Dupa ce a distribuit în rolul titular al capodoperei mozartiene proaspeti absolventi de Conservator, mult prea cruzi pentru conceperea arhetipalului personaj, dupa ce a recurs si la o voce experimentata, dar care nu se mai afla la primul orizont artistic, iata ca Opera Nationala Bucuresti i-a oferit lui Ionut Pascu posibilitatea de a debuta în productia a carei premiera a avut loc recent. O initiativa asteptata. Baritonul este un muzician de calitate, unul dintre glasurile importante ale tarii, cu timbralitate frumoasa, cu buna experienta scenica, versatil în abordari, cu multe roluri interpretate în România si strainatate – în opere de Mozart, Rossini, Verdi, Puccini, Mascagni etc., neuitând „Oedipe“ de Enescu. Sub asemenea auspicii, sustinute de maturitatea artistica, perspectivele mergeau catre o intrare buna în rol. Si s-au împlinit.
A conturat un personaj veridic, fara excese, elegant si demn, cu atitudine senioriala. Cu voce egala pe ambitus, extinsa în registrul acut (în confruntarea finala cu Comandorul a emis un La natural prelung, nescris în partitura dar spectaculos), sonora inclusiv în pasajele centrale si mai joase din scena despartirii de viata când consistenta orchestrei îi este un serios concurent, Ionut Pascu a cântat cu mare usurinta, dezinvoltura si penetranta. Verva din celebra arie „a sampaniei“ a fost remarcabila. A stiut sa-si struneasca, sa-si retina forta glasului în pasaje lirice precum duetul „Là ci darem la mano“ cu Zerlina sau chiar în serenada „Deh vieni alla finestra“ unde, totusi, s-ar fi cuvenit sa picure mai multa dulceata în exprimare, sa învinga rigiditatile. A tratat însa aparté-urile cu subtilitate.
Marea lectie stilistica pe care a oferit-o a venit gratie experientei de cânt a rolurilor italiene, datorita careia a redat la perfectiune componenta de „italianità“ continuta în scriitura mozartiana, deseori eludata. Frazele au inclus accentele potrivite, recitativele au avut aplombul necesar, nu mai vorbesc de articularea corectei rostiri în limba originala, cea italiana, aleasa de renumitul libretist Lorenzo da Ponte. Debutul lui Ionut Pascu în rolul titular din „Don Giovanni“ a fost un moment important si un câstig al actualei stagiuni a Operei Nationale Bucuresti.
Fata de prestatii anterioare, am notat progresul baritonului Catalin Toropoc (Leporello), mult mai sigur pe el în expunerea vocii sale rotund timbrate. Cred ca trebuie sa urmeze exemplul lui Ionut Pascu în italienizarea frazarii, pentru evitarea monotoniei de expresie. Si tenorul Augustin Hotea (Don Ottavio) a fost în buna forma. A cântat fluid, cu derulare omogena a desenelor melodice, cu moliciuni si delicatete „floreziana“, daca ma gândesc la renumitul tenor peruan Juan Diego Flórez.
Un delicios duo juvenil au propus mezzosoprana Mihaela Ispan (Zerlina) si baritonul Florin Simionca (Masetto), iar basul Horia Sandu a fost din nou impunator în rolul Comandorului, nu din cauza… microfonului (!?!), ci pentru ca asa cânta.
Întru câtva datoare au ramas cele doua soprane, Edith Borsos (Donna Anna, cu tente de stridenta la dificilul interval finalizat cu Si bemol acut „Abbastanza…“ al recitativului ariei „Non mi dir“ din actul al II-lea) si Crina Zancu (Donna Elvira, care a chinuit Si bemol-ul acut final al ariei de intrare „Ah chi mi dice mai“). Fiind artiste serioase în pregatire, sunt convins ca vor aduce corectii cu prima ocazie.
Dirijorul Vlad Conta s-a avântat în celebra uvertura accentuând mai mult caracterul „giocoso“ din specificul de „dramma giocoso“ al opusului, pregatindu-se parca de o „folle journée“, precum… „Nunta lui Figaro“. A revenit imediat la tempi bine echilibrati si spectacolul s-a desfasurat în adecvatul spirit al „operei operelor“.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 427