Revenind la „Miscarea românilor din Basarabia“, din 6 iulie 1905, constatam ca aducea neobisnuit de multe informatii, a caror sursa nu putea fi decât din sânul zemstvei basarabene. Or, în momentul respectiv, se stie, C. Stere era în contact cu institutia din Chisinau, întrucât la începutul lunii iulie 1905 îsi asumase sarcina de a o reprezenta, împreuna cu avocatul si deputatul conservator Vasile Sculy, pentru o remuneratie destul de mare (12 000 de ruble, adica peste 32 000 de lei, salariul unui profesor universitar fiind atunci de cca. 1 000 de lei!), în asa-numita „afacere Calmutki (Calmuski)“. (Asupra acestei „afaceri“ s-a oprit pe larg Z. Ornea. Sunt necesare si aici, totusi, o seama de completari, din care câteva le vom face la momentul potrivit.)
Gratie, deci, contactelor avute cu fruntasii zemstvei din Basarabia înca înainte de 1 iulie 1905, C. Stere era printre putinii, daca nu singurul din Regat, în masura sa stie mai multe despre demersurile dezvaluite de articolul din „Secolul“.
Iar ziarul liberal informa, în 15 iulie, despre o noua întrunire a „nobilimii române din Basarabia“, consacrata discutiei „asupra actiunei ce ar trebui sa întreprinda în interesul românilor basarabeni“, iar în 17 iulie dadea la iveala articolul nesemnat „Raze de speranta“, în care dupa o introductiva întrebare retorica „Mai este oare o Basarabie româneasca?“, pe care „multi si de multe ori si-o pun cu ochii sufletului întorsi spre Prut“, se saluta, odata cu „Rusia de mâine“, si „redesteptarea fratilor nostri basarabeni la viata culturala nationala, fara de care viata individuala nu e decât vegetatie stearpa, nimanuia folositoare si tuturor jignitoare“. Si, în sfârsit, în 19 iulie, într-o notita strecurata la rubrica de „ultime informatiuni“ se aducea precizarea ca „Fruntasii români din Basarabia, întruniti în numar de 37 la Chisinau, au subscris o suma de 30 000 ruble pentru înfiintarea unei tipografii si a unei reviste saptamânale. Prin o petitie, pe care o va remite ministrului de interne o delegatie de sase membri, ei cer autorizarea legala pentru înfiintarea tipografiei si a revistei. Se crede ca revista va apare la 1 octombrie“.
Pe cât am putut controla, „Secolul“ este singurul cotidian din România care da aceste informatii. În chip curios, însa, înrudit de aproape (în idei si sentimente) cu articolul „Raze de speranta“ este editorialul nesemnat al „Universului“ din aceeasi zi, 17 iulie 1905 (nr. 193), intitulat „Românii basarabeni“11), fara sa fi avut „antecedentele“ aceluia, fara sa se bazeze pe ceva concret comunicat mai înainte cititorilor, precum se întâmpla în cazul ziarului liberal. De o simpla raliere a „Universului“ la campania „Adevarului“ ori la cea a „Secolului“ nu poate fi vorba. Mai verosimil pare ca autorul articolelor din „Secolul“ (în care, repetam, îl banuim pe C. Stere) sa-si fi extins campania recurgând si la ziarul „de informatii“ cu cel mai mare tiraj în epoca.
Oricum, în 19 iulie, „Secolul“ si alte ziare, precum „Vointa nationala“, „Liberalul“ (din Iasi), „L’Indépendance roumaine“, „Universul“ s.a. (nu însa organele conservatoare si „Adevarul“) anunta la rubrica „Informatiuni“ ca „ vineri s15 iuliet la ora 15 fostul deputat de Iasi C. Stere a fost primit în audienta de M.S. Regele“. Nu se comunica motivul pentru care fusese ceruta audienta, dar se poate presupune cu destul temei ca, în cursul ei, profesorul de drept constitutional de la Universitatea ieseana nu-i va fi înmânat Regelui Carol I memoriul pomenit de atâtea ori, ci îi va fi prezentat chestiunea „Calmutki“ în corelatie strânsa cu demersurile ce se întreprindeau la Chisinau de reprezentantii „nobilimii“ române, în sensul ca autorizarea de catre guvernul român a zemstvei basarabene de a primi donatia, constând în doua mosii din judetul Dorohoi, era echivalenta unui sprijin important pentru materializarea proiectelor, în conditiile în care ele fagaduiau rezultate palpabile în cadrul politic de ultima oara. (Rezistând asaltului revolutionar, regimul autocratic din Imperiul tarist trebuia sa faca totusi concesiuni majore, în sensul democratizarii lui, a adoptarii unei constitutii cât de cât „liberale“. Presa de pretutindeni informase de mult despre asa-numitul „proiect Bulîghin“, precum si de cele prefigurate în adunarile maresalilor nobilimii si ale zemstvelor.) Si e probabil ca aceasta prezentare facuta Regelui sa fi fost orala, cel primit în audienta trebuind în urma sa o astearna pe hârtie sub forma unui memoriu bine articulat. (Asa s-a întâmplat, de pilda, în 1913, când C. Stere, rector al Universitatii iesene, a fost primit din nou în audienta de Rege.)
Interventia lui C. Stere era necesara, întrucât suveranul era singurul capabil sa accelereze acordarea de catre guvernul român a autorizarii, care, date fiind prevederile interdictive din Constitutie, putea dura ani la rând. Si se poate spune ca „fostul deputat de Iasi“ a reusit în întreprinderea sa, chiar daca nu tocmai în linia asteptarilor sale, a rezolvarii imediate a „afacerii Calmutki“.
Mai întâi, era necesar ca însusi Carol I, înainte de a face vreo recomandare primului sau ministru, sa studieze „dosarul“. Iar doua saptamâni dupa audienta acordata lui C. Stere, Regele a plecat în strainatate (în Germania), unde a ramas mai bine de o luna de zile. Si, în fapt, plecat peste hotare a fost si premierul pâna în jur de 15 septembrie. (De altfel, la un moment dat, în tara se gaseau doar cinci ministri.)
O amânare a luarii deciziei au impus-o apoi, pe de o parte, izbucnirea unui nou val revolutionar în Imperiul Tarilor, în cadrul caruia vin stiri despre o a doua „miscare“ în Basarabia, ai carei actanti erau altii decât „nobilii“ din zemstva, si, pe de alta parte, o neasteptata interventie în presa româneasca împotriva „afacerii Calmutki“.
La 4 august 1905 (nr. 1 815), „Secolul“ dadea printre alte „informatiuni“ (p. 3) stirea urmatoare: „Dupa o telegrama din Chisinau, în judetele Soroca si Orhei, satele Rezina, Soldanesti si toate celelalte din apropiere, unde domina locuitorii de origina moldoveana, sunt în plina revolutie. Românii cer introducerea limbii române în scoli, biserici si institutiuni publice în Basarabia. Mai cer sa se puie capat razboiului din Extremul Orient si reprezentarea populatiunii moldovenesti în viitoarea adunare nationala. Noul guvernator al Basarabiei, d. Haruzin a plecat la Soldanesti si a dat ordin sa se trimita în regiunile rasculate un batalion de infanterie si mai multe escadroane de cavalerie.“
Ziarul numit revenea la 12 august (nr. 1.820), preluând din vienezul „Neue Freie Presse“ si din parizianul „Le Temps“ o „telegrama“ despre acelasi eveniment, fara sa faca nicio aluzie la faptul ca îsi informase deja cititorii despre el. „Telegrama“ aducea ce-i drept câteva fapte noi, de pilda ca în Soldanesti taranii au pus stapânire pe biserica si scoli si ca „pe preotii, învatatorii si slujbasii care s-au aratat ca tin cu rusii i-au batut“, ca „guvernatorul Haruzin se sileste fara folos a învinge rascoala, caci îi lipsesc ostile trebuitoare, aflându-se mai toate la granita dinspre România, pe unde se fac multe dezertari si pe unde trec multe persoane compromise din Rusia în afara“.
„Telegrama“ fusese reprodusa o zi mai înainte de „Vointa nationala“ si, o zi mai târziu, o va relua „Liberalul“ din Iasi. Ziarul condus de Ioan Nadejde observa diferente între „telegrama“ din „Le Temps“ si cea din „Neue Freie Presse“, conchizând ca fiecare avusese propria lui sursa, ceea ce însemna o confirmare reciproca. Totusi, comentariul se încheia sub semnul precautiei: „Ce este adevarat în aceste stiri nu putem sti, desi ar fi de dorit sa stim. În orice caz, nu sunt luate din vânt.“
Nu la fel proceda „Secolul“. În 13 august (nr. 1.822, p. 1) el publica articolul nesemnat „Spre cultura româneasca în Basarabia“, în care, dupa ce se aminteau luptele pentru nationalitate ale aromânilor macedoneni si ale transilvanenilor, se constata: „… iata ca, acum, si românii cei mai napastuiti între toti – si cei mai parasiti de noi toti -, românii, zicem, de peste Prut, din Basarabia, încep si dânsii a da semne barbatesti de viata. Nici ei nu vor sa piara, nefericitii aceia moldoveni, cari, în urma noastra cu o suta si seapte s?t ani amari, fura, printr-o îndoita tradare, la faptuirea careia, din fericire, niciun român nu lua parte, smulsi de la sânul fratilor lor si expusi, astfel, sa fie risipiti de vânturile stepelor pâna în Caucaz, pâna în tundrele siberiene…
Nu vor sa piara nici ei, românasii lui Dragos-Voda, ci, cu întelepciunea ostasilor de odinioara ai lui Stefan cel Mare, ei stiu sa se foloseasca de toate prilejurile spre a-si cuceri drepturile lor la un trai omenesc dupa datinile nationale.“ Mai departe, se reluau observatiile referitoare la minima rusificare a poporului de jos si la dezinteresarea manifestata în Regat („Noi îi cam nesocotim pe românii de dincoace de Nistru si parca ne-am fi sfiind macar sa amintim despre dânsii, ca si cum ei ar fi niste strigoi: oare numai în vinele lor sângele apa sa nu se fi facând? Zic unii – închipuindu-si ca sunt subtiri diplomati: „Ce sa ne punem noi cu Rusia! Ce am putea sa capatam noi pentru basarabeni? Donquijotade! Nebunie nationalista!“„), la ultima remarcându-se ca „se uita doua lucruri: întâi, ca Rusia nu judeca tot astfel, ci tare îi mai e teama de vecinatatea noastra pentru românii ei; al doilea, ca românii acestia nu ne uita ei pe noi… Ei nu vor sa tina seama nici de pravoslavnicia rusilor, nici de înrâuririle slave care i-au patruns mai adânc decât pe ceilalti moldoveni, ci sufletul lor ne cheama.“
În acest context, se insista asupra modului deceptionant în care se „raspundea“ la chemare. „Sunt mai multe zile – relata gazetarul – de când prin ziarele noastre s-a strecurat o stire de peste Prut, ca „românii, folosindu-se de miscarea celorlalte popoare din Rusia, cer si ei introducerea limbii lor în scoalele, bisericile si administratiunile publice din Basarabia; ca îmbie pe guvernul rusesc sa încheie pace si sa înlesneasca intrarea deputatilor români în Duma“… Hei bine, organele noastre de publicitate, datoare, mai înainte de toate, politica nationala sa practice, s-au marginit a trece însemnata veste cât pe aci la rubrica „Stirilor din strainatate“, fara comentarii, nici macar atâta cât s-ar adaoge la urma uneia sosite din Klondyke, de pilda… Si vecinica ei pomenire!
A trebuit sa se ocupe de marele acesta eveniment un ziar strein, „Le Temps“, carele sa spuna cititorilor sai din cele Doua-Lumi ca: „opiniunea publica din România se intereseaza mult de mersul acestor evenimente în Basarabia, iar ca guvernul a luat masuri spre a supraveghea mai de aproape hotarele dinspre Rusia“ – ca sa fereasca, se întelege, pe Rusia de primejdia vreunei apropieri sufletesti între români si români… Informatiunea, precum se vede, e pe jumatate mincinoasa. Ce pretind, însa, bietii români din Basarabia? Introducerea limbii lor în scoalele, biserica si administratiunile publice. Sa fie oare aceasta o grozavie din punctul nostru de vedere? Dar ei mai vor sa aiba si reprezentanti în Duma… D-apoi, aceasta o reclama nu numai rusii, ci si Împaratul lor… Dar: „în districtele Soroki si Orgheief o revolta ar fi izbucnit între taranii români“ si ca: „trupele insuficiente la numar nu pot restabili ordinea“. Lucrul e, în adevar, grav si atâta mai rau pentru… insuficientele trupe. Bine se purcede sprocede(aza)t ca i se supravegheaza Rusiei granita… E înca un servitiu militaresc ce România face puternicei sale vecine la cumplita nevoie. De aceea, nu s-ar cadea sa lipseasca guvernul nostru a cere în schimb de la cel rusesc libertatea limbii românesti cel putin în scoalele si în bisericile românilor din Basarabia. Sa bata fierul pâna-i cald…“
Ideile, stilul (mai putin câteva muntenisme, care ar putea apartine vreunui redactor al ziarului ori tipografilor) se vor regasi în articolele si discursurile lui C. Stere, încât nici de aceasta data nu se poate ocoli gândul ca el e autorul. Mai ales ca si acest articol este reprodus în „Liberalul“ iesean. Aceste texte din „Secolul“ si din „Universul“ sunt – foarte probabil, credem – cele pomenite de C. Stere în „Documentari si lamuriri politice…“, prin care el ar fi încercat, dupa redactarea memoriului, „sa lamureasca opinia publica româneasca“. La deplina certitudine în aceasta privinta, din pacate, nu putem ajunge deocamdata.
Despre rascoalele din Basarabia nici „Secolul“, nici „Vointa nationala“ nu mai spun nimic zilele urmatoare, în schimb, o va face „Tara“ – ziar „de informatii“ (sub titlu se indica: „cele din urma stiri telegrafice“), dar, vadit, guvernamental (sustinea aripa conservatoare a lui Take Ionescu). Prima pagina a numarului 801, din 23 august 1905, titreaza cu litere mari: „Înabusirea rascoalei moldovenilor din Basarabia“. „Corespondenta originala“ (se subliniaza), datata „Chisinau, 17 august“, articolul informa ca „dupa o saptamâna de asediu si represalii sângeroase, satele Oliscani si Soldanesti s-au supus“. Trupele implicate în represiune, conduse de însusi guvernatorul Basarabiei A.N. Haruzin, ar fi arestat 76 de sateni rasculati, printre care si pe cel ce fusese în fruntea lor, Filimon Barcari. Acesta ar fi fost interogat îndelung de Haruzin în persoana, care voia sa stie „daca rascoala nu e cumva provocata de agentii României“ ssubl. n.t
În 24 august, oficiosul „Conservatorul“ (nr. 184, p. 3) strecura la „Informatiuni“ notita urmatoare: „Un ziar de dimineata a publicat deunazi un lung articol de informatiuni prin care se afirma ca de câtva timp s-a întreprins o campanie de persecutiuni contra românilor moldoveni din Basarabia. Informatiunile noastre ne permit a da acestor stiri o dezmintire formala si a afirma ca articolul de informatiune în chestiune este o curata nascocire.“
În chip surprinzator, o atitudine mai transanta iau ziarele opozitiei, „Vointa nationala“ si îndeosebi „Secolul“, care, dupa ce daduse, primul, stirea rascoalelor, dupa ce reprodusese „telegrama“ periodicelor occidentale, gazduise si înflacaratul articol intitulat „Spre cultura româneasca în Basarabia“. La 25 august 1905 (nr. 1.831), el insereaza în pagina 3 articolasul „Cestiunea Basarabiei“, cu urmatoarele „subcapitole“: „O specula tendentioasa – Reproducerea si senzationalizarea speculei – Dezmintirile – Situatia românilor din Basarabia“.
Acesta debuta astfel: „Rar, foarte rar ne vin stiri autentice despre românii din Basarabia si aceasta numai din cauza regimului prea sever la care este supusa aceasta provincie atât de scumpa sufletului românesc. Acum însa, cu prilejul tulburarilor interne din Rusia, atât unele ziare din Viena, cât si un ziar din Bucuresti, care vâneaza zilnic la senzatii, s-au ocupat des de Basarabia si nu stim în ce scop au dat un caracter general si national românesc unor miscari agrare izolate si unor excese antisemite din Chisinau“.
Nu ar fi fost vorba numai de o încalcare a deontologiei jurnalismului, ci de ceva mai grav. „Acele corespondente tendentioase – se spunea mai departe – par a insinua ca din România se alimenteaza o oarecare miscare revolutionara în Basarabia. Si de aici câtiva oameni rai, poate chiar spionii faimoasei sectiunii a treia din Petersburg, informeaza pe baze false pe stapânii lor, pe urma carora fruntasii români din Basarabia sunt banuiti, urmariti si supusi la un regim de paza extravexatoare.“
În acest sens, se adauga, „avem informatii pozitive ca consulii nostri din Chisinau, Ismail si Odessa au aratat ministerului de externe ca acele corespondente particulare tendentioase si false din „Tara“ produc un rau imens românilor din Basarabia si ca pâna si consulatele române, adica personalul lor este supus la o discreta, dar vexatoare supraveghere.“ Urmarea ar fi fost publicarea în ziarul „Conservatorul“ a notitei mentionate mai sus, prezentata aici ca un cam tardiv, dar binevenit „comunicat al ministerului de externe dezmintind în mod categoric toate informatiunile date de ziarul guvernamental s«Tara»t“. Articolul din „Secolul“ se încheia astfel: „Dar când este vorba ca cestiunea Basarabiei sa fie agitata în public, atunci strainii de sufletul românesc, aceia cari prin bizantinisme si-au creat situatii nemeritate în presa si în viata noastra publica sa se dea în laturi! Nu este permis niciunuia dintr-însii ca, pentru interese comerciale, sa speculeze o parte a sufletului românesc si sa expuna o lume întreaga de români necajiti din Basarabia la urgiile politiei rusesti“.
Acuzatia aluziva din pasaj e reluata mai limpede în alte notite si „informatiuni“ – „Tara“, al carei director si proprietar era deputatul M. Panaitopulos (nascut în Grecia), n-ar fi facut decât o diversiune, introducând un „subiect de senzatie“, pentru a distrage atentia opiniei publice de la „chestiunea“ macedoneana, în speta razboiul purtat, în provincia înca otomana, de catre „antartii“ greci împotriva localnicilor aromâni. Pe aceasta tema, „Vointa nationala“ este si mai vehementa.
„Adevarul“, al carui director era plecat în strainatate, nu se face ecoul „depeselor“ occidentale despre rascoalele basarabene, nici nu incrimineaza ziarul „Tara“ (aici explicatia fiind probabil simpatiile sale „takiste“). De retinut însa e un articol al sau – „Prea multi dusmani“ (în nr. 5.867, din 18 august) – ce dadea glas îngrijorarii de a vedea adaugându-se si Bulgaria la statele ostile României – Rusia, „Ungaria“, Grecia.
În absenta documentelor oficiale, precum si în absenta presei chisinauene a vremii, nu putem spune decât ca e destul de probabil ca rascoalele despre care relatau „Secolul“, „Neue Freie Presse“ si „Le Temps“ si, dupa ele, si alte ziare românesti sa fi avut loc, cum probabile sunt si sesizari ale consulatelor românesti din Ismail, Reni, Odessa. Mai probabila decât cele din urma pare sa fie una pornita de la însisi „dvorenii“ moldoveni din zemstva, interesati sa nu trezeasca suspiciunile autoritatilor rusesti, sesizare transmisa la Bucuresti printr-o persoana cu care erau în contact, însusi C. Stere.
Oricum, îndemnurile din „Vointa nationala“ si „Secolul“ par sa fi fost luate în seama: presa româneasca nu „a mai agitat“ chestiunea Basarabiei un timp.
Nota
În incipit, se saluta „miscarea reformatoare“ (cea „pasnica“, iar nu cea „de teroare si de sângiuiri“) din Rusia, care „se îndrepteaza din ce în ce spre o tinta s…t mai apropiata s…t constitutia mult dorita“. Se exprima apoi „multamirea sufleteasca“ de a vedea „si pe fratii nostri basarabeni luând parte la aceasta miscare cu firestile si lealele lor revendicari de drepturi la viata nationala în cadrul marelui imperiu“, fapt ce constituie o proba a „vitalitatii“ lor si care „va fi ssit pentru noi o asemenea largire si o asemenea afirmare a puterei noastre de viata cultural-nationala“. Editorialul se încheie prin „a ura fratilor nostri basarabeni barbatia pe care trebuie sa le-o dea încrederea în dreptatea revendicarilor lor si partea de izbânda ce trebuie sa le revina din marea victorie apropiata a nazuintilor de obsteasca emancipare a popoarelor din nord-ostul European“.