Bosnia, cam prea „în inima şi în conştiinţa mea“

Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 136 p.

Unul dintre proiectele poetice ambiţioase ale lui 2014 este Bosnia. Partaj, noul volum al Mirunei Vlada. Nu doar pentru că a scrie poezie politică a devenit funambulism între atâtea şi atâtea autenticisme actuale (Cosmin Ciotloş vorbea la lansarea volumului despre „strâmbatul din ochi“ în faţa genului din cauza amestecului de discursuri – societal şi poetic), ci mai ales pentru că un astfel de angajament poetic este în general făcut de pe poziţii profetice. Spre exemplu, maximalismul unui Claudiu Komartin (din volumul Cobalt) a picat greu majorităţii criticilor literari activi. Nu e de mirare că formula începe să îşi piardă adepţi în rândul scriitorilor tineri: se practică, în general, intimismul acerb şi neo-cotidianismul ermetic. Ficţiunea în poezie şi caracterul macro-social empatic al viziunii se apropie tot mai greu de cercurile de poezie actuală.
Istoria ca instrument
Pariul Mirunei Vlada însă este unul puţin diferit: pentru că a vorbi despre Bosnia (condiţie temporală recentă, problemă de abuz politic contemporan) poate veni ca o mănuşă pe fundalul ultimelor mişcări şi proteste sociale. Cazul lumilor dezvrăjite de Occident, dimensiunea fake a clasei conducătoare implicate civic şi a organizaţiilor suprastatale fac ca astfel de subiecte să poată ieşi la suprafaţă mai uşor. Însă aici cazul trebuie privit puţin diferit: în general, luarea în posesie a istoriei pentru a face dreptate victimelor genocidului şi războiului poate fi riscantă pentru un autor. Deseori putem avea senzaţia de supralicitare a traumelor în scopuri discursive. Mai mult, tragedia devine o simplă ustensilă stilistică (chiar şi atunci când autorul se forţează să corupă această logică păguboasă prin raportarea directă la incidente). Subiectele fiind implicit tari, poezia nu poate decât să le ridice la fileu prin mecanisme vizibil maniheiste şi declamative. Aici se aşază permanent structura previzibilă şi sunt supralicitate formulele de-a gata, imaginarul standard: „partajul meu e patria mea mâncată de molii“, „aştept frica de lângă mine să vină/ să vorbească în locul meu la tribunal“, „în plânsul nostru/ cineva parcă decojeşte o portocală“. Marea parte a tematicii întunecate şi toată încărcătura dramatică a motivului sunt, din nefericire, anulate de cosmetizările poetice.
Principiul primului ciclu („Bosnia bin ich – patria mea mâncată de molii“ – iată, laitmotivul slab este livrat încă din subtitlu; molia ca metaforă a degradării) este de a introduce cititorul, prin intermediul unor mici poeme retorice, într-o lume a istoriei orale ficţionalizate. De la pastile filosofice „Leibniz“ („bosnia e cea mai/ bună dintre lumile imposibile“) la metafore facile şi panseuri înalte („sunt un scafandru ce-şi târeşte/ mereu în spinare/ înecul“, „victimizarea e/ ca un chirurg nepriceput/ care îţi mutilează/ cel mai sănătos/ organ“, „partajul e ca numărătoarea inversă/ înainte de dezamorsarea unei bombe“), poezia înăbuşă în astfel de momente dimensiunea ontologică a problemei. Lucru cu atât mai nefericit cu cât exact aceste momente ar trebui să fie nota de originalitate poetică după preluarea motivelor istorice. Apoi, utilizarea catalitică a intertextualităţii (poeme şi declaraţii de presă, comentarii sportive) şi notele de subsol explicative fac din primul ciclu un dosar al câtorva momente în care discuţia despre eveniment a deraiat. Sunt alese în special aberaţiile de sistem şi momentele critice ale războiului. Însă cele mai ciudate momente sunt cele ale acelor mici „istorii orale“ fictive. Nu doar caracterul diluat al discursului (care, în fond, rămâne o formulă stilistică voită), ci şi anularea fluidităţii prin repetiţii inutile şi laitmotive ciudate sunt punctele în care lectura este îngreunată de tehnicile poetice. Chiar dacă poemul este cursiv şi vorace („du-te şi spală-te, jegoaso/ nu pot atinge robinetul tremur/ «în raidul nostru de ieri de la Bihac am omorât vreo 30/ şi tot nu s-a făcut atâta mizerie» zice/ «Senada asta sângerează cât un pluton» zice/ nu e săpun/ la robinet curge apă cu rugină./ mi-am îndesat nişte cârpe înăuntru ca să se oprească/ «parcă i-am tăiat beregata sub fusta aia, zău aşa»“), jocul autoarei îl expediază într-o zonă nepotrivită: „sunt o femeie de jucărie. am o voce care apare seara/ în pereţii acestui apartament./ nu ne jucăm întotdeauna/ dar eu sunt întotdeauna de jucărie (…) du-te la baie să te speli, a strigat./ eu sunt de jucărie n-am cu ce să mă spăl“.
Momentele reuşite sunt aici însă poemele Nezira (un portret asemănător acelora din Federeii şi All Death Jazz, volumele lui Nicolae Avram), Jaqueline şi Elmina (care declanşează o discuţie subiacentă dură la adresa consumismului şi a democraţiei slabe) sau Kriegswitwe (despre patologia terorii). Pentru că vocea lor este una a conştiinţei contextuale, lipsind titrările stilizate ale poetei.
Cascadoria intimităţii
Însă acest teren documentar a fost pregătit, vom afla în al doilea ciclu, pentru a lăsa loc unei poezii intimiste: problema partajului, a divorţului este asemănată cu situaţia politică din Bosnia. Astfel, această „Bosnie a inimii“, cum ar spune chiar volumul, este miza reală a cărţii: extrapolarea dramei personale, corespondentul personal al mişcărilor sociale. Dacă un anumit prozator francez urmărea Codul Civil pentru exactitate stilistică, Miruna Vlada merge mai departe şi expune cuvânt cu cuvânt articole referitoare la divorţ. Astfel, această documentare (probabil se doreşte augmentarea efectului realist şi a dramei) îl urmăreşte pe cititor tot volumul. Însă, alături de dimensiunea textuală pragmatică (obţinerea efectului de real prin document), constantă în volum, apar aici micile clişee poetice: „eşti un balon galben pe care fetiţa îl scapă din mână/ nu ştiu unde se duce“, „trenul e un bărbat singur“, „trebuie să-mi ud memoria ca pe o floare“. Apoi, după o descriere metaforică a senzaţiilor comportate de despărţire, câteva texte „de blog“: „Chiar dinainte să ne cunoaştem trebuie să stabilim câteva reguli de bun simţ: nu mă pot trezi la ce oră vrei tu, nu mă pot sătura de atingeri, nu o să îţi cer laptopul pentru treburi personale. Dar în schimb vreau foarte mult să ne ţinem şosetele amestecate în sertarul special de şosete. Chiloţii nu, pe ăia îi putem pune separat, ei se simt oricum mereu singuri“. „Ai fost ca o staţie de tren, dintr-un oraş de provincie. Unde trenul se opreşte doar câteva minute. Insuficiente să tragi nicotina lent în plămâni, insuficiente să îţi cumperi o cafea de la automatul din gară“. Toate culminează cu un poem grafic, segmentul „va trebui să ne iubim aici va trebui să ne oprim aici“ fiind repetat şi redat micşorându-se vizual constant şi liniile încălecându-se. Despre gratuitatea gestului nici nu merită să discutăm.
Destul de multe experimente riscante în volumul Mirunei Vlada. Radu Vancu vorbeşte pe coperta a patra a volumului despre „cea mai bună carte a ei, fără dubiu“. Luminiţa Corneanu, despre o carte care o confirmă ca „pe una dintre poetele de primă linie ale generaţiei sale“. Nu reuşesc să înţeleg de ce. Pentru că îmbrăţişarea proiectului pretenţios (chiar dacă înţelegem convenţia poeziei politice) poate fi deturnată: poezia Mirunei Vlada foloseşte situaţia istorică drept butaforie.
Pe cât de mult dramatism tematic capătă partajul în cuplu prin asociere, pe atât pierde partajul politic. Pe cât de exact sunt transcrise definiţii din Codul Civil, pe atât de supralicitate sunt formulele stilistice banale. Un volum „sfâşietor“ doar în măsura în care un astfel de subiect poate fi tratat atât de opulent.