„Nu ma simt deloc obosit de a fi cu mine“ spune naratorul narcisiac din „Noaptea pisicilor lungi“ (Ed. Brumar, 2010). Eul sau gidian razbeste cu forta din toate încheieturile textelor din aceasta culegere de proze scurte, dupa cum alta data mi se paruse ca Delaskela (adica Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmas al lui Anton Holban. Pe când si un înaintas al cuiva?
Tot ce era subcutanata delicatete a unei gestici a inimii pare însa departe de actualul Delaskela, în ciuda caligrafiei care e topita în plasma textelor sale. Îmbatrânim cu tot cu scrisul nostru, cu bune si rele. Sau, poate, suntem conservatori înca de la început.
Afectul este repetat repudiat, desi, culmea, autorul lucreaza chiar cu sentimentul si cu memoria lunga, în pofida unui credo sec si necutator din debutul cartii, unde face mai degraba apologia neantului care ne urmeaza întotdeauna: „Va mai amintiti ce spunea personajul acela agonic, poetul bolnav de SIDA din «The Hours», ca a vrut sa spuna totul, dar nu a reusit, în ciuda stradaniilor sale de o viata?Scrisul închide în încordarea sa stralucirea acestui esec de a dori sa rostesti totul, viata din tine, viata în ritmul careia te misti, ca într-un dans, apele care îti cuprind în suvoiul lor gleznele… si de a nu reusi decât sa spui un prea putin.“
Si autorul continua, pret de câteva fraze înca, într-o încercare dominata de un gust al finitudinii, în aparentul efort de a ne convinge ca tot ceea ce scriem e sortit uitarii. De altfel, meditatiile asupra scrisului însotesc fidel mai toate naratiunile sale, autorul dovedindu-se un sceptic lucid, care se autoevalueaza fara mila: „Serile scriam încet, cu un singur deget apasând tastele, scriam literaturile mele fara stralucire, le scriam din disperare, din frica aceea îngrozitoare de a nu muri, frica orbitoare a singuratatii, cum naiv voiam sa înfrâng moartea si singuratatea cu literatura asta a mea marunta, patetica, scrisa cu un singur deget apasând tastele.“
Trebuie sa spun din capul locului ca ma amuza si ma irita în acelasi timp astfel de pozitionari fata de scris, în general, si fata de propriul lor scris, în particular, la oameni care au talent, dar care se prezinta ca dezabuzati de serviciu ai unei lumi care nu da doi bani pe Text. În general, suspectez scriitorii care-si autoeticheteaza scrisul altfel decât în formule critice inoculate natural în propriul text si prefera, mai degraba, un soi de epitafuri care însotesc de regula texte vii – cu acea blazare specifica unui aristocrat care a colindat lumea toata si a gasit adevarul abia acasa, în salonul de unde pornise. Ai zice ca astfel de oameni nu doresc decât sa esueze, chiar daca viata le asternea totul în cale. Sa fie acestia artistii?
O avea o poetica explicita Delaskela, însa de regula tot scrisul… vorbeste. Cum autorul e talentat („Abisex“, precedenta sa carte aparuta în 2007 tot la Brumar o dovedise din plin), mi se pare inutil prologul, dintr-un motiv foarte simplu. Autorul afirma, o data cu Epimenide, paradoxul cretanului mincinos. Astfel, sustine, în finalul avertismentului cartii, ca „scrisul nu ne va mântui“. Dar o spune în scris! Ba, mai mult, publica o carte în timp ce afirma ca scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea. Dar cine spune ca acesta e rolul scrisului? stim si noi ca zeii nu citesc. Poate ca o carte nu face decât sa fie cu tine în timpul tau uman, singurul care conteaza cu adevarat.
Evident, scurta mea diatriba nu-l vizeaza pe Delaskela, el altceva are sa ne spuna: maretia scriitorului e greu de cuantificat, iar amprenta sa în lume si mai dificil de aflat. Asa zicând, e un întelept care a aflat ca era mai bine sa nu te nasti, dar nici sa scrii, daca tot te-ai nascut. Iar asta, el o afla la akme, vârsta barbatiei, „dupa 40 de ani, atunci când stii mai bine ca niciodata gustul îndoielnic, gustul dulce-amar al lucrurilor.“
Cert este ca prozele scurte din „Noaptea pisicilor lungi“ îl arata pe Delaskela mai însingurat si mai retractil ca oricând, departe de tupeul lexical care strabatea lumea din „Abisex“, desi ceva din felul sau linistit si încrezator razbate înca în proze de atmosfera, scrise cu mâna sigura, chiar daca unele dintre ele, cele mai scurte, sunt digitatii si variatuni la tema. Dar care e tema lui Delaskela? Ratarea, ati ghicit. Ratarea unei mari iubiri. Doua lucruri importante i se pot întâmpla scriitorului: sa rateze o mare iubire sau o mare carte. Da, dar ce rost ar mai avea sa scrii daca tot ratezi? Putem sa râdem cu Nae Ionescu („numai rata nu rateaza“), însa tot amar o facem. Altfel spus, nu putem iesi din conditia umana, care este, oricum am lua-o, un salt în nicaieri. Cine poate spune ca nu si-a „ratat“ viata, fara sa fie deja arogant?
„Noaptea piscilor lungi“ este catalogul de sentimente si observatii al unui barbat care, ca altadata eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lânga ea cu dragostea de mâna“. Ea, fiind, în mod evident, Faptura. O femeie disparuta azi, în conditii misterioase, de care autorul nu pomeneste prea clar, dar care este prezenta în gândurile sale, ca un observator de taina si încredere, în toate notatiile acestui melancolic al carui lux este sa vada cum lumea curge inexorabil catre un final asteptat: „Oameni care, de altfel, îmi erau indiferenti. Poate chiar îi dispretuiam. Cu mediocritatea lor galagioasa. Cu mirosul lor de mamifere citadine. Dar atunci, pentru o clipa, le-am invidiat veselia, vibratia aceea plina de vitalitate. Pentru ca pur si simplu între mine si ea nu mai era viata. si am simtit cu lumea, lumea veche se scufunda în adâncuri, foarte jos, ca un casalot batrân, si ca nu va mai iesi niciodata la suprafata, ca va dormi acolo, pe fundul celui mai adânc dintre oceane, si va astepta acolo, resemnat, îngropat în mâl, sfârsitul. si m-am gândit atunci ca dragostea si moartea sunt probabil chipurile aceleiasi demente fara înteles, iar Dumnezeu se prea poate sa fie o pirueta a mintii noastre îmbatate de frica si nimic altceva. Frica de a privi în Neant.“
Asa stând lucrurile, Delaskela se prezinta aidoma unui pesimist de sorginte schopenhaueriana, cu o poezie personala însa, identificata în special în felul în care se apleaca asupra detaliilor de viata si a zugravirii unor personaje pe care le priveste cu detastare si cu mila în acelasi timp. Delaskela prinde în „insectarul“ sau figuri patibular-hilare, gen Trofin, bibliotecarul nebun, care sare la gâtul oamenilor când se îmbata, Gore, invalidul care povesteste cu nesat povesti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceata sau sefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viata ei interioara rotindu-se, la etajul opt, în jurul cartilor pe care le mângîie cu voluptatea însingurarii. Desi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiti de viata, abulici, atinsi de un morb al dezagregarii care-i condamna din start la esec. Ca si Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar dori ca lumea sa nu se prezinte asa cum este, însa doreste cu putere ca ea sa se încheie, tocmai pentru ca raul sa nu prolifereze. Cel ce observa decadenta lumii unde traieste este un vicios al observatiei si un plictist de formele unei vitalitati care mascheaza golul, deceptionat si necrutator în acelasi timp cu cei din jurul sau. Tonul sau e unul crepuscular (daca vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare… clatita, asa cum sugereaza reusita imagine propusa de personajul sau, Gore, o lume a dulcilor povesti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei carora lumea li se pare mai buna daca e povestita: „Pâna sa ma decid asupra acestui aspect, ce fel de scriitor vreau sa fiu, hotarâsem ca e mai bine sa strâng în mine toate povestile din jurul meu. Sa devin un fel de Stomac al Glasurilor. si toate chipurile si toate vocile lor sa se aseze în mine, fiecare cu lumea sa dezvaluita lenes, si pe fiecare sa o împaturesc meticulos, cu grija ca pe clatite, trasând cu lingurita straturi subtiri si aurii de dulceata de smochine.“
Amprenta lui Delaskela este vizibila în special în prozele în care ni se ofera acele frame-uri ale existentei unui tip care seduce o femeie si o supune unei observatii psihologice acute. Sex, dublat de psihanaliza. Lumea de mici Don Juani a autorului intereseaza prin observatia asupra prezentelor feminine, acele fapturi care nu pot rivaliza, desigur, cu Faptura, ci au menirea de a o înlocui pentru un scurt timp. Simulacre ale unei vieti care a descoperit ca „poezia a murit, ca si Dumnezeu“. Dar cum a murit poezia, de vreme ce versurile lui Pessoa îi revin si astazi în minte? Poate ca asta e secretul scrisului, al poeziei în special: sa ramâna în mintea oamenilor, mai degraba decât în biblioteci. În fond, aici este Delaskela mai aproape de sinele sau, un proustian care nu se ia în serios, pentru ca rasuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastra ravasita de boala, retin „Marleen si câinele diminetii“, cu acea întrebare dramatica a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Traind sub pleoape“, un tablou ireal al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de constiinta excedata de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care da titlul cartii, cu disperata cautare a unui suflet, în timp ce dai peste înca un trup consumabil sau „Viata e o chestie mortala“ – bineînteles.
Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trairi pe care le pune în pagina într-un acces de repetata demiurgie dezabuzata, autosabotata de o constiinta care-i sopteste neîncetat exact faptul ca „viata e o chestie mortala“, iar „scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivitatii… „.
Si atunci apare dintr-un nor de fum de tigara batrânul poet Pessoa, un personaj discret al prozelor sale, o masca a unui eu auctorial care dispera în prezent si se teme de viitor, însa cu toate astea scrie. Scrie poemul linistii sale de barbat care a trecut de 40 de ani, al unei ataraxii mult dorite, si stie ca lumea e un fitil de carne negru care se poate aprinde oricând:
„Îmi aprind o tigara si savurez în ea
o eliberare de toate gândurile.
Urmaresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil si competent,
eliberarea de toate speculatiile, constient ca metafizica nu-i decât simptomul unei boli.
Apoi ma întind pe spatar si continui sa fumez –
voi fuma atâta timp cât îmi va permite soarta.
(Daca m-as fi însurat cu fiica spalatoresei,
poate c-as fi fost fericit.)“
În ce are el mai autentic, Sorin Delaskela se numara printre cei mai buni prozatori pe care îi avem în acest moment.