„Cad frunzele, cad de departe…“

Toamna e cântata, melancolic, de poeti in poeziile lor, iar de gospodine in… borcanul cu muraturi: in „Dilema Veche“, Iaromira Popovici aduna intr-un fastuos borcan obiceiurile si lucrarile gospodaresti din camara toamnei. Sub influenta ineluctabila a anotimpului, mai intâi devine si ea melancolica amintindu-si, cu jena autocritica, „perceptia negativa si sablonarda“ pe care o avea odinioara (!) asupra gospodinei: „o doamna grasa, cu parul scurt si pus pe moate, care judeca aspru tânara generatie si, printre altele, punea muraturi“. Pierzându-si intre timp, din motivele istorice cunoscute, obiectul muncii, „doamna“ respectiva, gospodina din mintea Iaromirei Popovici, n-a raposat, ci, vitala si intreprinzatoare, si-a mutat doar domeniul de activitate: e critic literar, eseist, moralist, clasic in viata ori recenzent in camara cartilor si continua „sa judece aspru tânara generatie“ si puseele ei postmoderniste ori „stângiste“. Ajunsa la maturitate, autoarea „Dosarului“ tomnatic din „Dilema Veche“ regreta, ca o nostalgica autentica, trecutul, caci a vazut „ce rau e sa pierzi legatura cu natura si cu ciclurile ei. Sa nu mai manânci muraturi si zacusca puse de bunica sau de mama acasa, pentru ca toate astea s-au pierdut. Si sa le cumperi pe toate de la supermarket, cu E-uri sau fara, intr-o aproape deplina necunostinta de cauza.“ Aceasta rasturnare copernicana din camara toamnei este echivalenta, in poezie, cu trecerea de la traditionalism la modernism, si de acolo mai departe la postmodernism. Postmodernismul a alungat definitiv mitologia din camara de toamna a bunicii, cu poezia ei cu tot. In destule parti ale lui, dosarul „Dilemei“ seamana cu un cimitir de oase moarte: dar cât de frumoase! „O preumblare prin Seraiul toamnei“ de Silvia Chitimia e o evocare literara antologica a acestui „serai oriental“ al unei toamne de altadata. „Cel mai util ghid in preumblarea prin Seraiul toamnei – ne spune Silvia Chitimia, dr. in etnologie – este calendarul popular, pentru ca el se bazeaza pe orologii cosmice (solstitii, echinoctii, faze lunare, rasarit de astre si constelatii) si ornice terestre, reglate dupa bioritmurile de reproducere ale plantelor si animalelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât astazi, desi purtam ceasuri sofisticate si scumpe, suntem, mai ales orasenii, total ignoranti in deslusirea timpului masurat in boabe de grâu si de struguri. Când pe cer se vad crucile plutitoare ale cocorilor, berzele si cocostârcii vestind plecarea pasarilor calatoare si, de Ziua Crucii (14 septembrie), incep sa vorbeasca toate florile, jeluindu-se ca se usuca, e semn ca a venit toamna.“ Sub condeiul inspirat si savant al scriitoarei, „cimitirul“ se umple de fosnetul vietii mitologice, cu radacini intr-o antichitate disparuta si din care revin, la chemarea „toamnei“ din mintea instruita a scriitoarei, lumile de altadata, cele din calendarul popular cu tot alaiul de lucrari si petreceri gospodaresti, cu Rapciune (septembrie), când „se prepara languroasa zacusca, se culeg merele si  nucile gânditoare, se aduna prunele magiciene, care vor zamisli mai târziu euforicele vise adunate in cupe de palinca si tuica. Se spune ca prunele culese de Ziua Crucii sunt bune pentru dureri de cap si de dinti. Se mai zice ca e bine sa iei din prun, cu gura, niscai prune si sa le tii acasa. Daca te vorbeste cineva de rau, te speli cu ele si-ti trece necazul“. Superstitii! „In octombrie, numit Brumarel, cade bruma – isi continua scriitoarea superba preumblare – iar pomilor le cad frunzele. Prin gradini si livezi isi face aparitia un tânar frumos, Brumarelul, personificare mitico-poetica a brumelor, dar si a unei stravechi divinitati autohtone a vegetatiei. Potrivit legendei, chipesul Brumarel seduce florile si, sarutându-le, le fura mirosul, lasându-le sa se ofileasca.“ Ca sa mai stinga pojarul acestui act sexual transcris in cheia unui abur de inocenta mitologica, autoarea pune repede intre muraturile din borcanul toamnei „o varza educata la Oxford (adica, vorba lui Mark Twain, o conopida), radacini de Armoracia rusticana (pe scurt, hrean), marar princiar, dar uscat, si rondele de amor… covi.“ Ziua de 26 octombrie, ziua de Sâmedru – sarbatoarea crestina a Sf. Mare Mucenic Dimitrie – „mai era si Ziua Soroacelor, a calculelor si socotelilor privind recoltele“, ziua când, spune Blaga in „Zodia cumpenei“, „se masoara, se cântareste rodul de argila, visul si umbra verii“. Preumblarea invatatei scriitoare prin lumea sacrului camuflat in profan continua cu alta „masca“ a lui Sâmedru, „divinitate agropastorala straveche (frate cu Sângiorz – Sf. Gheorghe), care ar fi primit in pastrare cheile vremii. Când toate pasarile calatoare au plecat si viscolul dezbraca de frunze codrul, Sâmedru ia cheile de la Sângiorz, incuie vremea buna si descuie iarna. In palatul toamnei patrund frigul, dezolarea, tristetea. Frunzele si fructele cazute s-au vestejit iremediabil. In limba engleza fall semnifica deopotriva „toamna“ si «cadere»“. De aici incolo, miraculoasa si mitologica „preumblare“ a Silviei Chitimia continua si se incheie cu/ in vehiculul poeziei lui Rilke: „Cad frunzele, cad de departe,/ parca s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate…/ Si cade-n nopti adânci pamântul greu… Noi toti cadem. Mâna de colo cade./ Si altele, si toate, rând pe rând./ Dar este Unul care tine-n mâna caderea asta,/ nesfârsit de blând.“ Ecouri indepartate din aceasta mareata tristete senina a „Toamnei“ lui Rilke, cititorul interesat poate gasi intr-un splendid poem de B. Fundoianu, reprodus de „Dacia Literara“ (9-10/2013) in rubrica ei „Arhiva lirica“. Si acolo, ca intr-un prezent continuu, etern „Cad frunzele, cad de departe,/ parca s-ar vesteji in ceruri, gradini indepartate…“, insa un scepticism iremediabil pune, in poemul lui Fundoianu, o puternica frâna metafizica mâinii celui care tine „caderea asta, nesfârsit de blând“. Iata poemul lui Fundoianu, „Metru vechi. Mamei“: „Prietene, prietene, e toamna –/ un sfert de ceas, si calul ne azvârle/ la via veche unde, lânga crama,/ e anotimpul cald pentru sopârle.// Nu-i nimeni in hambare si in sura./ Pustiu. E-o cârciuma aici. Vom cere,/ in sticle vechi, cu lacate la gura,/ putina reverie si tacere.// E o podgorie intreaga-n cupa –/ ascult, ca-n vremuri vechi si cunoscute, cum fierbe vinul copilandru dupa/ cuiele puse-n cea din urma bute.//  In cupa asta uda, Amintirea,/ imagini, amintiri mai false, cearca/ sa puie-n via veche insorirea/ si sufletul cel tânar, de la poarca.// Tata e-acolo, lânga crama veche./ Il vad cum chibzuieste cu vierul/ (cu fierberea din vrana la ureche)/ daca sunt semne ca se schimba cerul.// In toamna stearsa ca o apa-ntinsa,/ nucii in pace-si desfoiau amarul/ pe iazul linistit, cu apa linsa./ De undeva, din fund, gornea pândarul.// Veneam cu tata-ngândurati spre casa./ Tata tacea. Taceam. Si toamna numai/ ofta uscat, din frunze de matasa./ Soseam cu linistea pe noi si bruma.// Ci uita-te, prietene, ni-i teama:/ Aracii cad in drumuri? Via-i gata?/ Si spune-mi: râde cineva spre crama?/ As vrea, desi – stiu bine – nu e tata,/ si nu e crama veche, nu-i vierul,/ nu-s goarnele in fund, nu-i bucuria,/ si, uite, poate nu mai vrea nici cerul/ sa coaca toamna si sa coaca via.“
Doi exegeti au scris magistral si diferit despre „caderea“ din poemul lui Fundoianu. Primul este, desigur, G. Calinescu, acela care-l sustrage pe „bucolicul“ din Herta catalogarii de „poet traditionalist, in afara modernismului“: „In realitate, traditionalismul reprezinta o forma de modernism … Traditionalistii sunt mai toti fosti simbolisti si prin urmare indirect baudelairieni (…) sufletul lor era profund schimbat, imbogatit de alte experiente.“ Un pas, decisiv, face mai departe Mircea Martin, exeget modern, daca nu si „clasic“, al antitraditionalistului sau falsului traditionalist Fundoianu. Il continua, in calificarea modernista a „traditionalismului“, pe
G. Calinescu, dar il contrazice, implicit, cu temei in privinta „bucolismului“ acreditat de marele critic: „titlul („Privelisti“ – n.n.) este polemic si ironic – scrie M. Martin – fata de o intreaga traditie contemplativa; scenele agreste, familiaritatea cu ritualurile câmpenesti nu trebuie sa ne induca in eroare. Bucolismul acesta este fals. Fundoianu nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect in chip parnasian, nu exulta in modul lui Jammes, nici nu evoca nostalgic precum Pillat. Contemplatia nu-i provoaca adeziune, euforie, ci, mai degraba, neliniste si tristete. E un nelinistit care nu cauta alinare in peisaj… Natura e un amplificator in sensul ca freamatul interior se izbeste de indiferenta si taria ei. Aceasta e semnificatia tacerii in poemele lui si din aceasta cauza, in reprezentarea lui, codrul sau muntele apar ca niste entitati mute (…) Lumea pe care o inchipuie Fundoianu a pierdut cifrul magic al comunicarii si surzenia generalizata nu e, din acest punct de vedere, decât un simptom si un eufemism. Oamenii sunt surzi… Surzenia se extinde in increat ca un blestem.“ Subliniind ca „atitudinea de ansamblu a poetului fata de natura se cere definita prin categorii negative“, criticul stabileste diferenta specifica a singularului poet: Toamna nu este un anotimp, ci o stare permanenta, insidioasa sub cerul plumburiu al careia e sortit sa priveasca o lume inchisa, opaca, incomunicabila, sub specia unei mute disperari. Anotimpul, ca si razboiul, nu-i configureaza profilul interior si nu fac decât sa i-l precipite, confirmându-l: „Rezultatul in plan artistic al ororii pe care razboiul il provoaca nu este o incercare reparatorie, o rascumparare prin frumusete si armonie, ci mutilarea in continuare a lumii, cu un gust al excesivului ce a constituit de la inceput pentru Fundoianu un veritabil program. (…) Se cuvine deci sa nu ignoram o componenta de natura strict estetica.
Inaderentei afective a poetului la obiect i se adauga un voluptos cinism, o patima artistica rece, intensificatoare de efecte. E sigur, in orice caz, ca autorul e absorbit mai mult de constructie decât de traire, de stilizare si nu de participare, mai exact spus, participarea lui se traduce prin stilizare. Desi poetul pune plasticitate, forta si chiar surpriza in reconstituire, privirea sa e mai degraba absenta, in sensul ca nu se lasa solicitate dinlauntru… Ceea ce nu inseamna ca peisajul e neaparat si exclusiv interior, dar ca ochiul interior modeleaza, deformeaza peisajul exterior si-l asuma intr-un chip propriu.“ Am extins citatul pentru ca nimeni n-a intuit si explicat mai bine, cu atâta aplicatie exegetica, adevarata „masca“ si forta interioara de a converti exteriorul ale acestui mare poet modern al nostru. Poemul citat, „Metru vechi“, din „Arhiva lirica“ a „Daciei literare“, este „inspirat“ de o toamna spirituala si sufleteasca in care incape toata poezia „bucolica“ a falsului pastelist B. Fundoianu, in realitate un pesimist iremediabil, a carui stilistica detine o forta extraordinara de a converti exteriorul si a-l topi in conturul indestructibil al interiorului de care e absorbit. Amintirea toamnei din „Metru vechi“, antiromantica si lipsita, in fondul ei, de lacrima oricarei nostalgii, e portretul interior al unei prabusiri fara speranta: „si nu e crama veche, nu-i vierul,/ nu-s goarnele in fund, nu-i bucuria,/ si uite, poate nu mai vrea nici cerul/ sa coaca toamna si sa coaca via.“ Spre deosebire de „cerul“, locuit si blând, al lui Rilke, cel din poezia lui Fundoianu e un cer vestejit si pustiu. Abandonul, cu insingurarea consecutiva, sunt absolute, traduse intr-o disperare inghetata, solipsista.