Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Editura Tractus Arte, Bucuresti, 2013
Un autor destul de productiv, daca-i socotim si traducerile, Dan Sociu a evoluat la pas cu mersul de ansamblu al douamiismului poetic: a început într-un discurs de o directete autenticista nervoasa, a facut loc prozei în a doua jumatate a anilor 2000, pentru ca apoi sa revina la poezie mai experimental, mai reflexiv, cu o anumita moderatie de sensibilitate. Spre deosebire însa de alti colegi de generatie (niste sclipitori la început, Marius Ianus sau Ruxandra Novac, pierduti pe parcurs), lui racirea aceasta de tonus i-a prins bine. Caci, în ciuda unor proze submediocre pe care (doar el stie de ce) insista sa le scrie, Dan Sociu si-a pastrat nu numai capitalul de simpatie, consfintit acum câtiva ani în premii/topuri si ramas activ între timp, ci si resursele poetice. Astfel ca dupa o prima revenire indecisa (cu Pavor nocturn, în 2011), cele mai recente doua volume (Poezii naive si sentimentale, 2012, respectiv Vino cu mine stiu exact unde mergem, 2013) duc lucrurile to the next level, aratând un poet care se „lucreaza“, fiind dispus sa-si moduleze tehnica (inclusiv pe filiere livresti) si sa iasa din retete sigure. Fireste, cartea de anul trecut a beneficiat si de mediatizarea stârnita de refuzul unui premiu cu sustinere „guvernamentala“ si concretizata în unele comentarii eroizante, nu stiu cât de potrivite intentiei ca atare a gestului. Însa dincolo de zarva cu pricina, placheta premiata si-a facut o aparitie deloc impunatoare: a fost data la liber pe net si abia ocupa 23 de pagini de poezie, riscând de aceea sa se piarda pe orice raft. Subtirimea e, totusi, înselatoare, caci organizarea în corp comun, fara titluri, imprima poemelor un efect de greutate, tragând strategic în aceeasi coerenta de lectura si unele versuri slabe, efect întarit de frazarea tacticoasa, narativa, de lungimi ivanesciene.
Imagini suspendate
De altfel, aspectul monolitic vine si din textura depresiva densa a poemelor, generata de imageria meteorologica, dominata de ploaie, si mai ales de tematica alienarii, abordata oarecum în epura, fara prea multa gesticulatie afectiva. Într-adevar, în ciuda titlului direct si angajant al volumului, impresia cea mai puternica la lectura e cea de impersonalitate, servita excelent de cinismul de fond al lui Sociu, pe care, iata, fostul douamiist o obtine acum subminând si re-încadrând niste registre tipic autenticiste. Semnificativa pentru miscarea asta de la concret la figurativ e în primul rând preferinta pentru imagini suspendate, în care scene prozaice îngheata într-o stranietate picturala: patinatoarea ramâne în aer „la a doua rotatie a ultimului triplu axel“, ploaia „se opreste la jumatatea ferestrei/ ca si cum n-ar fi stiut daca sa cada sau nu“; poetul pare ca intra din când în când în pielea unui extraterestru sub ochii caruia lucrurile se derealizeaza pâna la ultimul pixel, într-un paroxism absurd: „Pe un filmulet cu mine conducând un ATV/ am pus în fundal imagini de pe Marte./ Apoi din fotografiile cu mine în avion i-am sters pe ceilalti./ Am sters si avionul am pus câtiva nori si/ acum sunt numai eu/ plutind pe cer cu o ceasca de ceai aburinda în mâna“. Delocalizat este, într-un fel, si peisajul urban, profilat aici mai ales prin „non-locurile“ sale (cum le spunea Z. Baumann), spatii lipsite de expresie si identitate ca aeroporturile, mallurile, parcarile sau – daca exista asa ceva – spatiul unei nesfârsite „caderi în gol“. În acelasi sens al dezancorarii merge si vocea poetica: ea evita descarcarile expresioniste si ramâne la volum minim, pastrându-si, ca în versurile din încheierea unui poem, doar rânjetul imprimat pe filmul radiologic; caci însasi dimensiunea biografista e filtrata si apare mai ales ca amintire; iar ocazionalul detaliu realist care o coloreaza („parametrii excitatiei sexuale“, „mirosul ciorbei si excrementelor dintre blocuri“) functioneaza mai curând ca un fel de auto-pastisa („mizerabilista“), primind, în contextul de acum, o anumita stridenta de tablou pop art. Desigur, asta nu înseamna deloc ca Dan Sociu ar fi trecut peste noapte în tabara stilizantilor (pe care nu o data i-a balacarit), ci doar ca a ajuns sa problematizeze sintaxa concretului într-un sens mai generic-uman: poemul, sa zicem, mai social cu „sociopatul“, „sorecele de laborator“ si unii care „pornesc zi de zi dusul si spera/ ca jetul de apa rece sa-i umileasca numai verbal“ se efaseaza subtil, avansând spre imagini în efigie, cauterizate, precum: „si n-am mai trecut nicaieri, am ramas încremeniti în dupa-amiaza de toamna/ lînga caloriferele reci, cu norii de creta deasupra capetelor ca într-o poza de manual“.
Prea cool
De cele mai multe ori, poetul leviteaza somnambulic printr-o lume ca un mecanism defazat (unde pâna si „saorma“ e „confuza, construita din parti imposibile/la granita cu legile fizicii“), o lume atinsa de o partiala paralizie si, vorba cliseului, încremenita în proiect. Totusi, el nu trateaza un astfel de malaise cu pansamente vizionare, prin dereglari de simturi si imagini, acest poet de cunoscute afinitati lirice anglo-americane fiind prea cool pentru orice forme de patos. Îi face, în schimb, ecou într-un registru sec, depersonalizat, cochetând cu versul sapiential („E vorba de viata bineînteles/ si trenul e moartea. Dar ce e tunelul. Tunelul e mama trenului“), cu obscuritatea sau chiar cu abstractizarea (ca în superbul aproape-Zen poem final, terminat în nonsensul unei „melodii chinezesti“). De aceea, starile emotionale (situate pe graficul crizei) se îneaca sub fluxul indiferent al meteorologiei, înainte sa intre în faza acuta, iar prezentul verbal, des concurat de formele trecutului, are ceva fantomatic, ireal, cu gesturi în reluare, parca desprinse din „cel mai lung vis al tuturor timpurilor“.
În aceasta poetica spectrala, Cosmin Ciotlos avea dreptate sa foreze dupa asemanari majore (mergând pîna la folosirea unor cuvinte-tema) cu simbolismul; Dan Sociu forteaza în poemele de aici limitele vizibilului, acceseaza imponderabile si se opreste în zone de interstitiu: „tot ce ma înconjoara e usor si dispare cu usurinta“, oamenii sunt condusi de „legi obscure“, formati din „componente obscure“, „semnalele“ sunt în aer, lucrurile se (dez)leaga, în rezonante bacoviene, ca melodia pe un instrument dezacordat. Desi importanta, asemanarea de recuzita nu e totusi decisiva pentru sensibilitatea autentica a lui Dan Sociu, care rezista confruntarilor cu vreo anxietate a influentei. Aceasta sensibilitate e straina consolarilor metafizice, nu se disperseaza în trairi sinestezice, nu se îmbaiaza în senzatii, asa cum fac, cu mai mult sau mai putin fast imaginativ, multi alti poeti congeneri; ea ramâne mai concentrata si, într-un fel, mai laconica, o sensibilitate la existential – daca se poate spune asa –, cu un suflu nihilist, resuscitat constant de ciocnirea cu un univers ostil în toate formele sale. Cu o voce dez-afectata, autorul prinde în aceste poeme, în mod pe alocuri parabolic, absurdul existentei: „Acelasi organism metafizic care, într-o dimineata ploioasa, a inventat limitele/ îti da un fel de bicicleta pentru pierderea controlului./ O bicicleta fara ghidon, sa-ti înveti mâinile cu nimic de apucat/ fara pedale, sa uiti de picioare/ fara roti, sa te obisnuiesti cu nici o directie de urmat.“
Pâna la urma, desi zice Vino cu mine.., Dan Sociu nu stie înca exact unde merge, fapt vizibil acum în unele note false repetitive („Murisem de ceva vreme (…)“, „Muream în fiecare iarna si câinii îmi mâncau oasele“ – pe pagini în oglinda) sau în ocazionala impresie ca poetul se recapituleaza stilistic. De aceea, probabil ca nu e cel mai bun volum al sau, daca ne gândim si la cele care au sa vina. E însa reconfirmarea necesara a unui poet de clasa – deja nu numai de „clasa“ douamiista – capabil sa se reinventeze chiar si atunci când parea sa fi facut doi pasi înapoi.