Inevitabile şi mereu necesare, revizuirile – micile revoluţii ce încep să curgă după marea revoluţie de la 1989 – ascut spiritul critic al noilor şi vechilor revizori literari. Extrem de exigent şi critic până la os cu posteritatea cărţilor şi a personalităţii lui Zaharia Stancu, dl. Marian Nencescu face în Bucureştiul literar şi artistic din decembrie 2014, nişte rapide Incursiuni în mitologia imaginarului. La capătul fulgerătoarei sale treceri prin viaţa şi opera celui mai iubit dintre preşedinţii Uniunii Scriitorilor din timpul regimului comunist, dl. Nencescu ajunge la concluzia fatalmente catastrofală că autorul Desculţ-ului, nomenclaturist ca destui alţii, „localizează tendenţios evenimentele, transformând istoria într-un manual rollerian“. Mărunt discipol literar al marelui Mihail Roller, Zaharia Stancu reflectă în Desculţ, „cu fidelitatea“ copiei trase la indigo „tezele luptei de clasă“, iar celebrul îndemn „reluat ca un laitmotiv «să nu uiţi, Darie» este o pastişă a unui slogan utilizat în propaganda de partid pentru a descrie fenomenul Răscoalei din 1907“. Carte despre respectivul „fenomen“ localizat într-un sat amărât din judeţul Teleorman, „un roman precum Desculţ, vârf de lance al realismului socialist – stabileşte scurt şi irevocabil dl. Marian Nencescu – nu este atât o carte despre Răscoala din 1907, cu atât mai puţin o monografie a satului teleormănean, cum s-au grăbit să-l catalogheze unii critici, cât un document de partid“. Mutată din Omida într-un „document de partid“, răscoala respectivă dispare ca un fum: miopi sau orbi, unii critici de ieri au văzut ceea ce ochiul ascuţit şi pătrunzător al lui Nencescu nu vede azi. După 1953, scrie eseistul, „scriitorul este «reabilitat», numit să conducă Gazeta literară, oficiosul U.S., iar în 1955 este ales membru al Academiei RPR“. Reales în 1966 preşedinte al Uniunii Scriitorilor, autorul „vârfului de lance al realismului socialist“ deţine această funcţie până la moarte, survenită la 5 decembrie 1974, după ce beneficiase „ca scriitor – precizează scrupulosul necrologist – de toate onorurile publice şi sociale posibile, preşedinte al breslei, ales de patru ori în chip «democratic», deputat, academician, membru în CC al PCR şi în Consiliul de Stat, tiraje de lux pentru toate scrierile sale, premiul Herder şi, desigur, titlul de «cel mai tradus» dintre scriitori, romanul său Desculţ făcând, cum se spunea în epocă, «înconjurul pământului în sandale de aur». Nu i-au lipsit nici aprecierile cordiale de «boier», «patron», «împărat» etc. acordate, după vremuri şi împrejurări, şi altor confraţi. Un singur premiu i-a lipsit, se pare, din palmares: Nobelul, atât de visat de condeierii români… mulţi critici chiar şi străini l-au comparat cu Faulkner, Steinbeck sau Walt Whitman“. Sub regimul burghezo-moşieresc, ţine minte dl. Nencescu, cărţile lui Zaharia Stancu (Antologia poeţilor tineri, 1934, în colaborare cu Ion Pillat şi Tălmăciri din Serghei Esenin, 1932) „îi aduc şi un substanţial venit material ce îi permite, de pildă, ca la internarea în Lagărul de la Tg. Jiu să-şi asigure un trai confortabil“. În pensionul de la Tg. Jiu, va spune la începutul anilor ’50 M. Beniuc, „rivalul“ său la conducerea U.S., „relaţiile sale (ale lui Z. Stancu – n.n.) cu comuniştii din lagăr erau aşa stabilite încât unii comunişti trebuiau să-i facă ghetele!“ Acest Julien Sorel ajuns la Bucureşti de pe lunga, îngusta şi săraca vale a Călmăţuiului din… Africa, „îşi va reface biografia, repudiind – scrie dl Nencescu – tentaţiile micburgheze şi adaptându-şi conduita la noile realităţi“. Vărul francofon al lui Eugène de Rastignac nu-şi va „repudia“ nimic şi nimic nu va uita, ci, aşa cum nu-i scapă insolitului său exeget, doar îşi va „adapta“, într-adevăr, conduita la noile realităţi! Supravieţuitorii acelui regim, aproape douăzeci de milioane, se vor „adapta“ şi ei, cu toţii, în foarte felurite chipuri, „noilor realităţi“, noului regim – practicant consecvent şi nemilos al terorii de operetă a ,,luptei de clasă“, după ce „clasele“ ajunseseră praf şi pulbere. Animal superior, omul se adaptează, în bine sau în rău, regimului de viaţă în care se naşte şi există. Decisive pentru ceea ce rămâne din el şi după atâta „luptă de clasă“ sunt efectele adaptării, consecinţele ei în şi asupra relaţiilor sociale şi umane… Înainte de a vorbi despre o anumită „adaptare“ a lui Zaharia Stancu şi a multor altora ca el sau din preajma lui să lămurim, în treacăt, două chestiuni ce rezultă din evocarea dlui Nencescu. Anume, d-sa susţine că „îndemnul reluat ca un laitmotiv în Desculţ este o pastişă a unui slogan din propaganda de partid pentru a descrie fenomenul răscoalei din 1907“ şi dă şi titlul unei lucrări din 1946, ,,Să nu uităm“. Însă mai înainte „fenomenul“ fusese evocat de… Liviu Rebreanu într-un roman celebru şi plin de „bestialităţi“. Ivirea „fenomenului“ în cartea lui Zaharia Stancu însoţită de laitmotivul respectiv n-au nicio legătură cu vreun „slogan de partid“: e un exerciţiu de memorie. În rând cu „sloganul“ vine, în interpretarea dlui Nencescu, episodul „incredibil“: culesul viei cu „botniţa“ la gură. Faptul e „incredibil“ şi în viziunea conjudeţeanului Marin Preda: inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Opinia celui mai iubit dintre pământeni este că detaliul respectiv, neverosimil, întunecă orizontul satului românesc aflat în Moromeţii sub lumina amintirii, a nesfârşitei „amiezi de vară“ şi a „timpului răbdător“. Botniţa „întinează“, în amintirea lui Marin Preda, universul luminos în care i-a plăcut să-i fixeze pe filozofii lui inteligenţi, veseli, plini de umor din Poiana lui Iocan. Însă cruzimea neverosimilă, chiar „sălbăticia“ respectivului căluş la gură, în fine, a „botniţei“ pecetluiesc universul oniric şi buimac din Întâlnirea din Pământuri. Şi chiar unele episoade, scene, din Moromeţii (vol.I.)! Amintirile din copilărie au (conţin) şi cruzimea lor: Valeriu Cristea a scris despre Creangă o carte admirabilă pe această temă, a reflexelor infernale din Paradis. Ca să încheiem cu chestiunea „botniţei“ din Desculţ: criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu aminteşte la un moment dat, după 1989, un articol al lui N. Iorga din Sămănătorul despre un arendaş care-i forţa pe culegătorii de struguri să-şi pună botniţe la gură ca să nu mănânce strugurii moşiei. Rămâne ca incredulii să citească articolul marelui istoric român… Despre romanul autobiografic şi liric Desculţ, cel mai mare critic român, un „adaptat“ şi el (!), spunea că este o carte „surprinzător de vie“ şi în care descoperea „un realism de pictor spaniol“ (G. Călinescu). Biografia lui Darie din romanul lui Zaharia Stancu e a unui personaj picaresc, fără copilărie: e din altă lume, rămasă necunoscută multora. O lume întunecată din care cruzimea, chiar bestială, nu lipseşte, dimpotrivă, oricâte „clişee“ propagandistice i-am pune, a posteriori, în cârcă. Cum rămâne cu „aprecierile cordiale“, aşa cum corect le numeşte eseistul: „boier“, „patron“, „împărat“ etc. de care a fost înconjurat „adaptatul“ Zaharia Stancu? Ne ajută în această privinţă amintirile şi mărturia unui important critic care, deşi n-a făcut parte din „cercul de prieteni“ ai lui Zaharia Stancu, îi face acestuia un portret memorabil: cu atât mai memorabil şi mai verosimil cu cât, aşa cum se întâmplă, de la distanţă ochiul din afară vede cu mult mai bine decât din imediata vecinătate încărcată cu efectul ei augmentativ şi „encomiastic“. „În două-trei rânduri – scrie dl Eugen Simion – l-am căutat la Uniunea Scriitorilor pentru a-i solicita ceva, şi omul mi-a venit numaidecât în întâmpinare. Se purta boiereşte şi arăta spre bătrâneţe, cu adevărat, ca un mare boier rasat. Înalt, drept, puţin rigid, cu faţa trasă şi privirea dură, dar nu ostilă, Zaharia Stancu te primea totdeauna în picioare, la colţul biroului său din clădirea impunătoare de pe Şoseaua Kiseleff. Asculta ce-i spui, dar nu prea mult, n-avea răbdare, tranşa repede şi apoi vorbea el.
Vorbea de conspiraţii, de duşmanii lui neîmblânziţi şi nedomoliţi, de starea grea a Uniunii, de iminentele primejdii mari… «Da, da, primejdii multe ne ameninţă, ne ameninţă primejdii mari…» repeta el, parafrazându-se, imitându-se, parcă, pe sine. Se văita strategic, cu indescriptibil talent, îngroşa faptele repede, în stil de cascadă. Interlocutorul era, pur şi simplu, doborât, năucit, nu mai ştia ce să facă şi părăsea vestitul birou în care veghea, domneşte, inteligentul, şiretul, admirabilul, în fond, Zaharia Stancu. Solicitantul nu pleca însă niciodată cu mâna goală din sediul Uniunii Scriitorilor…“ Zaharia Stancu, spune cu mare dreptate Eugen Simion, era „un personaj şi în vremuri grele a ştiut să iasă din încurcăturile cele mai mari. El şi Uniunea Scriitorilor la care ţinea ca la propria familie. A fost, nu mai încape îndoială, un mare preşedinte şi, cât timp a trăit el, scriitorii au fost apăraţi…“ Ins solitar şi taciturn, cu o viaţă la vedere şi cu alta „ascunsă“, acest redutabil scriitor, polemist şi pamfletar, care „muşca“ şi cu gingiile, rămâne în memoria celor care l-au cunoscut printr-o exemplară solidaritate de breaslă. Adaptatul şi-a scos deseori „botniţa“ ca să spună sus şi tare în urechile înalţilor cenzori ce avea de spus şi ca să-i apere şi să-i ajute pe scriitori. Sunt fapte, atitudini pe care urmaşii lui Darie, ignoranţi sau inocenţi, nu le ştiu ori, alţii, le-au uitat cu premeditare: îşi pun de bună voie „botniţa“ la gură. Zaharia Stancu i-a apărat pe scriitori şi, cum spune Eugen Simion, a plătit pentru ca, solidar, să-i apere pe scriitori: „şi plătea, uneori, greu, peste linia acceptabilă. Scria articole omagiale, ţinea discursuri encomiastice şi, în genere, apăsa mai mult decât trebuie pe pedală. Mai grav, nu şi-a ferit literatura de aceste impurităţi. Multe, cele mai multe pagini din lungul şi neinspiratul roman Radăcinile sunt amare sunt catastrofale…“. „Adaptat“ la cote înalte, „îi plăcea să aibă putere, a avut-o în mai multe rânduri şi, repet, a plătit scump pentru ea. Dar, trebuie să recunoaştem onest, a folosit puterea nu ca să facă rău scriitorilor, ci ca să le facă bine. Este important, este esenţial când judecăm un om public“. Intrat în „mecanism“, nu şi-a pus, de dragul puterii, căluş la gură, „botniţă“; omul n-a devenit „prizonierul docil şi lamentabil al acestui mecanism“: istoria vieţii literare postbelice, subliniază Eugen Simion, „este dominată de astfel de indivizi care au făcut exces de zel ideologic pentru a-şi promova mediocra şi submediocra operă şi pentru a face gol în jurul lor. O tactică veche, nenorocită, folosită şi azi de unii sub steagurile altei ideologii. O mentalitate tătărască, vorba lui Petru Dumitriu. Zaharia Stancu nu face parte din această categorie. Trebuie să fim drepţi cu el“. Avem în rândurile înţelepte şi pătrunzătoare ale lui Eugen Simion cel mai verosimil, nuanţat şi drept portret al omului „sub vremi“ care, adaptat vremii a făcut pentru semenii săi, scriitorii, cât bine se putea face: ,,ca un personaj inteligent şi mefient ieşit din aristocraţia ţărănească, mereu agitat, parcă ar fi trăit lângă un veşnic incendiu. Şi-a scris opera în grabă, în mare grabă, între două şedinţe sau două articole de ziar. Omul public a devorat scriitorul“. Exemplară în felul său, drama acestui scriitor, exponent de elită al „aristocraţiei ţărăneşti“ care a trăit lângă un veşnic incendiu, merită din plin să fie cunoscută şi privită cu recunoştinţă şi respect de cei de azi şi cei ce vin: e drama unui om şi scriitor care, cu botniţă la gură a putut totuşi vorbi cu voce înaltă în apărarea „ideii de scriitor în timp ce alţii au călcat-o şi o calcă încă în picioare“ (Eugen Simion, Neuitatul Zaharia Stancu, în volumul Fragmente critice I. Scriitura taciturnă şi scriitura publică, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997).