A stârnit stupefactie si rumoare dar si o mare suparare unora din fosta redactie a „Adevarului“ din anii ’90 un scurt eseu al inconfundabilului Cristian Tudor Popescu. Eseul se întitula „Ziaristul, ca si securistul…“ si fusese publicat, fara viza organelor superioare (!), în „Adevarul literar si artistic“. Cum adica?! Pe cine „viza“?! Ce-are „securistul“ cu ziaristul?! Are multe în comun: colecteaza de peste tot informatii de tot felul si, dupa ce-si redacteaza informatia, o livreaza. Cui? Raspunsul la aceasta întrebare îi separa radical desi, pâna în 1989, ma tem ca si dupa aceea cei doi au mai continuat sa convietuiasca într-unul singur, spre binele sigurantei nationale a statului român, cum puturam afla dintr-un raport al CSAT trimis superiorilor de la Bruxelles. Însa teoretic, doar strict teoretic, desprinderea ziaristului de securist e decisa de tinta informarii: ziaristul se adreseaza cititorilor, opiniei publice pe care o informeaza, iar securistul, se stie, informeaza „organele superioare“. Mijloacele pot fi asemanatoare, scopul e fundamental diferit si opus. Pe Stefan Goanta l-am cunoscut înainte sa fiu ziarist, în timpul studentiei, între 1957-59, la Filologia bucuresteana, de unde a disparut repede, prin exmatriculare, ajungând tocmai în Salaj. Ca ziarist, dupa 1962, facusem, cum se spune, pârtie la Zalau, în numeroase documentari pe teren. L-am reîntâlnit acolo, în institutiile retelei culturale din judet si în presa locala. Era între altele colaborator permanent la „Caiete silvane“, la care a continuat sa publice si dupa 19 octombrie 2010, când, mutat cu familia în Liebling din judetul Timis, se stinge din viata. În „Caiete silvane“ citesc în ultimii ani, chiar într-un numar recent din revista salajeana, meditatiile si reflectiile lui, mioritice, despre arta de a trai, despre decenta existentei, a scurtei treceri printr-o lume plina de capcane, tentatii, ademeniri. Vorbeam despre ele când ne întâlneam la Zalau, unde scria întruna lucruri nepublicabile atunci: povestiri, romane, piese de teatru. Convenisem ca-si amâna, deliberat, dar de nevoie, debutul, adevaratul debut. Scrisese în adolescenta, pe la 17-18 ani, un roman voluminos si „realist-socialist“, intitulat „Noi, talpa tarii“. Din fericire pentru el, si pentru talentul sau indiscutabil, odioasa cenzura i-a amânat acest debut: i-a facut, s-ar zice, un serviciu… Iscata cu mai bine de un deceniu în urma de regretatul Alexandru George, o discutie despre debuturile amânate din pricina comunismului se vadea chiar în ceasul declansarii ei aproape fara obiect: pentru simplul dar temeinicul motiv ca cei mai multi autori care au reclamat aceasta „cortina de fier“ editoriala n-aveau în realitate ce sa amâne. Iar evolutia ulterioara a debutului amânat din pricina invocata n-a putut nici ea confirma talentul „înabusit“ de comunism: în covârsitoarea majoritate a cazurilor, talentul era ca si inexistent. De cele mai multe ori, fie ca vorbim de o alegere liber consimtita, fie de una constrângatoare, practicata de cenzura, „amânarea“ debutului s-a vadit mai mult o profilaxie benefica pusa în serviciul igienizarii productiei editoriale si a climatului literar. Abia acum, la atâtia ani de la caderea comunismului, invazia barbara a debuturilor nule, ca simptom al grafomaniei de care e cuprinsa populatia „scriitoare“ pe hârtie si pe bloguri din România, ar face imperios necesara o cenzura severa, cu amânarea sine die a debutului lipsit de orice viitor. Pornind însa de la cazul sau special, ilustrul scriitor Alexandru George a aruncat în spinarea comunismului si una din foarte putinele culpe ce nu-i apartin acestuia ori, spre a-i mai linisti pe anticomunistii de profesie, îi apartine doar într-o mica si neglijabila masura. Sa mai spun ca, în cazul sau special, admirabilul critic si eseist Alexandru George – autorul celei mai stralucite si neegalate exegeze de tip romanesc asupra „vârstei medievale“ a poetului Tudor Arghezi („Marele Alpha“, 1970) – n-a fost nici pe departe ajuns din urma, necum egalat de romancierul cu acelasi nume la care a tinut atât de mult?! Si ca el sunt mai multi autori cu „debut amânat“, trecuti ilicit în contul unei asa-numite „generatii de sacrificiu“. Aceasta nu înseamna câtusi de putin ca o „generatie de sacrificiu“, cu debut amânat, lipseste dintre „crimele“ imputate comunismului, ci doar ca ea nu-i compusa din scriitori ca Alexandru George – un romancier, dar mai ales critic si eseist stralucit împlinit si afirmat cu tot ceea ce a putut sa-l împlineasca si sa-l afirme în timpul comunismului al carui adversar inconturnabil a fost, cu toate acestea, de la început si a ramas pâna la sfârsit. De un debut amânat, ca o alegere decisa liber si consimtita din cauza comunismului se poate vorbi în cazul unui Niculae Gheran si al altora similare cu al lui care pot alcatui într-adevar o generatie de sacrificiu, cu talentul dosit si protejat în asteptarea unui timp mai bun. A mai apucat sa prinda aceasta vreme favorabila prozatorul si dramaturgul Stefan Goanta din Zalau (dar nu numai de acolo!), despre care a început sa se vorbeasca (scrie) nu atât cât ar trebui si nici asa cum ar merita. Se confirma si în cazul sau ca într-adevar provincia literara ajunge mai greu si uneori – deseori! – nu mai ajunge deloc la Bucuresti. Romancierul de care vorbesc s-a nascut la 11 martie 1933, în Nuntasi-Istria din judetul Constanta si debuteaza cu adevarat în 1993 cu romanul satiric si „parabolic“ (cf. Constantin Cublesan) „Altarul de nisip“: asadar, un debut tardiv, la 60 de ani. Urmeaza, în avalansa, romanele „Patul de zapada“, „Vinul de piatra“, „Zodia Târului“, „Popescu E Napoleon“ (3 volume), o carte de „teatru“, o culegere de proza scurta, „Moartea e facultativa“. S-ar zice ca a scris cu sufletul la gura si în pas alergator, prinzându-si timpul din urma si murind, ca totdeauna, odata cu el. O productie romanesca impresionanta, scrisa într-un ritm galopant, de un batrân viguros pe care-l cunoscusem, abia iesit din adolescenta, ca pe un tânar semet cu ochii aruncati spre o alta zare la care, momentan, nu ajungeam. Parea înfasurat într-o mantie de noblete care impunea instantaneu pe lânga simpatie – respect si deferenta. Tânarul era în realitate împovarat ca un batrân, dar nu si apasat si încovoiat de o grija grea, ascunsa cu discretie într-o mândrie salubra, fara pic de ostentatie. Cu dioptriile de acum, îl vad mai bine ca atunci: un tânar care abia sosit era mereu pe picior de plecare. Stefan Goanta este un oltean nevoit sa se „ardelenizeze“ de timpuriu. Mânat din urma de un dosar politic plin de „pete“ – un dosar în care mai grea ca bolovanul lui Sisif atârna pe spinarea fiului vina tatalui, liberal si detinut politic – autorul „Altarului de nisip“ face parte din primele esaloane ale „emigrantilor“ nostri interni. Încercând mereu sa se fixeze undeva, se reîntâlnea întruna cu implacabilul dosar care, astfel, l-a fugarit dintr-o parte în alta, de-a lungul si de-a latul tarii noastre frumoase despre care un ardelean celebru spusese si el cu ironie neagra ca-i frumoasa, dar pacat ca e locuita. Prin 1957-58, când ne-am întâlnit, „cadristii“ pareau sa dea oarecari semne de oboseala, permitându-i fugarului sa rasufle si sa-si ia o scurta „vacanta“ de studii. Si-a început studiile superioare la Filologia bucuresteana. Curând însa vânatoarea va reîncepe, iar „vânatul“ scos de la studii si exmatriculat si-a continuat goana si navetismul în cautarea unui „loc de munca“.
A emigrat în Ardeal – din pacate „locuit“ si acela! – ca sa i se piarda urma, iar acolo mai întâi s-a dat la fund, într-o linistita si frumoasa scoala sateasca, asa cum vor fi facut multi dintre acesti vinovati fara vina goniti mereu din urma de umbra dosarului de cadre: plateau culpa de a fi avut parinti „liberali“ si „taranisti“ ori cine mai stie ce. Acest exod al noilor nomazi, oameni striviti sub povara dosarelor de cadre mai rele, prin nesiguranta si imprevizibil, decât „azilul“ de la puscarie!, acest exod ar merita studiat si refacut pe harta, descris amanuntit: forma de dezradacinare, exodul a însemnat devierea si ruperea tragica a mii si mii de biografii aruncate pe drumuri, la rascruce de vânturi… În fine, ajuns în Salaj, de unde mi-a trimis târziu dupa aceea, în 1993, debutul sau, „Altarul de nisip“, olteanul stramutat – ca „stramutatii“ din „Îngerul a strigat“ al lui Fanus Neagu – a prins radacini, s-a naturalizat: parea împacat cu soarta, ca un tipic ardelean cumsecade. Scria întruna, printre altele si texte de brigada cerute de munca lui de marunt activist cultural sobru, disciplinat si constiincios. Dosarul parea ca obosise sa-l pândeasca si nu-l mai sâcâia, dar omul – scriitorul – îi simtea rasuflarea în ceafa. Ziua compunea sârguincios „texte de brigada“, mai mult sau mai putin „pe linie“, unele excelente în sine! – alba, noaptea era o alta viata, întorcea foaia si „deraia“ de pe linie, scriind lucruri, pe atunci, nepublicabile. Trimitea din când în când, sub alte nume, „lucrari“ în proza onorabile, bune ori foarte bune, la diverse concursuri: era premiat la multe din ele. Colabora, îsi aminteste Eugen Uricaru, si la „Steaua“ clujeana, autorul romanului „Rug si flacara“, redactor al revistei, i-a trimis, cum spune, proza la tipar. Biografia aceasta în dubla partida, pe care o schitez, în fuga, aici, o biografie de tip schizoid, croita procustian, cu dosarul în spinare, este tipica pentru o larga categorie de „maratonisti“, supravietuitori ai regimului trecut. Ce urme lasa ea în scrisul cuiva care, scriitor talentat, nu dispune totusi de geniul viclean al unui Petru Dumitriu, care, si când minte, o face cu „gheara leului“, pe care o simti de la o posta, desi e adânc înfipta în minciuna?! În situatia lui Stefan Goanta, situatie în care timpul vietii fura din timpul creatiei – sunt mai multi autori de azi care au batut sau bat mai târziu decât le e vremea la portile literaturii. Si în ce chip îsi spune cuvântul acel „pact“ cu realitatea si cu viata caruia cu totii a trebuit într-o forma sau alta sa-i facem fata? Judecând cu onestitate si fara partinire, nu poti sa nu observi ca si de condeiul lui s-a prins fara sa vrea, poate fara sa stie si fara sa se poata împotrivi suficient, ceva din zgura stilului „activist“, repetitiv, învatat de nevoie la „scoala de literatura“ a „Cântarii României“ – inclusiv cu partile ei bune! – la care si el, ca atâtia dintre noi, a fost nevoit – în deplina sau partiala libertate – sa ia parte, ba chiar, uneori, sa si predea cursuri.
Romanul lui satiric de debut, „Altarul de nisip“, altminteri scris cu remarcabil talent si îndemânare experta de prozator nascut si nu facut, sufera de aceea întrucâtva de o anume redundanta, de un „prea mult“, de un fel de mistica a jocului verbal ce se autoreproduce de la o pagina la alta. Ca regizorul unui spectacol continuu, care de la un prag încolo se uita pe sine în joc, în „ludic“, si repeta la nesfârsit obosind spectatorii, autorul nu se îndura nici el sa „traga“ mai repede cortina, sa închida gura eroilor prea vorbareti: respectiv, sa puna punct „jocului“ acolo unde trebuie. Seamana întrucâtva chiar cu eroul portretizat: un robot al carui mecanism declansat nu mai poate fi oprit! Acestea fiind zise, ce este, de fapt, „Altarul de nisip“? O satira atroce a uniformizarii, ca tel suprem, într-o viziune caricaturala, îngrosata – daca mai poate fi îngrosata – a „socialismului multilateral dezvoltat“. Idealul acestei lumi de „Tovionesti“ retardati a carei cronica o întreprinde cu mare verva Stefan Goanta este omul-marioneta, insul devenit una din milioanele de placute lucioase ce compuneau pe marile stadioane, dupa tot mai îndragitul model asiatic, chipul conducatorilor nostri iubiti. Portretistica preferata a acelor conducatori era produsa de un mecanism de tip turistic si conceputa sub tirania timpului scurt si imprevizibil pe care dictatorii – adevaratii dictatori! – îl resimt altfel cu ascutimea animalelor de prada: contrar celor sustinute de unii istorici sau chiar filozofi de ocazie, dictatorii n-au simtul eternitatii si nu nutresc în adâncul lor credinta ca sunt vesnici. De aceea ei se grabesc: acceleratia cu care-si risipesc existenta, biografia, viata pusa în slujba altora de dragul lor însile obliga la respectiva „portretistica“ de tip turistic, efemera ca fumul si pieritoare ca marile spectacole cu „portrete vii“ de pe stadioane dupa terminarea spectacolului. Aceasta acceleratie frenetica si graba de carusel mecanic – veritabile instrumente de îndobitocire sistematica si în masa intra, prin contaminare, si în oasele fapturilor ce populeaza romanul lui Stefan Goanta: e principalul merit si cea mai de seama calitate a scrisului sau de a „reproduce“, cu mijloacele si „aerul“ timpului chiar epoca „Tovionestilor“ sai. Autorul a trait si el, cunoscând-o bine, în miezul acestei campanii, a studiat-o, ca sa spun asa, din interior, si a descris-o – presupun ca noaptea – în culori tari, întunecate, vitriolante, cu o furie stilistica cu atât mai veninoasa, cu cât este una retroactiva si nu concomitenta cu timpul real al scrierii romanului (care e încheiat la Zalau, pe 30 aprilie 1993, nicio zi în plus sau în minus si nu stim la ce ora…). Situatiile imaginate de el în roman sunt una mai grotesca decât alta. Si poate chiar aceasta avalansa, fara pauze de respiratie a grotescului prabusit peste bietul cititor va împiedica întrucâtva buna lor receptie: de la arestarea eroului tocmai când voia sa „galvanizeze“ cu o lozinca mobilizatoare o prea linistita – plictisita? – sala de cinema si pâna la prânzul „competitiv“ la iarba verde dinspre final, când nemuritorul Tovionescu închipuie un „23 August ad-hoc“!), încolonându-i în spatele lui, ca la defilare, pe pasnicii petrecareti, ei însisi probabil „tovionesti“… Graiul eroului este redus drastic la esenta limbii de lemn: lozinca. Personajul narator îl vâneaza în toate chipurile pe acest prototip al marionetei perfecte care este, în intentia autorului, „Tovionescu“ (nume care, fortat, nu cred ca va face o veritabila cariera). Naratorul aspira si el, ca psihiatrul nebun din roman, sa creeze un soi de „retardat pur“, ultima expresie a imbecilizarii savârsite cu sistema, în chip stiintific. În aceasta aspiratie a personajului narator, scriitorul se întâlneste cu o directie majora a literaturii moderne. De la „omul fara însusiri“ (Musil) si pâna la omul-insecta din proza kafkiana (spre a nu mai cita propria noastra varianta a marionetei „însufletite“: Mitica din „Momentele“ lui Caragiale) – aceasta minutioasa autopsie a nimicului, a gradului zero unde ajunge fiinta sub tavalugul unui destin (daca „destin“ poate fi!) istoric în care însa, prostia, pur si simplu, nu joaca cel din urma rol, alcatuieste un consistent capitol literar. Stefan Goanta a îndraznit sa „concureze“ cu verva si talent într-o asemenea arie bogat si înalt reprezentata. Multe pagini din „Altarul de nisip“ ne dau impresia unui pariu câstigat. Pot fi oricând citate. Asa sunt spre exemplu scenele muncii de agitatie din închisoare traducând obsesiv pâna la urma o pura „agitatie“ fara nicio „munca“: nisip propagandistic strecurat printre degete într-un act care si-a uitat semnificatia ca o forma fara fond; tirania lozincii, alta forma fara fond la care se deda, într-o febrila fabricare, nepotolitul automat „Tovionescu“ în spectacolul delirant si naucitor oferit tovarasilor de celula. Grotescul se îngroasa când gardienii, laolalta cu prizonierii, sunt si ei pusi sa participe la „campania“ eroului: unul îi furnizeaza portretul lui Stalin, lipit de peretele celulei cu turtoi subtiat de apa, iar naratorul constata ca „Bucuria lui Tovionescu a fost fara margini. Si a noastra. Eram de acum patru în celula“. Înfratirea dintre gardieni si încarcerati este deplina. O scena memorabila, poate cea mai elocventa victorie literara a autorului, schimba tonalitatea stilistica nimerind admirabil tonul unei muzici funebre din spatele atâtor momente grotesti: scena scoaterii politicilor „la carti“ în chip de pedeapsa. „E prapad mare! – îi avertizeaza un gardian binevoitor – va duce la carti. Daca o fi sa nu ne mai vedem, iertati-ma…“. Pe un ger cumplit, dezbracati la piele, detinutii politici, majoritatea intelectuali si carturari sau „cartari“ sunt dusi în preajma unei movile uriase compuse din „oase de carti“ ajunse moloz: „un mormânt rasturnat, cu mortul spre cer“. Pusi sa le încarce în camioane spre a deveni suluri de carton asfaltat pentru constructia socialismului ei refuza si, stând neclintiti, ca în fata unei executii, cad, pe rând, secerati de ger… De la grafica „satirica“, specifica afisului politic, prozatorul trece la o stilistica simfonica a patetismului tragic cu o mai mare rezonanta. Într-un interviu luat de catre Ileana Petrean-Pausan, autorul staruie asupra autenticitatii strict realiste a respectivei scene de cosmar, departe de a fi rodul fanteziei: „Nu, e un adevar pe care l-am trait.“ Realitatea întrece orice fantezie, iar Stefan Goanta n-a avut decât (!) sa „noteze“ dublul asasinat la care asistam în paginile romanului: executia cartilor si a carturarilor secerati de ger odata cu produsele simbolice, dar palpabile, ale vietii si muncii lor. Nici vorba în asemenea pagini de „spiritul jovial“ de care vorbeste, inadecvat, unul dintre comentatorii „Altarului de nisip“. Mai sensibile la spiritul literaturii lui Stefan Goanta par a fi cititoarele cartilor sale. Irina Petras descopera cu sagacitate în proza lui afinitati elective cu „maniera cinematografica a lui Marin Preda din «Întâlnirea din Pamânturi» (cu radacini în nuvelele si povestirile lui Caragiale, dar si cu un iz voiculescian abia perceptibil), sau a lui Nicolae Velea, cel din «Paznic la armonii»“ si, în alta parte, „magie a semitreziei, somnolenta – stare a tuturor posibilitatilor (ca la Cristoiu, în „Personaje de rezerva“), minutie a desenului, adastare a obiectivului pe gesturi marunte (ca la Horia Patrascu cel din „Reconstituirea“), dar si „gândire amanuntita“ si privire erotica asupra obiectelor domestice (…), ca la Emilian Balanoiu“. Aceeasi distinsa comentatoare scriind despre teatrul lui Stefan Goanta noteaza spatiile închise, spatii de criza din piesele autorului: „în episodul eroic «A fost odata…» totul se întâmpla într-o pâlnie de obuz, iar soldatii cad pe rând în pâlnie si încearca sa faca fata omeneste unor situatii inumane. Toate vorbele mari: eroism, curaj, datorie, patriotism, spirit de sacrificiu sunt redefinite cu un firesc exceptional al replicii. În «Doua mii…» scena întreaga e ocupata de o groapa în care personaje alunecate unul câte unul asteapta apocalipsa. Toate marile locuri comune ale vietii si mortii sunt forfecate cu un haz macabru, silite sa-si arate falsitatea, ineficienta, îngustimea“. Cum vedem, închisi (cazuti) în spatii fara iesire, eroii n-au încotro, îsi leapada masca, vorbele se despodobesc. În Infern, oamenii vorbesc altfel. Scriind despre „Eternul Print“, Ileana Petrean-Pausan noteaza cu finete imposibila supravietuire a vechilor mituri: „Printul si Printa (Hamlet si Ofelia) n-au viata în care sa traiasca, dar, paradoxal, n-au nici moarte care sa-i accepte“. La rândul ei, Oana Soare descoase „tema personajului exceptional“ din romanul „Zodia Târului“, personaj fantastic si, de la un punct, picaresc, compus de mitologia retinuta în memoria satului conform careia „geniul malefic al Târului ar proveni din curiozitate“. Existenta lui exemplara „îi fascineaza pe copii care-l stiu doar din auzite. Nascuta din zvon si deformata, pe alocuri, de tarani, pentru a fi o poveste mai spectaculoasa, existenta lui Târu nu este decât vorbire, ca orice mit“. Povestea lui Târu e atât de spectaculoasa si fascinanta, încât, suspectat de auto-seductie si elan narcisiac, „probabil ca si lui Târu i-ar fi placut acest roman“ – conchide autoarea în frumoasa ei metacritica prin care descopera în Târu si o ramasita din vechiul motiv al „seducatorului sedus“. De aceea, scotându-l pe erou dintre coperti îl pune, ca primul cititor, sa-si citeasca povestea. Excelent! Despre omul care a ramas Stefan Goanta în amintirea unora dintre contemporanii sai scriu, într-un volum omagial aparut la Brumar în 2011, concetateni, elevi, profesori si fosti colegi. Pagini vibrante prin comprehensiune si atasament scrie Doru Motoc sub titlul „Un prieten în lumina amintirii“. Într-adevar luminoasa, amintirea scriitorului din vremea scurtei studentii bucurestene este exemplara: „Îl vad ca acum: înalt, zvelt, într-un pulover subtire, de culoare închisa, cu un chip expresiv, taiat în muchii barbatesti ce-i confereau un aer aparent sever, daca n-ar fi fost ochii întunecati, foarte expresivi, plini de o neobisnuita caldura.“ Sub semnul pasiunii pentru teatru pe care o nutrea, evocarea lui Doru Motoc scoate în lumina structura de rezistenta a lui Stefan Goanta: „ne-a convocat pe câtiva la clubul facultatii din subsolul localului de pe Edgar Quinet. Alesese sa monteze «Omul care a vazut moartea», de Victor Eftimiu. În dl Filimon îl distribuise pe Bazil Stefan, care avea sa devina mai târziu un redutabil gazetar si comentator de politica externa. Rolul domnului Leon, farmacistul, Stefi mi l-a încredintat, în chip surprinzator, mie. Eram tânar, neformat, filiform, departe de a avea prestanta si morga personajului (…) pentru a da chip fetei primarului, o alesese pe Nuti Giurcan, de la sectia de araba (…) Iar în alesul inimii sale, fiul farmacistului, regizorul îl vazuse pe Ion Lupu, poet deja afirmat. Viitorul diplomat era înca de pe atunci un tip cu sarm (…) Stefi îsi rezervase siesi rolul Vagabondului. Partitura era generoasa, dar dificila, pentru ca personajul trebuia sa joace identitati diferite. Îl urmaream toti cu admiratie, îndeosebi în celebrul monolog ce precede iesirea definitiva din scena a personajului, când, la întrebarea ultimativa a celorlalti: Cine esti, domnule?, venea un raspuns neasteptat: «Sunt omul care a vazut moartea. Si am cunoscut pretul vietii. Voi nu stiti ce frumoasa este viata. O otraviti cu prejudecati. Cu ambitii neroade. Va pârâti unii pe altii si va fauriti singuri chilii de temnita. Am vrut sa va aduc ceva din vântul departarilor: descatusarea! Nu m-ati înteles. Lasati-ma sa plec. Ma cheama viata, libertatea!». Stefi mi-a marturisit odata ca acele cuvinte erau în deplin acord cu propriile sale gânduri despre lume si viata. Si ca tocmai de aceea a ales piesa. Ca sa le poata rosti de la înaltimea scenei“. Si-a jucat stralucit „identitatile“ rolului pentru care, iubind viata, a trait: pentru a le feri de „chilii de temnita“, de prejudecati si de ambitii neroade. E de crezut ca pâna la sfârsit raspunsul sau la întrebarea ultimativa a celorlalti a ramas acelasi, cel din mesajul Vagabondului mânat din spate de „dosar“: de care a fugit, nu speriat, ci din dragoste de viata si de libertate. E un mesaj care, azi, se izbeste de peretii de pluta ai multora ce nu mai stiu, nu mai vor sau nu mai pot auzi cuvintele omului care a vazut moartea. Ramân cartile lui, care, citite cum trebuie, contin, toate, acest mesaj ce va întâlni cititorii pe care-i merita. Iar cine uita, nu merita… n
P.S.
În sfârsit, nu pot trece cu vederea câteva vorbe grele pe care unul dintre evocatorii din sumarul frumoasei carti memoriale de la „Brumar“ le arunca în obrazul fostilor colegi din scurta studentie a lui Stefan Goanta. Prietenul primeste de la viitorul prozator vestea exmatricularii din pricina dosarului: „Trista nu atât pentru ca blestemul originii sale sociale îl ajunsese din urma si de data aceasta, ci mai ales pentru ca unii dintre colegii de grupa, care-l invidiasera din toti rarunchii pentru talentul sau iesit din comun, pentru cultura sa impresionanta si pentru admirabila siguranta de sine, pe care ei o considerau poate aroganta, profitasera de acest prilej pentru a-si lua «ramas bun» de la el printr-o huiduiala care depasise chiar si limitele impuse de politrucii universitari“! Ce se poate spune? Se poate doar spune ca la auzul vestii despre „huiduieli“ din evocarea prietenului, omul care a vazut moartea ar murmura înfricosat: „Fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma apar singur!“. Si s-ar mai putea spune ca evocatorul acesta infidel nu face decât sa întoarca pe dos, neîntelegându-l, mesajul omului care a vazut moartea voind sa aduca celorlalti descatusarea din chinga prejudecatilor de sub stapânirea ambitiilor neroade si a pornirii de a se pârî unii pe altii învatate din istoria turnatoriei românesti a unei jumatati de secol. Pe scurt, e trist ca un asemenea prieten nu stie sa vorbeasca despre unul decât vorbindu-i de rau pe altii: Cine are urechi educate dinadins ca sa auda „huiduieli“ imaginare ce n-au existat, nu-i defel pregatit sa înteleaga si sa preia mesajul curat al celui pe care nu poate sa-l laude si sa-l vorbeasca de bine, decât, vai!, huiduindu-i pe ceilalti…