrusca si alte podoabe nascute din pasiunea cu care colectionarul, inginerul Constantin Orghidan, a comandat unor firme celebre in domeniu, intre care Spink & Sons din Londra, montarea in bijuterii moderne a multora dintre intaliile si cameele sale.
In corespondenta reprodusa la finalul editarii tezei de doctorat a sotului ei, doamna Viorica Gramatopol si-a manifestat disponibilitatea de a suporta costurile fotografierii, precum si pe aceea de „a stabili de comun acord (cu conducerea MNIR-n.n.) cine va executa fotografiile“. N-a fost sa fie.
Singura imagine color a Marii Camee A României (Cameea Orghidan), fotografiata astfel in 2007 si reprodusa in volumul Mihai Gramatopol „Studia I“ e aproximativa ca realizare tehnica si ar fi necesitat un alt gen de iluminatie, care sa-i puna in valoare sardonixul, ramas un fel de „pata“ brun roscata.  In vreme ce Marea Camee a Frantei (Biblioteca Nationala a Frantei), Gemma Augustea (Kunsthistorisches Museum din Viena), Cameea Gonzaga (Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg) sau Cupa Farnese (Muzeul National de Arheologie din Napoli) sunt cunoscute si reproduse in intreaga lume (le reproduce si editia din România a volumului „Les pierres gravées…“ din „Collection Latomus“), la Bucuresti, spectaculoase geme si camee sunt tinute sub cheie ca istorie la secret.
Dupa ce reproduce, in finalul argumentului de editor, un fragment elocvent din „Gustul eternitatii“, dându-i cuvântul lui Mihai Gramatopol: „Curios este ca de-a lungul atâtor ani de contact intim cu antichitati descoperite, publicate ori negociate, trecându-mi prin mâna zeci de mii de astfel de piese, nu mi s-a trezit câtusi de putin pasiunea colectionarii lor. Nu mi-am facut nici macar o pereche de butoni din denari romani din argint de buna calitate. Prin anii ’60 preturile (cum s-a vazut) erau extrem de accesibile si oferta foarte mare si variata. Nici macar fragmente semnificative de vase grecesti pictate, care la Mangalia se aruncau in mare, nu m-au ispitit. Faptul ca le aveam in mâna si ca le puteam studia facea pentru mine trecutul deosebit de viu si real ssubl. red.t; il posedam integral mental, iar resturile lui fragmentare sau particulare i-ar fi distrus imaginea holotica“, editoarea il citeaza pe Goethe: „Istoria o scrie fiecare generatie in felul ei, adica in lumina experientei sale de viata“.
Orice alt comentariu ar fi de prisos.