Se dedica lui Augustin Buzura
de la care cred ca stiu versurile:
„Nu-i lumina nicari/ Or murit toti oamenii“
Cea mai riscanta promisiune pe care am facut-o anul acesta a fost cea de a scrie un editorial de bilant al anului 2010. Dupa trei ore mi-am dat seama ca este imposibil, ca nu imi amintesc nimic remarcabil care sa poata avea demnitatea de a intra intr-un tablou al trecerii Romaniei prin 2010. In timpul asta pe un post tv de muzica se repetã odata la trei ore piesa care are ca refren „Nu ne-am nascut in locul potrivit“, imaginile cu pionierii robotizati parca imi agreseaza identitatea si amintirea copilariei. Indicatorii economici sunt la pamant, nici un semn al revigorarii promise. In domeniul social curba de sacrificiu impusa pensionarilor si salariatilor a blocat milioane de oameni sa se gandeasca la viitor. Politica nu lasa nimic semnificativ in urma, fiecare zi este o batalie surda pentru controlul resurselor si inselarea alegatorilor, este doar un razboi al pigmeilor pentru care nu poti scrie o istorie vie. Oamenii mici ai istoriei de azi au fapte mici si transforma Romania intr-o societate liliputana pe care o calca in picioare FMI, poate din neatentie, poate din interes, poate din joaca. Cand vad fastul cu care primarul Bucurestilor taie motul la „cea mai mare operatiune urbanã din ultimii 20 de ani“, adica 12, 5 kilometri de strada, ma cutremur si imi dau seama ca nu mai vad bine si ca ar trebui sa schimbam masurile, etaloanele cu care masuram lumea. Vorba unui jurnalist inspirat (Adrian Cercelescu), Oprescu a inaugurat o magistrala de 1.250.000 de centimetri, iar Boc un tronson de autostrada de un milion de centimetri. O lume mica la care daca ne uitam prin lupa vedem fapte mari si oameni care par barbati de stat.
Doar vazute printr-o lupa faptele lor nu par manate doar de interesul de partid, devin fapte uriase care ne ocupa tot ecranul. Auziti ce ne spune premierul Emil Boc de 1 Decembrie:
„Cei 20 de km din centura Bucurestiului vor sta la dispozitia bucurestenilor si nu numai, pentru a usura traficul pe aceasta portiune. Este un prim pas important in vederea finalizarii centurii capitalei si lucrarile, evident, vor continua si anul viitor. 116 km de autostrada sau de drumuri in regim de autostrada au fost facuti in doi ani: 54 km la Autostrada Transilvania, 20 km la Bucuresti – Chitila – Voluntari, 14 km la centura Ploiestiului, 14 km la centura Timisoarei, 14 km la centura Sibiului, in regim de autostrada, deci o medie de aproximativ 58 de km de autostrada pe an, in 2009 si in 2010, ceea ce arata ca se poate, in Romania, sa se faca si autostrazi sau drumuri in regim de autostrada, daca exista o prioritizare a investitiilor.“
Excelent, prioritizarea era marea problema! Dar permiteti-mi sa va corectez pozitiv, stimate domnule Emil Boc, Dumneavoastra nu spuneti chiar totul, din modestie, probabil. Daca ati avea un specialist in comunicare datele ar trebui traduse ca sa priceapa si prostul de electorat: guvernul a construit în 2 ani de criza 116 milioane de centimetri, adica aproape 116 miliarde de centimetri de drum. Iar daca folosim milimetrul atunci suntem aproape de imaginea exacta a vitalitatii guvernamentale. Uriase fapte, grozava nerecunostinta populara care nu are organ destul de fin pentru a simti bucuria si satisfactia nivelului de trai. Vedeti, altfel suna, este monumental, exprima cu adevarat dimensiunea reala a proiectului guvernamental! Ca si comunicarile de pe site-ul guvernului, unde numarul de 32.622 de beneficiari din programul „Prima casa“ este prea putin, prea modest. Ganditi-va ca fiecare cuplu are 4 parinti care vin in vizita de sarbatori sau se bucura de acest lucru: deja trecem de 1 milion doua sute, iar daca mai punem ca fiecare corp uman este compus din peste 50 de milioane de celule, ametesc atunci cand ma gandesc ce binefacere pentru intreg sistemul viului din noi.
In Romania politicii micute, dar active, bebelusii sunt niste uriasi bugetofagi, un lucru pe care il poti observa daca te uiti mai bine. Au niste falci rotunde si antrenate la sanul mamei si molfaie cu inconstienta bugetul. Guvernul are dreptate sa-i
taxeze, pe ei, pe mama lor!
De altfel, acesti demni nepoti ai domnului Lazarescu incep sa fie exterminati inca din faza de incubator, experimentul Giulesti a fost cel care a aratat justetea politicii guvernamentale din domeniul sanitar.
Am vazut in acest an ca legea uninominala nu mai este buna, nu oameni vor in functii romanii, ne-am inselat. Oamenii vor membri de partid, cadre de nadejde care sa fie pusi pe lista de intelepciunea conducatorului, sau a distinsei sale sotii. Ce-i cu democratia asta locala cretina, centrul trebuie sa hotarasca cine are destui bani pentru a cumpara un loc pe liste! Ca si in universitati, oamenii partidului trebuie sa fie rectori si decani, ce rost are sa-si aleaga cadrele didactice cine stie ce tipi rupti de lume si viata. Este necesar sa vina la conducerea institutiilor oameni motivati, oameni activi care au conexiuni cu pazitorii bugetului si cu viziune politica privind viitorul invatamantului si educatiei bebelusilor care vor reusi sa scape din infernul incubatoarelor, din cel al creselor neconstruite …
Vazuta Romania de la nivelul nostru de cetateni nu gasim nimic care sa para grandios, urias, monumental. Vad doar o Romanie pe care dam vina pentru ca nu face totul pentru noi, in timp ce noi contemplam mioritic cum trece viata pe langa noi. Dar nu cred ca ea, Romania, ne-a ucis visele, ne-a intunecat orizontul. Cred ca inca nu avem forta de a visa cu adevarat si, mai ales, nu ne bazam visele pe noi insine, nu suntem personajul principal in visul devenirii noastre. Cine sa viseze in locul nostru, cine sa creada in locul nostru? Sunt mahnit uneori chiar de lehamitea mea proprie si devin tare bucuros atunci cand o depasesc. Ma enerveaza indiferenta si lipsa de responsabilitate pe care le vedem la tot pasul, dar ma uit acolo unde vad profesori, medici sau militari care se duc dimineata la ora fixa cu sandvisul in geanta si nu isi fac treaba mai prost doar pentru ca un omolog al lor din SUA este platit de zece ori mai bine. Vad ca multi politicieni sunt tampiti sau corupti, dar pe multi dintre ei ar trebui sa nu-i mai alegem si sa spunem cu curaj si altora ca ei nu trebuie alesi.
Nu cumva ne facem majoritatea nefericirilor cu mana noastra si nu Romania este de vina, ci noi suntem vinovatii? Uneori am si eu senzatia ca nu merge nimic in tara noastra, dar ce pot face decat sa-mi propun sa repar ceea ce imi sta in putinta si sa spun celor care ma asculta ce ar trebui sa facem. Le spun zilnic, sub diferite forme, ca trebuie sa avem curajul sa incepem de undeva repararea mecanismului acestei societati. Nu-mi spuneti ca este prea tarziu, niciodata nu este prea tarziu. Putem sa scapam de mitocanie, de coruptie, de cocalari si pitipoancele de pe ecrane, insa ar trebui sa ne propunem asta. Foarte simplu, nu trebuie strategii complicate, trebuie sa vrem sa schimbam totul si sa ne schimbam unele dintre obisnuintele noastre comode. Si sa nu mai dam vina pe amaratul asta de popor pentru toate pacatele lumii.
Oameni buni, poporul asta care isi vinde votul pe ulei si zahar a fost umilit o jumatate de secol de comunisti si inca doua decenii de demagogi si capitalistii de rit nou. A fost mintit si i s-au cultivat doar slabiciunile. Este un popor care nu are o elita care sa-l duca vreo patruzeci de ani prin desert, ci doar intelectuali publici care se uita cu dispret la el de pe ecranele televizoarelor. Romanilor au fost putini cei care le-au dat exemple de civilizatie, in loc sa se foloseasca de naravurile lor proaste. Romanii nu au fost invatati sa actioneze impreuna, sa faca echipe, sa identifice interesul comun si sa inteleaga ca si ceea ce este comun este tot al tau. Nu Ii s-a predat solidaritatea si respectul demnitatii umane, le-au descoperit doar atunci cand erau in marea suferinta, in neagra supravietuire de sub comunisti si poate ca au inceput sa renunte la ele pentru ca sa uite de vremurile acelea salbatice. Oamenilor acestora nu li s-a spus adevarul despre crimele politicii si au fost pusi sa creada in falsi eroi si sa urmeze paiate, nu barbati luminati cu spatele drept. Toate acestea le stim, dar preferam sa tacem. Sa ne mintim, sa ne plangem, sa emigram, sa ne indignam, sa uram, sa ne strigam unii altora injuraturi, sa ne furam caciula, sa ne desconsideram… sa dam vina pe Romania.
Dar de un singur lucru nu ne dam seama. Ca am putea sa schimbam totul pentru ca suntem liberi. Da, foarte liberi, avem cata libertate ne putem asuma. Avem fix atata libertate cata pot explora visele noastre. Sa nu spuneti ca acest lucru nu este important! Este un miracol pe care il au doar putine popoare in lumea asta ce pare perfecta la televizor. Am fost cateva saptamani in Basarabia noastra uitata. Am vazut ce inseamna un teritoriu sub ocupatie straina. Am simtit frica oamenilor si jalea mocnita, lipsa de speranta si umbra neagra a comunismului apasand peste oameni si tara. Am intalnit oameni care nu mai recunosc chipul libertatii si se sperie chiar si de visul pe care cei tineri si cei plecati departe incep sa-l incalzeasca din nou la piept. Ea, Romania asta lalaie si balcaza, ne da chiar si libertatea de a o parasi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputintele noastre. Ea, saraca, nu poate fi mai frumoasa decat frumusetea gandului nostru. Ea ne ofera libertatea de a fi, ne propune ca de maine sa ne schimbam viata.
La ceasul acesta de bilant ne uitam la sacul gol si nici macar nu stim ce intelegem din asta. Poate nimic. Bilantul gol se transforma in inventarul tristetilor noastre de peste an si ne uitam la asta ca la o fatalitate. Romania politicii liliputane este o fatalitate doar daca ne coboram la nivelul politicienilor ei care si-au construit un univers de oglinzi concave ce le maresc faptele. Putem ridica privirea mai sus. Putem refuza esantioanele mici de viata normala pe care guvernantii ni le dau ca mita electorala.
Suntem liberi sa stam in genunchi pentru a fi la inaltimea politicienilor sau sa ne ridicam in picioare pentru a vedea dincolo de orizontul pe care ni-l deseneaza ei cu creta pe asfaltul murdar al campaniilor electorale. E destul sa ne aducem aminte ca odata macar, mai demult, visam sa dam cu cutitul in piatra si sa impuscam luna. Eram tineri multi dintre noi, era intuneric, era frig si dictatura, dar sufletul nostru refuza sa-si taie aripile. Nu vroia sa moara. Poate ca si astazi ,daca ne-am mai uita spre norii albi de pe cerul inghetat al lui decembrie, am resimti macar umbra acelui vis natang. Acum vreo treizeci si ceva de ani, citeam la lumanare un roman al lui Augustin Buzura si cred ca acolo am gasit versurile cantecului maramuresean „Nu-i lumina nicari“. Nu stiu sigur in ce roman si nu sunt foarte sigur nici daca imi amintesc bine acest fapt. Cert este ca am simtit atunci o infiorare, o spaima teribila care s-a transformat in sentimentul ca nu trebuie sa cauti lumina afara, ci inauntru si ca oricat de mult ai merge in noapte, nu trebuie sa lasi intunericul sa-ti intre in suflet. Mi-am dat seama ca nu este obligatoriu sa mergem singuri, ca putem gasi steaua de lumina in ochii altora. Ca atunci cand tu crezi ca nu-i lumina nicairi, de fapt si ceilalti sunt infiorati de acelasi intuneric. Nu poti face altceva decat sa aprinzi lumina ta si ceilalti vor aprinde visul din sufletele lor si mergand unii dupa altii, luminandu-ne unii altora calea, vom putea naste o carare de lumina. Mai firava la inceput, dar care poate deveni un drum luminat pentru toti.
Impotriva evidentelor zdrobitoare, nu cred ca Romania a murit! La multi ani, prieteni!