Elena Stefoi, „Raport de etapa“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011, 192 p.
Exista un paralelism de fond între „Raport de etapa“, volumul iesit de sub tipar de câteva saptamâni, si debutul Elenei Stefoi cu „Linia de plutire“ (1983). Înainte de toate, legatura se bazeaza pe caracterul angajat al titlurilor. Daca înainte de 1989, dictatura nu-i dadea voie majoritatii sa înoate nici macar în ape tulburi, dupa Revolutie, tranzitia prelungita a scos la iveala inaptitudinile multora pentru capitalism si nostalgia pentru statul paternalist. În optica scriitoarei, comunismul si democratia nu difera substantial. Dovada ca nu i s-a diminuat apetenta pentru contestarea puterii. Deosebirea esentiala între perioadele de creatie se afla în strategia de prelucrare a realului. În deceniul al noualea, Elena Stefoi se situa în linia esopico-profetica, plina de invocatii catre stihii, cu adresare în numele unei colectivitati torturate si deznadajduite. Tinerei lunediste îi lipsea verva pamfletara. Acum, prin transformarea situatiei politice în problema personala, „Raport de etapa“ – scriere ampla, cuprinzând cinci sectiuni – continua „Alinierea la start“ (1996).
Dragoste în vremea tranzitiei
Prima secventa („Viata de dupa“), continând implicatii escatologice profane, izoleaza un timp nesigur, când teroarea si dogmatismul ideologic dau semne ca se topesc, când nimeni înca nu are curajul sa accepte schimbarea. Disparitia custii ceausiste marcheaza irevocabil destine. Orice decizie înseamna exprimarea totala a libertatii. Complicitatea dragostei ilicite, filate, primejduite în permanenta de un avort, si solidaritatea cuplului în lungul înghet se destrama imediat dupa aparitia alternativei. Nunta constiintelor nu mai poate substitui mariajul cu acte în regula. Devenita realitate, speranta într-o lume libera îsi pierde forta de seductie, ca si cum atingerea pamântului fagaduit sau a paradisului celest i-ar întrista pe cei care au crezut ca reprezinta exclusiv o forma de supravietuire prin evaziune. Oamenii îsi aleg drumul în functie de propriul interes. Mila si teama de singuratate înceteaza sa se confunde cu afectiunea profunda: „ne-am pomenit mortii la mosii de iarna/ pregatindu-ne de nunta desi nu cumparasem inele;/ ne-am zbenguit apoi îndelung între patru pereti/ înfofoliti în pergamentul unei istorii/ de care nu eram chiar siguri ca avea sa dureze/ lacomi si jucausi asteptam an de an primavara,/ ocrotind pe sub asternuturi bulbii de ghiocei,/ pentru care nu exista niciun colt de pamânt pregatit/ sa-i accepte. I-am ascuns împreuna/ sub o stânca mare cât casa, cu mâini/ înspaimântate, în ultimul zi din ultimul februarie,/ când eu nu mai stiam ce am de facut/ iar tu te-ntrebai doar daca nu-i prea târziu/ sa-ti cauti în alta tara pentru înca o data mireasa“ („Bulbii de ghiocei“). Apropiata de un text compus de Alexandru Musina – „Fiul iernii“ (vol. „Regele diminetii“) – poezia citata anterior pastreaza câteva trasaturi din „Linia de plutire“. Înfasurata în metafore glaciare si vegetale, parabola sociala ramâne plata, ilustrând, totusi, despartirea de vechea modalitate de abordare. Imediat dupa, dramele se instaleaza în vremea tranzitiei, consumându-se fara implozii, fara visceralitate, dar si fara acceptarea fatalismului: „De doua ori pe an ma suni de departe/ sa ma-ntrebi ce fac./ Vocea ta nu-mi aduce aminte de nimeni./ Te-ntreb cine esti si-ti spun apoi/ cu vocea pe care nu mi-o cunosti/ ca fac cât se poate de bine“ („Multumesc de-ntrebare“). Persistenta seninatatii, pâna si în înfruntarile cu trauma pierderii iubirii socotite cândva ideale, a mamei si a fratelui geaman, consolideaza întreg „Raportul de etapa“. Atitudinea relaxata a ajuns o raritate astazi când încrâncenarea domina.
Pe prag
A doua secventa („De peste ocean“) propune un set de experiente autobiografice din Canada, similare, întrucâtva, cu cele ale lui Florin Manolescu din „Cu ochii pe mine: jurnal româno-german, 1995“: asimilarea lingvistica, disputele mentalitare, ruperea de identitatea nationala si integrarea într-o identitate culturala. Nu întâlnim nimic exotic. Evenimentele filtrate pe durata sederii canadiene pastreaza prozaismul si dispretul fata de natura, caracteristice scriitorilor din SUA. Pâna si lebada, una dintre cele mai gingase vietati ale biosferei, sugereaza tot atmosfera gospodareasca, îmblânzita, confortabila, iar nu exaltarea salbaticiei: „pasarea s-a oprit la marginea paturii/ cersind elegant cu ochii înflacarati totusi de asteptare/ ciocul sau avea culoarea frunzelor de artar/ imprimate pe servetul de pe cosul plin cu bucate// am ramas nemiscata ma pregateam sa vorbesc/ într-una dintre cele doua limbi ale locului/ si sa spun ca tare mi-ar fi placut/ sa pastrez într-o poza momentul acesta/ tocmai fiindca nu l-as fi putut inventa vreodata“ („Tablou de duminica“). De altfel, toate scenele din natura se deruleaza în zone de agrement, amenajate ca sa dea iluzia evadarii.
Comparabila ca dimensiuni cu Europa, noua resedinta alcatuieste atât prototipul diversitatii, cât si spatiul pierderii în multime. Anonimatul este conditia tuturor locuitorilor. Elementele care atesta ruperea totala de casa nu desteapta dorul, ci creeaza confuzie, producând aceeasi falie ontologica din „Institutia moarta a postei“ de Ionut Chiva: „Astept noul an pe doua fuse orare,/ fara sa stiu pe care sa-mi numar dorintele“ („An nou“). Aici descoperim si cel mai compact grupaj din punct de vedere valoric. Elena Stefoi redacteaza o poezie comportista, detasata, apartinându-i unui cronicar menit sa saboteze scenariile mediatice. Crude, însa lipsite de empatie, se dovedesc contrareportajele înfatisând câteva frânturi dintr-o regiune aproape imposibil de explorat în totalitate. Autoarea nu respecta regulile jurnalistice. Nu ofera detalii de interes general. Surprinde faptul cotidian fierbinte, de ultima ora, pentru a se feri de minciunile oficializate, trimise prin satelit în toate ungherele Terrei. Utopia neagra din tara natala o ajuta sa nu se integreze în utopia luminoasa, libera si toleranta, din tara adoptiva. Adversari în teorie, reporterii si infractorii urzesc împreuna povestile prin care sa-i manipuleze pe cetateni: „Un pui de balena a fost agatat/ de o ambarcatiune de croaziera/ venind din Alaska/ si-a dat duhul sângerând în navoade/ sub ochii revoltati ai turistilor de pe punte/ si i-a însotit, astfel, pâna ce vasul a tras la debarcader// ascultati de blitz-uri, reportofoane,/ camere de filmat si interes desantat/ din partea expertilor de tot felul/ oamenii si-au marturisit imensa tristete/ pentru aceasta tragedie nemaivazuta/ asa cum facuse de fapt, cu o luna în urma,/ pe toate televizoarele, si perechea afgana,/ deplângând convingator un accident de masina/ care lasase patru victime în canalul din Kingston/ – desi s-a dovedit între timp ca familia însasi/ îsi înecase cu sânge rece, într-un Nissan nou-nout,/ cele trei fete rebele –// în pomelnicul verii, pe micul ecran,/ balena albastra imatura si incapabila/ sa se descurce în traficul din Ocean/ si adolescentele care nu voiau sa poarte val musulman,/ desi tatal lor (cu doua neveste distribuite demult/ în doua roluri sub acelasi acoperis)/ le-amenintase cu moartea,/ îsi unesc vocile ascu<n>zând ciocnirea civilizatiilor/ din Vancouver pâna-n îndepartatul Kabul“ („Fapte diverse, ciocniri de sistem“).
Probleme personale
Secventele a treia si a patra („Ilustrate canadiene“ si „De leac si nu tocmai“), ambele consemnate în sumar cu aceeasi cifra (3!), modifica imaginea despre stilul Elenei Stefoi. Poeta încearca si câteodata reuseste sa surprinda placut prin abilitatile de caligrafa si prin volutele retorice à la manière de Tudor Arghezi. În primul caz, poezia adopta tonul sententios, esentializând textele anterioare. Scriitoarea renunta la aglomerarea elementelor înconjuratoare si la batalia cu demonii, preferând simplitatea ideilor-standard: „Amintirea ta –/ Numaratoare la zid/ Si glont irosit“ („Oda uitarii“) sau „În golf, în caiac/ O mama si un copil –/ Ritm tandru etern“ („Instantaneu“). În al doilea caz, poezia preia structura metrica si universul minuscul din „Carticica de seara“, asperitatile lexicului si tensiunea nesolutionata din „Cuvinte potrivite“ si „Flori de mucigai“. Odata instalata, panica se concretizeaza în „miscari de insecta“: „Nu mai pot spune ca nu-mi pasa/ un greier fascinat de coasa/ se-ascunde-n carnea-mi ca-ntr-o plasa/ ce-a fost odata matasoasa// sare încolo si încoace/ de parca ar dansa pe ace/ dinspre sinapse spre torace/ doar-doar taisul cel tenace/ o sa-l întrebe ce mai face/ si în ce fel de carapace/ în lumea lumii care tace („Stirea de pe urma“).
În ultima secventa („La cheremul traducatorului“), scriitoarea se reîntoarce la neîntelegerile între fosta emisfera comunista si emisfera ostentativ democratica. Concilierea partilor se arata imposibila, întrucât se confrunta empiria cu intuitia. Estul pastreaza memoria represiunii. Vestul este exaltat de marxismul livresc. Estul poarta urmele tumefierii. Vestul discuta în abstract despre drepturile omului. Conflictul scoate la iveala ca „Raportul de etapa“ se refera la stadiul în care se gaseste noua religie politica: uniformizarea. Conventiile globalismului distrug personalitatea scriitorilor. Constrângerile tematice ale realismului socialist sunt înlocuite de limitari formale: „pe lumea cealalta era vremea cireselor/ vecinii mei fusesera trotkisti maoisti activisti/ ai egalitatii în drepturi ai libertatii bine platite/ nostalgici dupa dictatura de care n-avusesera parte/ plictisiti de ei însisi dar gata sa se prezinte/ drept frati vitregi cu dracul ori sa se creada/ parinti adoptivi pentru orice spirit rebel/ cu conditia ca acesta sa fie dispus sa încapa/ într-un numar obligatoriu de semne/ sa se alinieze-n multime sa-i apartinã“ („Nous, la multitude“).
Compact, lipsit de scaderi exagerate, dialogând cu restul operei, volumul Elenei Stefoi se impune prin tragismul declansat de esecul proiectului antitotalitar. Limbajul sibilinic din „Linia de plutire“ n-a prevazut ca, dupa caderea Cortinei de Fier, teroarea comunista se va dilua în propaganda libertatii.