Neîndoielnic, deci, o schimbare radicala s-a produs în atitudinea lui Const. Mille si a ziarului sau între 22 iunie si 2 iulie 1905 si, în aceste conditii, se pune imediat întrebarea ce a determinat-o. Înainte de a încerca un raspuns, se cuvine a mentiona ca ideile fundamentale din ultimele sale interventii – gradul relativ redus de rusificare a moldovenilor dintre Prut si Nistru de-a lungul secolului scurs de la anexare, obligatoria „reîntoarcere“ a lor catre România, în conditiile inevitabilei dezmembrari a Imperiului Tarist si a formarii statelor nationale Polonia si „Ucrania“, precum si regretabilul dezinteres în România fata de „chestiunea basarabeana“ – trimit direct la opiniile formulate de Dumitru C. Moruzi7). Spre deosebire de acesta, Const. Mille lasa sa se creada ca fericitul „ceas“ a si venit. În acest sens, în 9 iulie 1905 (nr. 5 713), pagina întâi a „Adevarului“ gazduieste articolul „Prima miscare“, evenimentul în cauza fiind un manifest lansat de „comitetul central al Ligii culturale a românilor din Basarabia“. În numarul urmator, aceeasi pagina este titrata cu litere mari: „Zvon de fuga Tarului din Rusia“, iar una dintre „informatiuni“ (p. 2) spunea: „Atragem atentiunea cititorilor nostri asupra gravei întorsaturi ce a luat-o puternica miscare revolutionara din Rusia în urma neasteptatei plecari a Tarului în strainatate. Dintr-un moment în altul poate surveni în Rusia prabusirea definitiva a actualei organizatiuni autocratice“. Si pagina prima a numarului din 11 iulie poarta titlul senzational „Plecarea Tarului din Petrograd“, dublat de cel al unui articol – „Tarul refugiat politic“, idee transpusa plastic si în „chestia zilei“. A doua zi, „Adevarul“ informa pe larg despre întâlnirea Tarului cu Împaratul Wilhelm, fara sa dea vreo explicatie asupra gafei monumentale pe care o comisese.
În acelasi timp, în nr. 5 715, din 12 iulie 1905, un redactor (Victor Anestin, ce semna S.Y.R.) comenta „manifestul basarabenilor“, reluând în final ideile directorului („Ar fi sa faptuim o crima în contra noastra daca n-am sti sa ne folosim de împrejurari pentru dreptatea cauzei românesti. Sa chibzuim bine si sa lucram repede“). Dar, în fuga condeiului, gazetarul lasa sa-i scape ca „manifestul“ cu pricina e „al basarabenilor de la noi“, asadar al basarabenilor refugiati în România. Dezvaluirea era, desigur, inoportuna, daca nu chiar un „denunt“ involuntar; oricum, ziarul se straduieste apoi sa o faca uitata: doua zile mai târziu (nr. 5 717), anuntându-se la „ultime informatiuni“ despre un alt demers al „Ligii culturale a românilor din Basarabia“, se dadea de înteles ca aceasta activa în teritoriul dintre Prut si Nistru, fiind vorba de tiparirea la Chisinau, „fara autorizatie a guvernului rus“, a unui „ziar hebdomadar în limba româna scaret va purta titlul „Basarabia“„. Ideea era cuprinsa si într-un alt anunt din 25 septembrie, conform caruia „hebdomadarul“ cu pricina aparuse „de vreo trei saptamâni“, „fiind imprimat într-o tipografie secreta“ (se întelege, din Basarabia, de acolo „fiind trimis de un prieten“ cotidianului bucurestean.) Nu se preciza însa cu ce fel de litere era tiparit (latine sau chirilice), ci doar ca era „organ al Partidului National Român din Basarabia“.
„Adevarul“ se opreste, de asemenea, peste trei luni asupra numarului 68) al „hebdomadarului“ „Basarabia“. La 15 decembrie 1905, în articolul „Pacatele noastre“, Const. Mille comenta editorialul aceluia, intitulat „Câteva puncte din programul nostru“ si iscalit „Partidul National Român“, care va fi reprodus aproape în întregime de doua ori la rând, în 17 si 18 decembrie. În introducerea acestuia, autorii, mentionând ca se spusese despre ei ca „ar dori sa se uneasca cu fratii lor de peste Prut“, respingeau ideea, cu argumentul ca, pe de o parte, unirea „nu s-ar putea face“ si, pe de alta parte, ea „nici nu ne vine la socoteala“, dat fiind ca astfel basarabenii n-ar scapa de „biruri grele“, nici de „ostire“, nici de „dregatori necinstiti, rai si rapitori“, nici de „judecatori fatarnici si înselatori“ si nici nu ar avea drepturile fundamentale („al cuvântului“, „al întrunirilor“). Corolar al celor spuse erau cele trei „declaratiuni“, sa le spunem asa, principiale – „1) suntem moldoveni; 2) suntem tarani si 3) nu suntem iredentisti, adica voim sa luptam ca cetateni în statul rus“.
În comentariul sau, fireste, directorul „Adevarului“ sublinia ca sorgintea fatala a „declaratiunilor“ erau „pacatele noastre“, ca sa nu spuna – cum facea de mult timp – ale elitelor din România. Const. Mille nu se oprea asupra cererilor din program. Între ele, figurau negresit cele privitoare la utilizarea limbii materne în scoala, în biserica, în institutiile publice, dar si drepturile politice, inclusiv „dreptul de alegere universal“, si la urma, cererea cea mai importanta, ca „pamântul Basarabiei al taranilor sa fie“. Or, justificarea acestei cereri („Precum soarele ce lumineaza pamântul, vazduhul ce înconjura pamântul, asa si tarina a nimanui sa nu fie si acela ce munceste acest pamânt cu mânele sale si cât munceste, atât sa stapâneasca pâna ce-l munceste el si fiii lui, si nepotii si stranepotii lui.“) revela fara dubii inspiratia din doctrina socialistilor rusi.
Sa mai notam ca ziarul lui Const. Mille dadea la iveala, la 20 ianuarie 1906, articolasul „Moldovenii din Basarabia“, în care se ocupa de „o brosura de propaganda social-nationalista româna“, intitulata „Catre taranii moldoveni din Basarabia“, tiparita cu litere chirilice. Un alt ziar dezvaluia însa ca e vorba de un „manifest“ al aceluiasi „Partid national român din Basarabia“, în care se reluau ideile din „programul“ publicat în „Basarabia“. Si, în sfârsit, „Universul“ din 21 ianuarie 1906, dând stire despre faptul ca guvernatorul Basarabiei anuntase într-o cuvântare ca „daduse permisiune domnului Kinzensky sa tipareasca un ziar în limba moldoveneasca“, adauga ca „Partidul national român a raspuns la aceasta cuvântare a guvernatorului tiparind o mica proclamatie, în care felicita pe guvernator si zice: „aceasta permisiune este întâia noastra izbânda…“„ ssubl. n.t.
Din toate acestea se poate trage concluzia ca atât „Liga culturala a românilor din Basarabia“, cât si „Partidul national român din Basarabia“ nu erau decât nume pe care si le-a luat, nu dintr-o gaunoasa prezumtie, o grupare a basarabenilor refugiati în România. De mentionat ca a doua titulatura nu o substituie complet si definitiv pe cea dintâi: la 2 decembrie 1905, de pilda, „L’Indépendance roumaine“ insereaza un „ecou“, conform caruia, urmare a demersurilor facute de mai marii bisericii basarabene pe lânga Sinodul din Sankt Petersburg pentru tinerea slujbei în limba româna si, în legatura cu aceasta, pentru înfiintarea unei tipografii „moldovenesti“, „liga culturala a românilor din Basarabia“ adresa clerului din România un apel pentru strângerea de carti ecleziastice. „Ecoul“ capata importanta, întrucât dezvaluie identitatea unui membru („delegat al ligii“), anume Zamfir Arbore, cel caruia trebuia sa i se trimita cartile. Vechiul „nihilist“ era, prin urmare, sufletul gruparii în cauza. O dovada în acest sens este si stampila care se gaseste pe cele doua exemplare ale „hebdomadarului“ de la Biblioteca Academiei, stampila pe care se citeste: „“Milcovul“ Societate pentru ajutorul românilor din Basarabia“. Desigur, prezenta acesteia ar putea sa însemne doar ca exemplarele au apartinut Societatii respective, si nu ca au fost editate de ea. Însa nu si în acest caz.
Societatea, al carei nume trimite direct la aceea a ardelenilor, „Transilvania“, e pomenita mult mai rar în presa vremii, încât nu se stie despre ea prea multe. Totusi, dintr-o „ultima informatie“ a „Universului“, din 15 februarie 1904 (nr. 44, p. 2), aflam ca „în întrunirea generala de la 12 l.c. a reales vechiul sau comitet: presedinte, d. Bogdan Petriceicu Hasdeu, vicepresedinte, d. Ioan G. Bibicescu; secretar, d. Z.C. Arbore si bibliotecar, d. Gheorghe Madan“. Societatea dadea iarasi un „comunicat“ în coloanele „Adevarului“ din 27 august 1905 (nr. 5 759, p. 3), referitor la „masacrele din Kisinau“, comunicat ce debuteaza cu precizarea „Ni se scrie din Chisinau…“. În final, pentru a dovedi rasunetul evenimentului, se mentiona ca de el s-a ocupat pe larg si un periodic petersburghez, „Sân Otecestva“. Proportiile „masacrelor“, însa, fusesera mult exagerate, lucru pe care „Adevarul“ îl recunoaste într-unul din numerele urmatoare. Autorii comunicatului nu aveau acces, deci, la surse bine informate, de la fata locului. (Iar o lucrarea stiintifica recenta precizeaza ca „Sân Otecestva“ s„Fiul patriei“t si-a încheiat existenta în 1901!)
Despre o alta „înstiintare“ a societatii, „prin care se aduce la cunostinta publica ca d. Madan este exclus s…t pentru… raporturile sale cu jandarmeria ruseasca“, înstiintare survenita tocmai când cel în cauza scotea, în ianuarie 1907, la Chisinau ziarul „Moldovanul“, vorbea si „Viata româneasca“ (nr. 1, ianuarie 1907, „Miscellanea“, p. 184). O pomenim, pentru ca, în 1909, când ziarul „Viitorul“ o reaminteste în cadrul unei polemici în jurul lui C. Stere, Gh. Madan respinge acuzatia negând însasi existenta societatii. Or, la aceasta, ziarul liberal dadea la lumina, la 14 septembrie 1909, o „scrisoare deschisa d-lui Niculae Filipescu“ adresata de „comitetul“ societatii respective. Omului politic i se aducea la cunostinta ca, într-o „sedinta extraordinara s-a votat în unanimitate blam „Epocii“„ pentru ca a dat loc în coloanele sale neadevarurilor lui Gh. Madan, care ar fi fost bursierul Societatii „Milcovul“ pe când era elev la Liceul „Sf. Sava“ („pâna la clasa V“). Despre Societate se mai declara ca „a fost întemeiata de repauzatul marele basarabean Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a fost si întâiul ei presedinte pâna la moartea sa“, ulterior în fruntea ei aflându-se I. G. Bibicescu, viceguvernator al Bancii Nationale si membru în comitetul Ligii pentru unitatea culturala. Alte detalii – spunea comunicatul – le poate afla N. Filipescu într-o convorbire „intima“ cu persoana numita. Dialogul, se pare, nu a avut loc, caci „Epoca“ dadea în continuare replicile lui Gh. Madan, semnate si nesemnate, care sustinea mai departe ca societatea nu exista ori ca se reduce la un singur om, nimeni altul decât Zamfir Arbore. Despre bursa primita de el nu spune nimic, ceea ce echivaleaza cu o confirmare a faptului. Si cum el se refugiase în România în 1891, la 19 ani, si nu ar fi putut mult timp amâna continuarea studiilor liceale, înseamna ca „Milcovul“ exista la acea data.
Cât priveste importanta gruparii care îsi ia, prin urmare, în vara si toamna anului 1905 numele de „liga culturala a basarabenilor“ si „Partidul National Român din Basarabia“, despre ea va scrie o luna mai târziu un „corespondent“ al „Samanatorului“ – Teodor Porucic. Textul sau, intitulat „Partidele politice din Rusia si miscarea nationala a românilor din Basarabia“, aparut în nr. 8, din 16 februarie 1906 al revistei conduse de N. Iorga si reprodus în ziarul liberal „Prezentul“ (nr. 264, din 24 februarie 1906), va suscita o riposta taioasa a lui C. Stere în proaspat aparuta „Viata româneasca“, riposta asupra careia ne vom opri mai târziu. Pentru moment, din articolul citat, retinem cele spuse în finalul lui (si fata de care nu se formuleaza obiectii): „Afara de aceste doua grupari, mai este o a treia, formata din românii stabiliti în strainatate. Acestia se grupeaza în jurul ziarului „Basarabia“ si n-au aderat la niciun partid existent din Rusia, ceea ce, de altfel, nici nu e posibil, avându-se în vedere ca conducatorii acestei grupari sunt pentru totdeauna stabiliti în strainatate. Desi aceasta grupare dispune de mijloace suficiente, dar influenta ei în Basarabia e mica si numarul membrilor ei restrâns, asa încât nu pot influenta direct asupra evenimentelor din Basarabia decât cu ajutorul presei, ceea ce s-a si încercat cu ziarul „Basarabia“. Dar, spre parerea de rau a tuturor, acest ziar n-a satisfacut pe nimeni; si era natural sa se întâmple aceasta, când redactia gazetei e rupta de Basarabia, pe care n-o cunoaste, nu cunoaste nici viata „moldovenilor“ din Rusia si nici chiar limba populara“.
De departe, frapeaza siguranta cu care sunt facute afirmatiile, siguranta pe care numai cineva în perfecta cunostinta de cauza o putea avea. Teodor Porucic stia deci din cine se compune „gruparea“9), ceea ce, se poate spune, era un secret al lui Polichinelle. (Ne reamintim si de S.Y.R., Victor Anestin, care dezvaluise fara voie ca „prima miscare“ se datora „basarabenilor de la noi“!) De aceea, de altfel, în 1913, bibliografii Nerva Hodos si Al. Sadi Ionescu au putut sa precizeze, în „Publicatiunile periodice românesti. 1820-1906“, ca „Basarabia“ „se tiparea la Geneva“ si ca redactori au fost Zamfir C. Arbore si dr. P. Cazacu. Acesta din urma preciza într-o notita în lucrarea sa „Moldova dintre Prut si Nistru. 1812-1918“10): „tocmai pentru a provoca o astfel de adunare sa marilor demnitari si proprietarit si hotarâre sde a se permite tiparituri românestit se scria si se trimitea din Bucuresti gazeta „Basarabia“, scoasa anume la Galati la tipografia lui sC.t Graur, „Masina de treierat“…“ Un deceniu si jumatate mai târziu, modestul doctor preciza în articolul „Emigranti de peste Prut în România“ („Revista Fundatiilor Regale“, anul VIII, nr. 8-9, 1 august – 1 septembrie 1941, p. 478): „Casa lui Arbore era un centru de întâlnire al tuturor tinerilor nationalisti emigrati din Basarabia, care erau stabiliti în tara sau erau în trecere prin Bucuresti. De la Zamfir Arbore si de la scriitorul acestor rânduri a plecat gazeta subversiva „Basarabia“, tiparita pe hârtie de scrisori si care a fost distribuita si autoritatilor rusesti, în timpul revolutiei din 1905, pentru a le determina sa îngaduie aparitia la Chisinau a gazetelor în limba româna. De la Arbore si de la scriitorul acestor rânduri au plecat prin contrabanda la Chisinau primele litere latine, cumparate cu fonduri date de Banca Nationala si cu care s-au tiparit acolo primele gazete românesti“.
Ralierea lui Const. Mille la actiunea „gruparii“ fostului „nihilist“ Zamfir C. Arbore explica asadar campania „Adevarului“ în chestiunea Basarabiei, campanie declansata intempestiv si fara mari rezultate, daca nu chiar cu efecte daunatoare. E de luat în calcul totusi si dorinta directiei de a crea, cu toate mijloacele, inclusiv cele contravenind deontologiei gazetaresti (cu „stiri“ de o inexactitate susceptibila sa aneantizeze credibilitatea cotidianului în rândurile cititorilor), un larg curent de opinie în favoarea rasculatilor de pe „Kneaz Potemkin“ si, în genere, a revolutionarilor rusi, totul pe placul si în folosul socialistilor români. (Vreme mai bine de doua luni, coloanele cotidianului adapostesc reportaje de la predarea cuirasatului, un interviu cu liderul marinarilor rasculati – Atanasie Matuscenco, ba chiar si traducerea unei scrisori-manifest a acestuia, un lung interviu cu dr. Cristian Racovski, viitorul fruntas al Internationalei a III-a, despre „epopeea cuirasatului“, notite frecvente despre „spionii“ rusi intrati clandestin în România pentru a-i „rapi“ pe revolutionari, laude aduse guvernului român pentru ca nu i-a extradat pe marinarii rasculati, pledoarii în favoarea corectitudinii solutiei din punctul de vedere al dreptului international s.a.m.d.)
Aproape în acelasi timp cu campania „Adevarului“ începe cea de-a doua pe care o mentionam, a ziarului liberal „Secolul“. Acesta da la lumina, în nr. 1.792, din 6 iulie 1905, p. 3, un articolas iscalit Bran si intitulat „Miscarea românilor din Basarabia“. În introducerea lui se preciza ca asasinarea maresalului nobilimii basarabene Teodosiu, anuntata cu trei saptamâni în urma, nu avusese drept motiv reactionarismul celui ce votase, la conferinta maresalilor nobilimii din Rusia, împotriva Constitutiei. În fapt, „înainte de a merge la conferinta – relata Bran – maresalul a întrunit în casa sa pe mai multi fruntasi români din Basarabia, pe d-nii Stamati-Ciurea, Donici, Stroescu, Vârnav, Krupensky etc., cu cari s-a sfatuit asupra atitudinii sale la conferinta maresalilor; cu totii în unanimitate au decis ca maresalul Teodosiu sa ceara pentru Basarabia o autonomie nationala aproape la fel cu cea pe care o are Bucovina în Austria, cu o dieta la Chisinau, cu limba româna în administratie si în justitie etc.“ Maresalul sustinuse într-adevar propunerea, dar aceasta fusese respinsa, cu ironii, de prezidentul conferintei, printul Trubetkoi (rectorul universitatii moscovite), ceea ce l-a determinat pe maresalul basarabean sa voteze împotriva proiectului de Constitutie. Bran mai adauga ca „jertfa n-a fost zadarnica“, caci „saptamâna trecuta, membrii români ai zemstvoului Basarabiei si câtiva nobili români s-au întrunit din nou si au decis sa continue lupta, facând o propaganda întinsa pentru autonomia Basarabiei. Apoi au decis sa faca un proiect de autonomie si un memoriu, pe care o delegatie sa le prezinte Tarului.“
Salutând cu bucurie („ca român“) „aceasta manifestare a constiintei nationale în Basarabia“, survenita prima data dupa mai bine de 30 de ani, când „abia daca mai auzeam ca mai sunt acolo doi-trei români“, Bran încheia cu entuziasm: „Basarabia nu este pierduta!“
(Sa notam aici ca informatia referitoare la asasinarea maresalului era falsa, cel în cauza prezidând în persoana adunarea zemstvei guberniale în decembrie 1905. Conform lui Gh. Bezviconi – studiul „Arhondologia Basarabiei II“, în revista „Din trecutul nostru“, anul IV, nr. 28-30, ianuarie-martie 1936, p. 53 s.u., precum si în volumul „Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru“, Bucuresti, 1940-1941, vol. I, p. 135 -, Mihai Teodosiu sau Feodosiu, ales ca maresal al nobilimii din Basarabia în 1905, si-a continuat mandatul pâna în 1908 si a murit la 12 decembrie 1918.)
Articolul era preluat integral (si declarat) în „Liberalul“ de la Iasi o zi mai târziu (nr. 99, din 7 iulie 1905), o posibila explicatie fiind interesul intrinsec al subiectului. Dar ar mai putea fi una, anume ca articolul sa apartina cuiva apropiat de redactia ziarului iesean. Or, ideatia si stilul articolului duc cu gândul la C. Stere.
Iscalitura respectiva (Bran) mai apare anterior în „Secolul“. În nr. 1 783, din 23 iunie 1905, ea se afla sub un articol vehement la adresa guvernului, care se dezintereseaza de „românii de peste hotare“ (asa se si intitula) si care este reprodus, si el, în ziua urmatoare de „Liberalul“ (în numarul 90, din 24 iunie). Bran mai sunt iscalite articole despre discutiile de la Senat în legatura cu „concesiunea petrolului“ (n-rele 1 751, 1 763), despre evenimentele din Ungaria si impactul lor asupra românilor de acolo (1 773, 1 778, 1 785 s.a.), precum si despre conflictele dintre gruparile conservatoare, îndeosebi despre frictiunile între A.A. Badarau, Take Ionescu si generalul Iacob (Jacques) Lahovari (1 761, 1 765, 1 769, 1 775, 1 776, 1 777, 1 780, 1 784, 1 785 etc.). O colaborare asa de asidua a lui C. Stere la „Secolul“ pare improbabila, mai ales ca, în cursul lunii mai 2005, fostul deputat iesean fusese fara doar si poate ocupat cu redactarea seriei de sapte ample articole consacrate „contenciosului administrativ“, publicate în oficiosul liberal „Vointa nationala“ si în „Liberalul“. Însa nu e exclus ca Bran sa fi fost un pseudonim colectiv.
Puncte de tangenta cu articolele mentionate au si mai multe „buletine exterioare“, nesemnate, toate denotând o buna informare, precum si o perspicacitate deosebita, cele relative la Imperiul Tarist („Rusia dupa înfrângerea navala“, 1 759; „Mediatiunea de pace“, 1 762; „Pacea ruso-japoneza“, 1 765; „Pacea si situatiunea militara în Extremul Orient“, 1 768) vadind pe deasupra sentimente de o forta rara în presa momentului contra autocratiei rasaritene.
Note:
7) „Printul“, de altfel, intervine în „Cronica“ (anul IV, nr. 1 218, din 26 iulie 1905, p. 1-2) iscalind Deceme articolul „Basarabia si presa noastra“. Aici, el ironizeaza acid ziarul „Adevarul“, pentru ca, dupa episodul „Potemkin“, a descoperit Basarabia, îl acuza a-i fi împrumutat unele idei si se arata revoltat de sugerarea unei actiuni în forta contra Imperiului Tarist si mai ales de felul cum este tratat Regele si ministrii sai.
8) Numerele 2-5, despre care „Adevarul“ nu a scris nimic, nu se afla nici în colectia existenta la Biblioteca Academiei Române, ceea ce ar putea sa însemne ca nici nu au aparut ori au fost „comunicate“ sau manifeste.
9) Trei decenii mai târziu, revista „Viata Basarabiei“ gazduia (în nr. 7-8, iulie-august 1937, p. 71-104) textul „Contributiuni noua pentru istoria evolutiei nationalismului între Prut si Nistru (Din notele biografice ale d-lui T. Porucic)“. „Notele“, de fapt autobiografice, sunt foarte bogate informatii, dintre care unele se cer totusi privite cu spirit critic. Teodor Porucic relateaza aici ca, venit la Bucuresti în 1901 pentru studii (a urmat Facultatea de Stiinte), „fusese si el primit în grupul lui Arbure“ (ba chiar nasi de casatorie i-au fost dr. P. Cazacu si Ecaterina Arbore), „dar a lucrat slab, deoarece se ferea de o activitate militanta“. „Fereala“ s-a transformat în „desfacere de grupul revolutionar“, când a întâlnit acolo figuri dubioase, precum „spionul Melas“ sau cel care va fi cunoscut peste câtiva ani în toata Europa sub numele Azew, considerat revolutionar, dar ulterior demascat ca „agent provocator al politiei ruse“ si totodata, pare-se, spion german. De retinut e si afirmatia ca „erau trei centre pe unde treceau revolutionarii srusit: la Ploiesti, casa lui Dobrogeanu-Gherea, la Bucuresti – casa lui Zamfir Arbure si la Iasi – casa lui C. Stere (…) Pe la Dobrogeanu-Gherea treceau rusii social-democrati, iar pe la Arbure – socialistii revolutionari (…) Stere era mai mult nationalist-poporanist, putem sa zicem chiar taranist“. „Cele trei grupuri mai sus amintite – se adauga – adesea se dusmaneau“.
10) Iasi, Viata româneasca, 1924; reed. Chisinau, Stiinta, 1992. Din aceasta citam (p. 219).