La nici o luna dupa ce, la 4 aprilie 1930, îsi dadea demisia din Partidul National Taranesc, C. Stere începea sa publice, în ziarul „Adevarul“, faimoasele sale „Documentari si lamuriri politice. Preludii“, strânse nu mult dupa aceea si în volum. Era o rafuiala necrutatoare cu fruntasii partidului din care facea parte, prilejuita de faptul ca nu reactionasera cum se cuvine la afrontul ce i se adusese la sarbatorirea Unirii Basarabiei, o rafuiala în care erau puse în lumina toate disensiunile adânci existente, la radacina carora ar fi fost grave derapaje politice si morale ale acelora, în frunte cu presedintele Iuliu Maniu, în acel moment si prim-ministru. Lucrarea se circumscria, negresit, polemicii de idei, dar si pamfletului, gen în care autorul demonstra, înca o data, un talent extraordinar, neîntrecut, probabil, la noi, decât de T. Arghezi si, poate, de N.D. Cocea. (În acest sens, o dovada este capitolul XI, intitulat „Domnul Presedinte“, veritabila capodopera a genului.) În acelasi timp, „Documentari…“ se circumscria într-o masura si memorialisticii, lucrarea continând relatari ale unor întâmplari mai recente sau mai vechi, precum si o seama de portrete ale unor contemporani. Evident, relevanta acestor pagini memorialistice este, în primul rând, în raport cu autorul însusi, a carui psihologie se dezvaluie în suita starilor de spirit traversate, însa, în doilea rând, cel putin potential, si în raport cu întâmplarile si, fireste, cu actantii acestora, altii decât autorul. E posibil, altfel spus, ca ele sa aduca o contributie semnificativa la reconstituirea unor evenimente, dintre care unele de importanta majora pentru societatea româneasca a timpului. Un exemplu în acest sens îl constituie chiar încheierea capitolului citat deja, „Domnul Presedinte“, în care C. Stere prezinta, doua episoade de dinainte de Primul Razboi Mondial – mai întâi, „cazul Kristóffy-Goga“, din 1912, în speta, acuzarea poetului ardelean, de catre Al. Vaida Voevod, ca „ar fi primit bani din partea ministrului ungar de Interne pentru a duce campanie împotriva comitetului central al Partidului National Român“, si, apoi, o „experienta personala“, petrecuta într-un timp neprecizat, constând în solutionarea santajului la care era supus un membru al comitetului national de catre sotia sa, ce-l parasise, santaj cu publicarea unor scrisori primite de la un ministru român, „al caror cuprins putea sa duca pe banca acuzatilor întreg comitetul national si sa aiba si o resfrângere îngrijitoare asupra raporturilor României cu Imperiul Austro-Ungar“.
Versiunea pe care o dadea C. Stere în „Documentari…“ a cântarit mult în reconstituirea acestui episod în biografiile ce i s-au consacrat (de catre Z. Ornea, Ioan Capreanu s.a.), precum si în multe lucrari de istorie literara, dar si de istorie social-politica, pentru a nu mai vorbi de (sa-i spunem asa) „istoria orala“. Concludenta în acest sens, credem, este o recenzie a aceluiasi Z. Ornea, consacrata unei noi editii a „Publicisticii“ lui Octavian Goga, aparuta la sfârsitul anilor ‘90 ai secolului trecut, recenzie în care citim: „Stere si-a îndeplinit misiunea, pacificând lucrurile, izbutind sa-l absolve pe Goga de acuzatia de vândut mituit (apoi, Stere i-a comunicat lui Ralea, care mi-a relatat mie prin 1958, ca, de fapt, poetul luase bani de la Kristoffi si n-am aici spatiu pentru a demonstra pe larg, cu argumente din chiar o scrisoare a lui Goga catre Chendi, ca Stere îi relatase adevarul lui Ralea)“ („Publicistica lui Goga“, în „România literara“, nr. 2, 1999).
O verificare amanuntita a veridicitatii versiunii cu pricina Z. Ornea nu a facut-o, desi nu-i puteau scapa anume indicii care o impuneau cu stringenta si desi citeaza (deci a vazut) multe documente legate de eveniment. (Istoricul literar are, însa, si o circumstanta atenuanta, ce se va vedea mai jos). Si nici specialistii în istoria social-politica a epocii nu au facut-o. Între cauze va fi fost, desigur, si dificultatea operatiei, câta vreme faptele respective nu puteau implica acte autentificate, susceptibile a fi pastrate în arhive, în presa vremii (greu accesibila astazi si rareori fara lacune în colectiile pastrate) unele lucruri nu puteau aparea decât ca „scurgeri“ involuntare ale unui secret bine aparat, iar marturiile protagonistilor, la momentul dat, în jurnale ori în corespondenta lor, precum si ulterior, în memorii, sunt relativ putine. Înmultirea acestora în ultimul timp (dispunem astazi de cele mai multe volume ce strâng o parte din corespondenta emisa si primita de Octavian Goga (1), de un numar de scrisori, în genere disparate, ale unor personaje „secundare“ sau „episodice“, precum si de memoriile lui Alexandru Vaida Voevod) face posibil acum un început. Vom aborda, astfel, mai întâi, versiunea pe care
C. Stere o da, în „Documentari…“ si în cvasi-interviul acordat lui L. Leoneanu („Câteva zile în intimitatea d-lui C. Stere“, în „Adevarul literar si artistic, nr. 512, 28 septembrie 1930), „cazului Kristóffy-Goga“.
Asa cum se constata usor, memorialistul Stere prezenta „cazul“ respectiv, cunoscut în epoca sub numele „afacerea/incidentul Goga-Vaida“, ca un „asasinat moral“ comis de Iuliu Maniu nu – cum s-ar putea crede – asupra omului politic Goga, ci asupra poetului Goga. (Caci, spunea el, „într-un suflet înca necristalizat, întinat de atâta vrajmasie si prigoana nedreapta, au trebuit sa sece izvoarele de inspiratiune“ si astfel „«cântaretul patimirii noastre» a amutit“.) În acelasi timp, însa, viitorul „Domn Presedinte“ era acuzat ca „ducea la moarte morala“ si pe Al. Vaida Voevod, „asmutind(u-l), fara sa fi facut nimic pentru descoperirea adevarului (…) cu sânge rece“. Totul, pentru un motiv minor – „doar pentru ca Goga, în zburdalnicia lui juvenila si în ireverenta-i de poet, calcase regulele ritualului si normele de disciplina canonica“.
Si daca, în finalul paragrafului,
C. Stere lasa sa se strecoare în discursul sau o contrazicere, el nemaivorbind acolo de „asasinat“, ci doar de o „tentativa în sine împotriva lui Goga“ (daca nu cumva, totusi, punea „tentativa“ alaturi de „asasinat“, ea fiind dirijata contra omului politic Goga), aceasta pare sa fie pretul platit pentru o augmentare a gravitatii celeilalte „tentative“, împotriva lui Vaida („necrutatoarea cruzime fata de un prieten atât de devotat cum este
d. Alexandru Vaida, caruia d. Maniu nu s-a sfiit sa-i impuna rolul – atât de nepotrivit cu cavalerismul caracterului sau – de calau al unei glorii nationale“).
Retinem, deci, ideea vinovatiei lui Iuliu Maniu, cu circumstanta agravanta a unei cauze nesemnificative („zburdalnicia juvenila“ de poet a lui Goga), vinovatie pe care n-ar fi împartit-o cu nimeni, însusi Vaida Voevod fiind disculpat cu totul (nu e nici macar o „unealta oarba“), beneficiind de un portret luminos, ce atesta simpatie deosebita, daca nu chiar amicitie din partea memorialistului.
Cât priveste declaratia lui Stere referitoare la „cavalerismul caracterului lui Vaida“, ea primea o confirmare peremptorie, dar, parca printr-o ironie a sortii, tocmai într-o respingere categorica a acuzatiei aduse lui Iuliu Maniu. La 18 mai 1930, ziarul „Adevarul“ gazduia o scrisoare a lui Vaida Voevod (în acel moment, ministru de Interne), în care se aduceau „rectificari la unele afirmatiuni cuprinse în nr. din 17 l.c.“. Prima dintre ele suna astfel: „În cazul Goga-Kristóffy, d-l Iuliu Maniu nu a avut cunostinta de continutul articolului meu, înainte de a fi publicat acel articol. Astfel, renuntarea poetului Goga la poezie, oricât am regreta-o, nu se datoreste d-lui Maniu, ci, precum îndeobste este cunoscut si recunoscut, ostenelilor politicianiste.“
Rectificarea, trebuie sa recunoastem, era „cavalereasca“, dar nu avea valoare probatorie absoluta, încât e nevoie în continuare de dovezi mai puternice pentru a convinge de responsabilitatea deplina pe care, implicit, si-o asuma Vaida Voevod în cazul incidentului sau cu Goga.
Se cuvine, mai întâi, a constata ca, desi C. Stere sublinia caracterul combativ al lui Vaida („luptatorul“), el omitea sa spuna ca „acuzarea prin publicitate“ fusese precedata de o polemica destul îndelungata, dusa de el, în ziarul aradean „Românul“, „organul autorizat“ al Partidului National Român, contra lui O. Goga, port-drapel al grupului de la celalalt ziar aradean, mai vechi, „Tribuna“. În mai 1911, asadar, cu mai bine de sase luni înainte, deputatul Al. Vaida Voevod, medic de profesie, publica brosura (de fapt, de proportiile unei carti) „Mangra, Tisza si «Tribuna»“, prilejuita, cum marturiseste deschis autorul, de volumul „Însemnarile unui trecator. Crâmpeie din zbuciumarile de la noi“, în care „cântaretul patimirii noastre“ îsi strânsese partea cea semnificativa din publicistica social-politica din ultimii doi ani. Cel vizat în principal (2) a ripostat printr-un sir de articole, încheiat cu o „Scrisoare deschisa catra d. Alexandru Vaida“, toate strânse în brosura „Ce e «Tribuna» zilelor noastre?“.
Polemica a continuat, medicul deputat dând la iveala, la 27 noiembrie 1911, un articol intitulat „Îi cerem raspuns d-lui O. Goga“, întrebarea, transanta, fiind „daca «Tribuna» slabeste forta de actiune si tinde sa nimiceasca organismul partidului national român ori nu“.
Prin brosura sa, Al. Vaida Voevod ocupa, deci, între polemistii „Românului“ un loc fruntas. Nu era, însa, primul nici cronologic, nici ca valoare. Îl întrecea cu mult altcineva, anume Aurel C. Popovici. Lucrul era firesc, caci banateanul, mai vârstnic, avea o mult mai mare cultura filosofic-sociologica, o experienta publicistica îndelungata, în care capitolul polemicilor era extrem de bogat. De fapt, el fusese acela care începuse lupta împotriva „tinerilor oteliti“, pe când acestia înca nu se numeau asa, anume, la începutul anului 1908, dupa ce Octavian C. Taslauanu îsi publicase în „Luceafarul“ celebrul sau articol „Doua culturi“. În aceasta batalie, Goga ajungea sa fie vizat si el, în mod secundar, pentru ca, desi formal, declarativ, se disociase de mare parte din ideile sustinute în articol, nu se desolidarizase de colegul de la directia revistei sibiene. Polemica a deviat totusi curând, intrând pe fagasul unei dispute în jurul democratiei. (Aici, A.C. Popovici se prezenta ca adversar al „democratiei extreme“, al „demagogiei“ pure, la care ajunge fatalmente democratia propriu-zisa, în timp ce adversarii sai îl combãteau în calitate de exponent al „reactionarismului“ ultra.) Iar în cadrul acestei polemici secunde, merita retinut, A.C. Popovici, ajuns director al revistei „Samanatorul“, încrucisa armele cu
C. Stere. (Si, privind lucrurile cu obiectivitate, balanta înclinase catre el, chiar daca profesorul universitar iesean si-a proclamat victoria, în aprobarea unei parti importante a presei românesti.) (3)
Asa cum am spus, A.C. Popovici a încetat atunci, în 1908, polemica sa împotriva celor de la revista din Sibiu. A reluat-o, însa, îndata ce, mai întâi, Il. Chendi si, apoi, O. Goga au declansat în toamna anului 1910, în ziarul aradean „Tribuna“, o sustinuta campanie de critica a starilor de lucruri din sânul românimii ardelene, ce impuneau cu stringenta „primenirea“ structurilor si a tacticii de lupta. „Cântaretul patimirii noastre“ publicase atunci o suita ampla de articole incisive („Parinti si fii“, 13.X. 1910, „Fumega putregaiul“, 17.X, „Copiii nimanui“, 7.XI, „Îndemnuri noi“, 14.XI, „Fruntasi ai neamului“, 16.XI, „Dreptul criticei“, 18.XI, „Pro domo“, 28.XI, toate incluse în volumul „Însemnarile unui trecator“). La ultimul articol („Pro domo“), în care figura parabola, ajunsa celebra, a „magarilor de pe Vezuviu“, banateanul riposta în „Gazeta Transilvaniei“, prin doua articole, intitulate „Poetii si politica“. Odata pornite, atacurile sale au continuat în 1911, în paginile „Românului“, transformându-se catre sfârsitul anului într-o veritabila campanie de exterminare împotriva „tribunistilor“ si în special a lui O. Goga. Fata de aceasta prestatie, cea a lui Vaida Voevod se arata a fi palida, a unui secundant, bataios, dar fara abilitatea necesara în mânuirea armelor (a condeiului de polemist). Acest statut se releva si în faptul ca medicul deputat relua teme pe care le abordase mai întâi A.C. Popovici, precum aceea a „rolului scriitorilor în politica“. Banateanul nu numai ca o ridicase, dar îi gasise si sustinatori cu autoritate, precum deputatii I.I. Ghica si Leonte Moldoveanu, profesorul Simion Mândrescu, presedinte al Cercului românilor de peste munti (cu sediul în Bucuresti), si, foarte probabil, însusi I.L. Caragiale. (4) Totul fusese cu putinta, gratie pozitiei la care ajunsese dincoace de munti, în Regat (bune relatii si chiar prietenie cu Al. Marghiloman si Nicu Filipescu, fruntasi ai partidului conservator (5) –, dar si ctitorirea Institutului de Arte Grafice si Tipografie „Minerva“, editor al ziarului bucurestean cu acelasi nume). În lumina acestor fapte, A.C. Popovici poate fi considerat „eminenta cenusie“ a celor de la „Românul“. Si se cuvine a mai nota ca ideea faimoasei sale lucrari „Statele Unite ale Austriei Mari“ era împartasita de Al. Vaida Voevod si ca amândoi faceau parte din cercul intim al Arhiducelui Mostenitor Franz Ferdinand, de la a carui venire pe tron asteptau instaurarea unei situatii mai bune pentru românii transilvaneni. (6)
În aceste conditii, se poate spune cu destula siguranta ca, raportat la întreaga campanie, Vaida Voevod a fost instigat de A.C. Popovici si daca, în cazul strict al „acuzatiei în publicitate“, a fost „asmutit“ de Iuliu Maniu, el nu a fost, cu siguranta, o „unealta oarba“. (7)
Cât priveste însasi „acuzarea“, Stere îi atribuie în relatarea sa târzie ca obiect faptul ca Goga „ar fi primit bani – din fondurile secrete ale Ministerului de Interne din Budapesta – pentru a duce o campanie de presa împotriva Partidului National“. Or, în articolul cu pricina, intitulat „Câteva dintre numeroasele «licente poetice» comise de d. O. Goga în activitatea sa politica“ (care, de fapt, avea trei parti), nu se pomeneste de bani si cu atât mai putin de la Ministerul de Interne ungar.
Note:
(1) „Octavian Goga în corespondenta“, vol. I-II, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, 1983; vol. I, ed. îngr. de Daniela Poenaru, pref. Vasile Netea; vol. II, ed. îngr. de Mihai Bordeianu si Stefan Lemny. (În continuare, pentru a nu înmulti notele de subsol, vom include în text trimiterile bibliografice la aceasta lucrare, pe care o indicam prin sigla OGC.) Octavian Goga, „Corespondenta primita“, ed. îngr. de Gheorghe I. Bodea,
Cluj-Napoca, Ed. Limes, vol. I-III, 2003-2004.
(2) În viziunea celor de la „Românul“, capul gruparii adverse era protosinghelul Roman Ciorogariu, director al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad, mâna în mâna cu N. Oncu, directorul Bancii „Victoria“. Cei doi erau, împreuna cu Sava Raicu, sub-director al „Victoriei“, si, în unele documente, Sever Bocu, „comanditari“ (proprietari) al ziarului „Tribuna“. Acestia ar fi format „oculta“. Luptatorii, însa, cu pana erau altii, în frunte cu Ilarie Chendi (de multe ori ascuns sub pavaza anonimatului) si O. Goga.
(3) Pentru mai multe detalii, vezi „dosarul“ polemicii în C. Stere, „Publicistica. 1905-1909“, vol II, ed. îngr. de Victor Durnea, Iasi, Editura Universitatii „Al.I. Cuza“ Iasi, 2011, pp. 506-546, 842-866.
(4) Proaspat membru al Partidului Conservator-Democrat (al lui Take Ionescu), autorul „Scrisorii pierdute“ iscaleste câteva articole în „Românul“, în care pledeaza pentru disciplina de partid, solidaritatea nationala si chiar pentru neimplicarea artistilor în politica. Goga îi va raspunde în articolul „Tabu“, cu multa finete, aratând iubire si multa consideratie pentru maestru, dar si tristete, pentru ca el, satiricul de altadata, ajunsese sa întareasca si sa perpetueze „tabuul“.
(5) Nu stim în ce relatii era A.C. Popovici cu Titu Maiorescu si, de asemenea, cu Regele Carol I. Seful junimistilor (si unul dintre pilonii Academiei Române) era si el de partea celor de la „Românul“. În cazul sau, la conservatorismul funciar (credinta în „fruntasii firesti“) se adauga alipirea la politica Regelui Carol I.
(6) În „Memoriile“ sale, Vaida afirma ca, în vremea „Memorandumului“, colaborase cu A.C. Popovici (facea legatura între acesta si detinutii de la Vác), precum si ca, în 1908, el l-a prezentat Arhiducelui Mostenitor pe autorul cartii „Statele Unite ale Austriei Mari“.
(7) În aceleasi „Memorii“, sunt multe pasaje ce atesta ca avocatul blajean avea un ascendent moral asupra medicului de la Brasov. Mai mult: „Maniu ma cunostea si facuse de nenumarate ori experienta ca ori de câte ori se ivea o situatie dificila, complicata, neplacuta, ma însarcina cu transarea ei. «Te rog, Alexandre»… iar eu nu ma dadeam îndarat“,