A fi profesor e un privilegiu. Chiar si in aceasta perioada de criza financiara, in care profesorii ies in strada pentru a-si cere drepturile si in care salariile lor de bugetari scad sub limita bunului simt, tot cred in adevarul asertiunii de mai sus. E privilegiul celui care se intâlneste an de an cu mirarile studentilor si cu felul in care incearca, timid sau revoltat, sa-si raspunda la ele. Al celui care deschide un text pus in pagina de un student cu emotia cautatorului de comori: poate, de data aceasta, va descoperi o idee, o scriitura, o poveste. Al celui care are sansa de a se reinventa pentru fiecare generatie alaturi de care paseste. Ca un joc de puzzle cu nenumarate variante, profesorul devine altcineva in functie de asteptarile celor carora incearca sa le ofere o busola, un reper prin hatisurile de gând ale disciplinelor predate.
Anul acesta am coordonat 36 de lucrari de licenta in domeniul antropologiei culturale si al istoriei mentalitatilor. Studentii de la departamentul de Comunicare si Relatii Publice al Facultatii de Litere (Universitatea din Bucuresti) m-au invitat sa calatoresc prin cele mai variate lumi de idei. Am descifrat alaturi de ei semnele si imaginile unui soi de caligrafie urbana (grafitti-ul), am descoperit noile practici de lectura intre Galaxia Gutenberg si universul e-books, am incercat sa inteleg emotiile si comportamentul non-verbal al calatorilor din mijloacele de transport in comun sau am plonjat in lumea fanilor serialului Family Guy, pentru a vedea in ce masura comportamentul lor este influentat de modelele propuse de film. Am purtat conversi, pentru a intra intr-un stil de viata, am cautat raspunsuri la ecuatia cu doua necunoscute a genului, m-am plimbat prin Bucurestiul interbelic pentru a-i regasi urmele in orasul de astazi. Am cunoscut studenti Erasmus si i-am chestionat referitor la viata studenteasca din România, am imbracat haine de epoca, pentru a ma cufunda in meandrele povestilor vestimentatiei, am aflat problemele grave ale violentei in familie sau ale unor boli precum anorexia si bulimia, ridicate la rangul de divinitati (Ana si Mia) pe forumurile de adolescente obsedate de imaginea corporala. Am calatorit mai mult decât intr-un an sabatic (de altfel, inexistent, in sistemul de invatamânt românesc), stând pur si simplu cu foile in brate, corectând, intrebând, adnotând.
A trecut o luna de la sustinerea examenului de licenta. Agitatia si emotiile s-au estompat. Noptile nedormite au ramas in urma, consumul de cafea a reintrat in cote firesti. Undeva, insa, intr-o cuta de gând, pâlpâia inca dorinta de a reciti detasat, post factum, paginile care m-au facut sa zâmbesc cu speranta si sa-mi amintesc ca a fi profesor e un privilegiu. Si-am ales sa va fac partasi acestui privilegiu, deschizând pentru câteva momente, in plina vacanta estivala, buzunarul cu licente.