La sfârsitul anului 2012, Mosul a fost ceva mai intelegator cu copiii neascultatori din Europa si le-a facut mici cadouri. Românilor, de exemplu, le-a schimbat cizma primita asta-vara cu una de ciocolata, pusa de data asta sub bradulet, in care se afla cadoul (deocamdata inca nedesfacut) atât de mult dorit: intrarea României in spatiul Schengen. Si i-a scutit sa mai spuna poezii cu statul de drept. Pentru greci darul nu a fost chiar o surpriza pentru ca li s-a dat ceea ce au cerut: confirmarea ca sunt iertati de o buna parte din datorii si un cec de câteva zeci de miliarde de euro. Nu tocmai gratuit. Mosul a avut grija sa le spuna ca daca nu vor mai fi risipitori pot sa nu-si faca griji cu restituirea miliardelor doi ani de zile. Nu mai mult. Si sa nu incerce vreo manevra obscura. De data asta europenii vor tine cont de morala proverbului cu darurile de la greci. Britanicii au primit cadoul de mult sperat: recunoasterea oficiala ca sunt destui eurosceptici in Uniune. Oricât de insulari ar fi, nu le place sa fie singuri pe lume. De când asteptau ei mai putina ipocrizie, mai mult fair play. Italienilor, portughezilor, spaniolilor, scotienilor li s-a luat o piatra de pe inima: pâna una-alta, nu li se mai cere austeritate, ci rigoare. Cadoul cel mai consistent pare sa fie facut celor din zona euro pentru care va fi creata o uniune bancara. Unii se bucura, altii nu, pentru ca banii din pusculitele lor nationale vor fi pusi sub control. Lovitura grea data ingineriilor facute de smecherii – românii ii numesc „baieti destepti“ – care se invârt pe pietele bancare si financiare tocmai când coruptia le asigura un succes rapid si substantial.
Ultimul summit al
Consiliului European
Nu va mai framântati sa aflati cât costa cele patru-cinci reuniuni dintr-un an ale celor 27 de sefi de state si de guvern. Costa foarte mult. Nu va mai indignati nici când aflati ca la aceste reuniuni se intâmpla sa nu se ajunga la vreun rezultat. Uneori si esecul este bun la ceva. Sa zicem, ca leac la temperarea unor ambitii. Cum a fost in cazul esecului summit-ului din noiembrie când nu a fost aprobat bugetul Uniunii pe 2014-2020. Noi, românii, ce am fi ales intre un buget diminuat, cum vrea Londra, unul de austeritate cum vrea Berlinul, sau unul riguros, fie, dar orientat spre reluarea cresterii economice, cum vrea Parisul? De când partenerii ne-au vazut multumiti si nu ne mai cerem nici propriile drepturi, nu ne mai intreaba daca vrem ceva in plus.
La summit-ul din decembrie ar fi trebuit sa se stabileasca o strategie de continuare a integrarii. Nu s-a luat nici o masura, presedintelui Uniunii Europene, Van Rompuy, i s-a incredintat sarcina sa redacteze „o foaie de parcurs“ pâna in iunie viitor. Armata de functionari de la Bruxelles are timp berechet sa scoata si aceasta foaie. S-ar putea chiar sa beneficieze de o prelungire a termenului pâna dupa alegerile din Germania, prevazute pentru septembrie, in asteptarea unor clarificari. Chiar si doamna Merkel, care asteapta rezultatul acestor alegeri cu sufletul la gura, este ingaduitoare cu perspectiva: „Uniunea Europeana are in fata o perioada dificila“. Asa ca amânarea etapei urmatoare de integrare nu poate sa fie decât o masura inteleapta. Mai ales ca au aparut semne de schimbari de tactica in privinta raporturilor dintre cei puternici. Berlinul s-a aratat mult mai tolerant, chiar aliat al Londrei in privinta bugetului Uniunii si ceva mai putin dispus sa se coordoneze cu Parisul. Cine ar putea sa garanteze ca este vorba doar de o manevra de blocare a aprobarii bugetului in aceste momente tulburi provocate de criza? Este interesant de constatat ca in ultimul timp, Gerhard Schroeder, fost cancelar in perioada 1998-2005, a gasit potrivit sa-l critice deschis pe presedintele francez Hollande, socotind ca „promisiunile lui din campania electorala vor fi naruite de realitatea economica“. In perspectiva alegerilor din septembrie, cu o astfel de critica, un social-democrat nu numai ca da ceva curaj crestin-democratei Angela Merkel, ci complica usurel eforturile de reasezare a relatiilor franco-germane dupa era Sarkozy. Dar, cunoscând traditia cuplurilor franco-germane de dreapta-stânga, Kohl-Mitterrand, Chirac-Schroeder, pentru socialistul Hollande rezultatele alegerilor din Germania ar putea sa nu aiba prea mare importanta. Cu exceptia cazului in care, din ratiuni de strategie, Berlinul nu socoteste sa tina in continuare aproape, prea aproape chiar, Londra.
Ultimele doua summit-uri ale Consiliului European indica o modificare de stil pentru anul care vine. Poate si o reconfigurare a aliantelor daca se vrea cu orice pret salvarea Uniunii Europene, incercata tot mai mult de nemultumiri, neintelegeri, proteste, indignari, crize. In materie de stil, nu ni se va mai cere austeritate, ni se va pretinde rigoare bugetara. Ceea ce nu ne-ar deranja daca s-ar incepe cu cheltuielile pentru cei 50.000 de functionari de la Bruxelles. Pentru reformele structurale va trebui sa asteptam alegerile pentru Parlamentul european din 2014. Pentru noi, românii, aceste alegeri pot fi mana cereasca daca vom sti sa le folosim pentru a trimite in aceasta institutie oameni cu carte si cu staif. Nu gasim la tot pasul un Titulescu, dar asta nu inseamna ca avem scuze când alegem sa ne reprezinte analfabeti, inculti, indivizi care nu au „l’usage du monde“. Sper ca pâna atunci sa ne lecuim si de scenariile lamentabile prin care trimitem la Strasbourg indivizi care socotesc dezradacinarea o virtute.
Spre o uniune bancara
Cu pasi marunti dar, se pare siguri, europenii merg spre o uniune bancara ceea ce pare sa dea mai multa consistenta integrarii comunitare. In ultima lor reuniune, ministrii europeni de finante au pus la punct un sistem de supervizare a bancilor. Realitatea dezvaluita cam târzior, anume ca lumea a intrat in criza ca urmare a malversatiunilor facute de managerii instalati in fotoliile celor mai puternice banci din lume, nu mai provoaca nemultumiri, ci revolte. De aceea, ministrii europeni de finante incearca sa puna sub controlul Bancii Centrale Europene macar o parte din bancile importante. Deocamdata s-au oprit la bancile care au mai mult de 30 de miliarde de active, adica echivalentul a mai mult de 20% din PIB-ul tarilor de origine. In aceasta categorie ar intra 150-200 din cele 6.000 de banci care functioneaza in prezent in Uniunea Europeana. O analiza aparuta in cotidianul german „Handelsblatt“ evidentiaza ca acordul pentru un astfel de proiect este o veste buna mai ales pentru zona euro. „De mult era timpul sa fie decazute din drepturi autoritatile de supraveghere nationala. Ele se gaseau sub influenta politicilor care persistau in protectia bancilor lor si impiedicau masurile atât de necesare de asanare. Spania este un exemplu. Ciprul altul (…) Chiar si contribuabilii germani pot sa se bucure. Esecul supravegherii bancilor germane i-a costat mai scump decât salvarea Greciei. Sa speram ca Banca Centrala Europeana se va descurca mai bine. Mai rau decât a fost nu poate sa fie“.
Premiul Nobel pentru Pace
Cadoul cel mai frumos ambalat pe care europenii l-au primit chiar cu anticipatie – promis public la 12 octombrie si inmânat festiv la 10 decembrie – este Premiul Nobel pentru pace pe 2012 acordat Uniunii Europene. Recompensa a fost motivata astfel: „pentru contributia de mai bine de sase decenii la promovarea pacii si la reconciliere, la democratie si la drepturile omului in Europa“. De la crearea embrionului Uniunii, prin Tratatul de la Roma, din 1957, pâna la acordarea prestigiosului premiu, adica in cele peste sase decenii, Uniunea Europeana a crescut maricel, are 27 de state membre din aproximativ 50 câte sunt pe continent. Spun aproximativ pentru ca, intre altele, azi, le vine greu sa socoteasca provincia Kosovo entitate statala pâna si celor care au tinut mortis ca acest tinut sa devina stat independent. In cazul Kosovo nu au mai fost invocate conditiile puse statelor estice de a-si stinge toate diferendele cu vecinii inainte de aderarea la Uniunea Europeana sau la integrarea in NATO. Est-europenilor li se spunea: nu puteti veni cu conflictele voastre in casa noastra. Si era corect. Provincia Kosovo a devenit, insa, un caz unic si ciudat, pentru ca a parcurs drumul de la diferend inter-etnic la razboi cald. Din 1999 pâna in 2008 când a intrat sub protectia ONU si patru ani de când este independent, acest „stat“ a fost tinut in viata de fortele internationale de pace cu kalasnikovul la brâu. O astfel de „contributie la pacea Europei“ a fost recompensata cu doua Nobel-uri. Unul dat in 2008 nasului separatistilor kosovari, finlandezul Martti Ahtisaari, cel care a slutit dreptul international pentru a acoperi politic ambitia de a fi pedepsiti sârbii pâna la capat. Altul, dat acum Uniunii Europene pentru meritele sale la pacea continentului. Pentru razboaiele balcanice din anii 90 care au zguduit continentul in timp de pace, ca sa fim intelesi de mai multa lume, sa spunem: À bons entendeurs, salut!
Totul ar fi bine daca s-ar sfârsi cu bine. Atâta numai ca Premiul Nobel pentru pace surprinde Uniunea Europeana intr-un moment in care solidaritatea este greu pusa la incercare, scria un ziarist occidental. Economiile dezvoltate din Nord sunt chemate sa vina in ajutor statelor din Sud asfixiate financiar de o datorie publica excesiva; in plus, tot acestea sunt supuse unei terapii severe de austeritate. Thorbjoern Jagland, presedintele Comitetului norvegian in atributia caruia se afla decernarea Premiului Nobel pentru pace, recunostea si el, in discursul de la ceremonia de inmânare a premiului ca, in prezent, Uniunea Europeana cunoaste grave dificultati economice si multe tulburari sociale. Ce mai conteaza? Sa mergem mai departe, cu bunavointa si intelegere, si sa traim cum se cuvine clipa bucuriei primirii Premiului Nobel.
Multi ani in pace!
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 404