Marturisesc ca uneori ma simt stingher si izolat într-o lume a iluziilor. Dintotdeauna, am cautat sa traiesc ca parte a unui întreg si am avut ca temei pentru aceasta credinta ( în întelesul cel mai larg si îngaduitor, considerand ca esential este a crede într-o forta suprema, deosebirile confesionale apreciindu-le neînsemnate si convins, de asemenea, ca o îndatorire fundamentala a vietii omului este a face bine si a nu face rau) si patriotismul. În aceasta ultima privinta, apartin unei generatii care dispare cu fiecare zi si cu fiecare ceas. De mic mi s-a insuflat aceasta dragoste netarmurita de tara si de neamul meu, pe care, în adolescenta, atunci cand prin lecturi, dar si prin relatarile bunicilor mele, amandoua intelectuale de elita, am întregit-o prin dragoste fata de oameni si natiuni, acordand prioritate pentru cei napastuiti si pentru popoarele chinuite!
La aceste componente s-au mai adaugat doua, pe care, mai ales cea de-a doua, le datorez tatalui meu. Este vorba despre munca si cinste. Am trait muncind cu seriozitate, pasiune si cu daruire si aceasta deoarece de la început – înca de la 13 ani! – mi-am gasit domeniul predilect si am refuzat compromisul unor profesiuni „lucrative“ si aducatoare de bani! A mai fost vorba de o munca neîntrerupta. Peste 40 de ani de activitate în Institutul de Istorie – întrerupti doar cativa ani cand am fost „mecanic presator“ la Cooperativa „Mecanica noua“ si referent la un institut de proiectare – dupa care – la 66 de ani – m-am pensionat, pentru ca, în chiar ziua urmatoare, sa fiu chemat sa tin cursuri la Facultate, îndeplinindu-mi-se visul unei vieti întregi si apoi, la 68 de ani, sa ajung în „mica mea patrie“, în Academia Romana, pe care am slujit-o si o slujesc efectiv de aproape un sfert de veac, nu doar ca membru, ci si ca presedinte de sectie si vicepresedinte. Munca aceasta neîntrerupta mi-a dat si-mi da sensul si echilibrul vietii. Sper sa-mi fie credincioasa si eu ei înca o vreme si în orice caz pana la capat…!
De la tata am învatat corectitudinea în socoteli, cinstea si „a nu te întinde decat cat ai plapuma“! Tot de la el, care fusese confruntat cu plata datoriilor lasate de bunicul meu, am învatat sa ma feresc de datorii! Aceste rigori m-au ajutat sa parcurg linistit si împlinit atatea decenii de viata cu mica mea familie si din pacate, în ultimii ani, de unul singur!
Nu am înscris aici vorbe goale, ci sinteza cinstita a unei atitudini si unui comportament de o viata, facuta spre capatul ei, la 88 de ani! Fac acest lucru nu doar ca un bilant propriu, ci si ca un semnal al unor îngrijorari. Nu regret ce a fost în cursul lungii mele vieti si care, nadajduiesc, va mai urma un timp, dar ma îngrijoreaza ce se întampla în jurul meu. În mod evident, mai mult ca niciodata, lumea este în schimbare si lucrul acesta are loc într-un ritm pe care umanitatea nu l-a mai întalnit. În acest extraordinar proces, ce se va întampla, înainte de toate, cu tara mea si cu romanii, este întrebarea care mi-o pun cu staruinta si ceas de ceas ? Ce se va întampla cu tinerii de astazi carora le revine aceasta grea mostenire?
Pe tineri îi urmaresc si îi urmaresc mai ales de cand am putut ajunge mai în preajma lor, atat ca studenti de la tardiva si temporara mea catedra, cat si ca privighetor al tinerilor cercetatori din institutele noastre academice. Caut sa-i descifrez si necontenit îmi amintesc propriile mele încercari, la varsta lor, atunci cand se instala sistemul caruia i s-a pus capat în decembrie 1989.
Cei din generatia anterioara mie, oferind perspectivele unei evolutii folositoare societatii în ansamblu, au beneficiat de prelungite stagii peste hotare, uneori depasind chiar o jumatate de deceniu. N-a mai fost aceasta situatia generatiei mele. La 23 august 1944 nu împlinisem 21 de ani! Atunci, granitele s-au închis, legaturile au fost oprite si Romania a intrat într-o orbita care-i anunta sfarsitul printr-o includere a ei în „cel mai mare si cel mai înaintat“ imperiu al lumii! La un moment dat, chiar si studiul istoriei a tins sa fie lipsit de componenta sa esentiala pentru a putea fi înteles si perceput în realele sale dimensiuni, cea a istoriei universale. Cand avea sa intre în functie coplesitor si regimul de cadre, constrangerea a devenit si mai cumplita. De la zi la zi, soarta îti putea atarna de stramosi, dar si de un unchi care facuse o politica de dreapta, chiar si cateva luni sau de o matusa casatorita cu un strain, pentru a nu mai vorbi de propriile detalii biografice, în fapt nesemnificative, la nici doua decenii de viata, dar care puteau fi supuse unor interpretari catastrofale pentru individ din partea unui cadrist zelos. Dosarul si problemele lui te urmareau!
Cand negura stalinista s-a instalat coplesitor, un tanar ca mine s-a vazut fara drept de semnatura, desi cam n-aveam nevoie de ea, deoarece chiar publicarea unor lucrari presupunea în acei grei ani nu numai trecerea prin cenzura timpului, dar si un lung purgatoriu al asteptarii. Dreptul la semnatura mi s-a luat în 1951, numele fiindu-mi transformat temporar în B. Dan, folosit însa doar atunci, o singura data, deoarece în toti anii care au urmat pana în 1955 nu mi s-a mai publicat nimic…. iar numele avea sa mi se redea în 1955! Cartea mea despre istoria Bucurestilor încheiata, în corectura finala, a asteptat apoi cinci ani sub tipar, din 1957 si pana în 1963, pana cand efectiv a putut sa apara si atunci doar cu sprijinul inimos al lui Emil Boldan, inimos secretar general al Societatii de Stiinte Istorice. A calatori peste hotare ajunsese de neconceput! Chiar si un drum peste Dunare, la vecinii bulgari, nu era un lucru posibil, ca sa nu mai amintim de traditionalele tari de cultura în care atatea sute daca nu chiar mii de romani îsi desavarsisera pana atunci studiile!
Cand au venit zile mai senine si am putut din nou sa ne cinstim personalitatile istoriei noastre, pana atunci permise a fi pomenite numai însotite de denigrari si contactele cu istoriografia lumii au putut fi reluate, fie si limitat si – ca un adevarat miracol – circa 40 de istorici au putut participa la Congresul International de Stiinte Istorice de la Viena din 1965, aveam peste 42 de ani, tineretea se dusese…
Tinerii de astazi nu mai au astfel de probleme. Dreptul de a publica nu este stanjenit decat de cauze materiale, în general si ele putand fi conturnate. Numele nu-ti mai este schimbat. Posibilitatile de pregatire sunt uriase, sprijinite între altele pe lumea virtuala, aceasta oferind mult, dar reprezentand fara îndoiala si un teren cu capcane, pe care oamenii se straduiesc sa învete sa le ocoleasca! Pentru tineri, granitele nu exista, singura problema reprezentand-o posibilitatile materiale. Lumea este a lor… cel putin aparent!
Dar, totodata, lucrurile nu s-au simplificat chiar în asa masura! A intervenit partea materiala. Banii se afirma dominator! Nu rareori, ei stau în calea unei reale realizari a individului, fiind transformati din mijloc în scop! Tinerii de astazi sunt dintr-o plamada mai dura. Au multa siguranta, desi ezitarile lor interioare nu vor fi lipsind! Îsi urmaresc telurile, dar pe acestea le subsumeaza prea mult banilor dominatori, acestia devenind nefiresc criteriul prioritar al existentei. Îmi amintesc, cu nostalgie pe undeva, timpurile cand, tineri casatoriti si cand vremurile grele începusera si lipsurile materiale se acutizasera, ajunsesem sa mancam o parte a lunii paine cu muraturi ca fel principal, fara a renunta însa la obiectivele noastre, fie ele si atunci utopice!
Astazi tineri valorosi îi vezi fara un tel principal urmarit cu staruinta, ci sarind dintr-o bursa în alta, de multe ori neexistand o continuitate sau o corelare stiintifica între acestea, ele însemnand doar surse temporare de venit. Unde s-au dus frumoasele vremuri interbelice, cand un tanar valoros beneficia ani lungi de o pregatire constanta si unidirectionala de înalt nivel! Este drept ca nici sistemul „de pornire“ nu este bine pus la punct. Uneori, beneficiind de mijloace materiale, de sustineri si interventii si nu pornind de la o alegere a sa obiectiva, întemeiata pe rezultatele atinse care-l recomanda, un tanar obtine o diploma, dar care în fapt nu este de înalt nivel, si el se situeaza astfel artificial înaintea unora mai buni, care n-au putut însa participa la o reala întrecere cu cel care a ajuns la capatul unei curse întemeiat pe mijloace „colaterale“.
Sistemul înlaturat asigura o „repartitie“, un loc de munca, batalia dandu-se pentru a obtine locatia cea mai buna si aici intervenind „neprincipial“ uneori criterii nedrepte politice, dar de un loc tanarul putea fi sigur. Astazi, tinerii sunt aruncati într-o uriasa întrecere din care multi dintre ei pot ramane niste „popi prosti“, întrecerea nu se desfasoara totdeauna dupa reguli de valoare de neîncalcat, ci prea deseori prin puterea banului si chiar din pacate intervenind coruptia, sustinerea din afara, ca sa nu mai vorbim de apartenenta politica agreata sau neagreata!
Dar mai este ceva îngrijorator si de data aceasta nu poate fi gasit nimeni vinovat! Lumea este într-un proces de schimbare urias, plin de necunoscute. Nici macar jocul dintre marile puteri nu mai este stabil! Exploziile demografice ridica probleme pentru umanitate în ansamblu si de asemenea semne de întrebare în legatura cu echilibrul planetei si cu evolutia ei viitoare. Evidenta încalzire globala si cu consecintele ei, poluarea, mijloacele de distrugere catastrofale – de la armele atomice la cele biologice –, posibilitatile oferite de lumea virtuala, neîndoielnic si pozitive, dar în acelasi timp, deschizand porti spre un necunoscut si oferind posibilitati de actiune faradelegii, toate acestea apartin nu numai bilantului unui batran aproape nonagenar, ci si cel al situatiei omenirii si al îngrijorarilor sale pentru destinele unui tineret care-si cere legitim dreptul la fericire si existenta linistita într-o lume care tinde sa iasa de sub control!