Veronica D. Niculescu, Rosu, rosu, catifea: povestiri cu î din i, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2012
Am descoperit o scriitoare: Veronica D. Niculescu. I-am ignorat precedentele trei carti. Tocmai de aceea ma bucur. În plus, deschisesem cu mefienta „Rosu, rosu, catifea: povestiri cu î din i“, titlu creat parca sa sfideze rima lesne de anticipat. Când prejudecatile îmi sunt contrazise, ma vad nevoit sa-mi fac autocritica. Si chiar e o atitudine sanatoasa, întrucât a trecut timpul spasirii în sedintele P.M.R si P.C.R. Bine ca nu s-a dus vremea recuperarii literare a comunismului. Bine pentru Liviu Antonesei si Veronica D. Niculescu – ca au ales proza scurta în detrimentul romanului, care, dupa 1990, si-a onorat putine dintre pretentii. Cautarea „totalitatii“ si intrarea în competitie cu Marin Preda („Cel mai iubit dintre pamânteni“) s-au dovedit optiuni eronate pentru noua vârsta politica si culturala a tarii. Iar succesele, din punctul meu de vedere, s-au obtinut fie prin tratarea subiectului cu inovatii epice („Alexandru“ de Ion Manolescu sau „Orbitor“ de Mircea Cartarescu), fie prin canalizarea atentiei asupra dramei traite de o comunitate („Acasa, pe Câmpia Armaghedonului“ de Marta Petreu sau „Ploile amare“ de Alexandru Vlad).
Problema esentiala a romanului postdecembrist consta în tentativa de a contura un personaj puternic, lucid, care îsi da seama ca se dezumanizeaza. Nici Letitia Branea din „Provizorat“ (Gabriela Adamesteanu), nici Calistrat B. Dumitrescu din „Singura cale“ (Nicolae Breban) nu m-a convins. Tipul acesta de erou ramâne încastrat în romanul referitor la „obsedantul deceniu“. Or, realizarile notabile ale genului respectiv dateaza din anii 70-80. De asemenea, ma îndoiesc de posibilitatea ca regimul comunist sa fie asimilat la nivel macroscopic. Destule lucruri cândva limpezi s-au infirmat. Prin urmare, mai adecvata mi se pare îngrijirea parcelelor, nu a întregului ogor. O tarla însamântata temeinic aduce roade, spre deosebire de pogoanele cu recolte „depasind“ cifrele de plan. Umanitatea nu asimileaza decât portiuni. Nu insinuez ca ar trebui detectate punctele de intersectie ale mentalului colectiv. Valoarea nu decurge obligatoriu din identificarea cititorilor în secventele povestite. Apoi, se întâmpla ca perceptia individuala sa nu coincida cu memoria unor grupuri. De altfel, aceasta reprezinta o lectie fundamentala însusita de Veronica D. Niculescu: „Ca toate povestirile sa aiba un sâmbure de adevar, pe care autorul nu si l-a amintit, iar acest sâmbure de adevar, de altii trait, sa fie înfasurat de jur-împrejur cu un strat de detalii imaginare sau reale“ („Ce si cât. O confesiune“, p. 218).
Constrângeri
Senzatia de autenticitate nu provine doar din conturarea situatiilor-standard, transformate în produse de serie. Infiltrarea în sechelele epocii începe cu planul lingvistic. Decizia îi asigura un ascendent. Dictaturile se revendica de la cuvântul masluit si se protejeaza de adevaruri. Reintegrarea în trecut porneste cu revenirea la grafia cu „î“, pentru ca atunci, asa cum se justifica autoarea pe coperta a patra, „cu â din a se scria doar România“. Exceptia de la regula trada paranoia. Reîntoarcerea la grafia întrebuintata înainte de reforma din 1993 îsi gaseste motivatia si în conflictul între natural si cultural, între nascut si dobândit. Constrângerea atrage altele. Cea evidenta ar fi reciclarea lexicului culinar, cu tabuurile („Oare eu o sa mai manânc vreodata în viata mea cascaval?“, „Papricas, 1983“, p. 88 – tema prelucrata de Alexandru Andries în melodia „La telejurnal“) si cu jargonul lui („Porumbeii chiar c-ar fi cam cât un pui d-asta, un frate Petreus. Cam asa“, p. 89).
Dupa cum stim din numeroase surse, orale si scrise, logica previzibila a stomacului aranjeaza viata oamenilor la coada (Dragos Voicu a publicat în 2009 un roman cu titlul respectiv). Veronica D. Niculescu îsi aseamana personajele cu meniul, sarac sau bogat, înfulecat de fiecare. Lupta pentru supravietuire se traduce în dibacia obtinerii alimentelor de baza. Batalia degenereaza într-o încaierare, la care participa si copiii. Comportamentul lor e controlat de doua creiere: unul strengar, fantezist, uneltind cai de înciudare a colegilor; altul programat de parinti sau de experienta sa câstige disputa cu adultii pentru marfa de calitate. Gingasia se preschimba instantaneu în siretenie si chiar în furie: „«Într-o zi mi-ai daruit o portocala,/ Lumea toata ne parea o portocala…». Gura mica a Doinitei se rotunjeste la o, ochii albastri privesc cizmulitele cu scai, apoi rând pe rând turturii buni de supt de sub streasina înalta a magazinului, fetita visatoarea aluneca usor din rândul care înainteaza fara ea, mâna unei ciorbe de varza o trage grijulie înapoi, pe copii e atât de usor sa-i pacalesti, lor le dau vânzatoarele cele mai turtite pâini, tacâmurile cele mai vinete, carnea congelata bocna cu cel mai mult os“ („Fericiri aiuritoare, 1980“, p. 44). Nevoia de hrana anuleaza diferentele de vârsta, de pregatire profesionala, de venit. Impulsul haitei prevaleaza, cum remarca potaia naratoare din „Zei, 1982“ (p. 75). Tragismul scenelor si, în consecinta, importanta lor deriva din incapacitatea cetatenilor de a-si da seama ce li se petrece. Confuzia de planuri, acceptarea bumbacelii publice, înlocuirea calmului domestic cu violenta, agresiunea între rude sunt socurile adaptarii la viata publica: „Grigore se uita, sapca îi cade, fratele i-o culege de pe jos si i-o trânteste la loc în crestet, apoi îi trage un sut în fund si-l smuceste de mâna mai departe, fara sa zica nimic“ („Grigore, 1971“, p. 25).
I s-ar putea reprosa scriitoarei ca a selectat lucruri care necesita contextualizari. Excelent! Orice lectura înseamna si efort cognitiv, nu numai prilej de rasfat. Nu se cuvine acceptata scuza ca unele realitati si-au încetat legaturile prezentul, ca tinerilor nu le comunica nimic. Sa demonstram contrariul! „DDR“ („Vesel pescarul, trista nevasta, 1985“, p. 125) = Deutsche Demokratische Republik, adica Republica Democrata Germana, având capitala în Berlinul de Est, creata din ordinul Uniunii Sovietice în 1949; „Forever Young“ („Jur!, 1987“, p. 163) = piesa care da titlul primului album (1984) al trupei Alphaville din Germania de Vest (R.F.G.); „Nelipsitul portret într-o ureche“ („Ace de siguranta, 1988“, p. 180) = chipul lui Nicolae Ceausescu, permanent întinerit si hieratizat, fotografiat fara unul din organele auditive, figurând în toate institutiile, în manualele scolare si în volumele omagiale consacrate lui, Partidului Comunist Român sau tarii.
Infantili si decrepiti
În „Rosu, rosu, catifea“, istorisire care da si denumirea cartii, preocuparea principala a prozatoarei consta în stabilirea raportului între „ce“ si „cât“. Între fenomenele retinute de memorie si traumele nedepasite. Între ce a ramas si cât continua sa influenteze. Între ce a fost odata norma si ce astazi a ajuns aberatie sau desuetudine. Între ce fusese impus si cât se straduiau indivizii sa evite menghina. Desigur, amintirile se deghizeaza, însa intensitatea titlului suplineste orice alta explicatie afectiva sau istorista. El comprima preferinta pentru revizitarea copilariei din perioada dictaturii ceausiste. Este primul vers al unei apoftegme zglobii, cu rol de interdictie, destinata enervarii colegilor de clasa si de joaca: „Rosu, rosu, catifea/ Ce se da nu se mai ia!“. Scandarea legifereaza. Apartine amendamentelor la instinctul proprietatii, din seria „Cine pleaca la plimbare/ Pierde locul de onoare“. La nivel material, comunismul echivaleaza cu nationalizarea bunurilor. Totusi, pentru Teodorescu, personajul principal din proza, deposedarea nu înseamna jefuire a obiectelor, ci viol al identitatii. Descinderea angajatilor SANEPID în locuinta lui constituie un simulacru al confiscarilor din 1948. Situatia se schimbase radical în 1986, când se desfasoara episodul.
Însa nu veridicitatea prevaleaza, cât subtilitatea Veronicai D. Niculescu în a oferi decodari multiple, generate de absenta limbajului comun. Colectarea gunoaielor din apartament tine de datoria inspectorilor. Pastrarea tuturor maruntisurilor, care amintesc de Marioara si de Lena, sotia si fiica, devine o forma de perpetuare a familiei destramate. Misiunea „nemernicilor“, cum îi socoteste gazda, se legitimeaza de la ordinea de stat si nu respecta niciun sentiment. Scopul lui Teodorescu este individual si afectiv. Nimeni nu stie sa-si explice actiunile. Deus ex machina, fetita din strada repeta ca o cobe formula „Rosu, rosu, catifea/ Ce se da nu se mai ia!“, devoalând realitatea veroasa, aceea ca nu exista o voce a constiintei, apta sa contracareze vocea lui Big Brother. Prezenta cântecelelor din folclorul pustimii, a pieselor usor fredonabile, a leacurilor si explicatiilor babesti marcheaza dezintegrarea unei societati infantilizate si decrepite. Modul cum Veronica D. Niculescu descrie imaturitatea, irationalitatea si ireverenta populatiei din regimul totalitar reliefeaza înca un atu al cartii.
Lipsa de discernamânt se acutizeaza când personajele încalca interdictiile statutate prin cutume sau când se straduiesc sa fenteze si genetica, si masurile regimului. Naivitatea sexualitatii studentesti este urmata de un cortegiu (uneori chiar funerar): caminul, absenta mijloacelor contraceptive, ginecologii, politia politica, teroarea detentiei, blocarea traseului de la gând la rostire. Apelul la stilul indirect liber, care afiseaza o reteta transmisa din batrâni, denota hiba majora a personajelor. Înapoierea care îi caracterizeaza îsi are cauza în negarea accesului la informarea corecta. Si astfel, prozatoarea stabileste înca o borna a cartii: „Se ia o caramida. Se încinge pe resou si se toarna otet. Te pui deasupra, te deschizi, cât poti de bine, lasi sa intre aburul ala. Cât poti tu de bine, cât poti tu de mult. Îl lasi sa intre acolo si sa-si faca treaba. Degeaba sari de pe dulap, degeaba te lovesti cu pumnul, nu scapi asa. Cu otet scapi, a scapat si Ursanca asa. Scapi sigur, îti zic“ („Caramida…, 1988“, p. 21).
La finalul volumului, Veronica D. Niculescu revine la tema cadourilor nedorite, primite cu forta, prelucrând lozinca din „Rosu, rosu, catifea“. Renunta la exclamatie, la certitudine adica, si propune o interogatie: „Ce ni s-a dat si nu ni se mai ia?“. Întrebarea concentreaza valoarea tuturor prozelor. Si presupune un raspuns, nefiind o simpla acrobatie stilistica. Relatarile depun marturie pentru incertitudinea unei generatii. Cei nascuti între 1966 si 1989 vor trai cu dubiul daca au aparut sau nu dintr-o greseala.
Nota redactiei:
În citate, î din i a
fost înlocuit cu â din a.