AbdicAri Si complicitATi între stat Si bisericA
Dezbaterea care are loc acum între grupurile laice (societatea civila) si politica statului român, cu privire la biserica majoritara BOR (Biserica Ortodoxa Româna), pare a fi un mar al discordiei ce revine neobosit în presa si în societate. Pe de o parte, se constata în rândul politicienilor o serie de manevre electorale (într-o uniformizare a puterii si opozitiei), pe de alta parte, devine transparenta o rapacitate si o cupiditate insatiabila.
Toate acestea orchestreaza eterna recurenta a uneia si aceleiasi probleme. Care sunt, asadar, relatiile dintre BOR si Stat, sau dintre Stat si BOR? Ba se discuta calitatea de colaboratori ai Securitatii a preotilor si a Înaltilor Prelati ai Bisericii; ba despre acest colos financiar care se numeste „Catedrala Mântuirii Neamului“s1t, care ridica din nou, în secolul al XXI-lea, probleme etno-politice. Altfel spus, nu exista oare românism autentic decât în sânul BOR-ului?
Nu poti fi considerat cu adevarat român daca, sa spunem, apartii de Biserica greco-catolica sau romano-catolica, nemaivorbind de minoritatile ortodoxe sârbe, ucrainene si fara sa mai vorbim de maghiarii care, cu exceptia unei minoritati reduse din Satu-Mare, nu sunt ortodocsi, ci greco-catolici? O a treia tema de discutie s-a ivit recent cu privire la subventia de 80% acordata pentru activitatile sociale ale BOR, printr-un proiect de lege care a trecut de Parlament (si care ar urma sa fie promulgat de presedinte).
O sa se treaca acum la retrocedarea terenurilor agricole, padurilor, proprietatilor închiriate, hotelurilor din statiunile turistice etc… Sa nu uitam, de asemenea, ca preotii si înaltii prelati ai Bisericii sunt totodata salariati ai Statului, cu toate beneficiile aferente (si pensia, desigur) statutului de functionari publici.
Pentru francezul din mines2t, aceasta discutie pare ivita din subteranele istoriei moderne si contemporane, un fel de Jurassic Park al relatiilor dintre Biserica si Stat, care ma face sa ma gândesc la versul lui Saint-John Perse, în traducerea lui Ion Pillat: „Ochiul se da înapoi cu un veac în tinuturile sufletului“, numai ca în cazul de fata nu este vorba de un veac, ci de mai multe… De un conflict care în Occident îl readuce pe Masiglio di Padova de la începutul secolului al XIV-lea, în lupta initiata de acest gânditor între raporturile dintre politica, societatea civila si comunitatea religioasa, si puterea temporara a papalitatii si a preotilor.
Pentru Masiglio di Padova, Biserica si preotii sai ar trebui sa se dedice evanghelizarii si propovaduirii tainelor, fara sa se amestece vreodata în politica sau administratie economica. Daca politica vine printr-o cale foarte lunga de la Dumnezeu, spunea Masiglio, aceasta nu poate fi, în exercitiul sau pe acest pamânt, decât administrarea puterii si nu se poate legitima decât prin alegerea de reprezentanti ai vox populi.
Aceasta discutie ma duce, desigur, cu gândul la secolul al XIX-lea francez, care s-a încheiat cu legea din 1905, care stabilea separarea completa a Bisericii de Stat s3t. Bunurile imobiliare ecleziastice au devenit în totalitate proprietatea statului, regiunilor, departamentelor si comunelor (acestora revenindu-le si sarcina de a le întretine si, mai ales, de a le restaura: imaginati-va ce costuri ar presupune restaurarea unei catedrale ca cea din Chartres, Reims, Bourges sau Albi).
Bisericii catolice nu îi revine decât dreptul de uzufruct, acoperind deci costurile de functionare, pentru electricitate, telefon, impozitele imobiliare. Revenind de asemenea Bisericii obligatia de a plati, din propriile fonduri, salariile preotilor, episcopilor si arhiepiscopilor, în timp ce calugarii si calugaritele traiesc de pe urma propriilor activitati, a donatiilor credinciosilor sau a sustinerii Bisericii si chiar a Vaticanului, daca ordinul monastic este direct subordonat acestuia, cum este cazul Societatii lui Isus.
Desigur, de mai bine de cincizeci de ani, Parlamentul francez a votat în favoarea unui ajutor financiar acordat scolilor religioase cu care Statul a încheiat un contract. Acestea sunt obligate sa respecte programa oficiala nationala a Ministerului Educatiei si, desigur, pe acelea care au ca scop apararea secularismului.
Printre obligatiile care le revin, este imperativ pentru aceste scoli religioase sa permita înscrierea copiilor de orice alta confesiune fara ca acestia sa fie obligati sa participe la cursurile de religie. Din acest motiv, sistemul educational în aceste institutii este controlat cu regularitate de catre inspectori din sistemul public de învatamânt. Iar scolile religioase (catolice, evreiesti sau musulmane), care nu accepta obligatiile impuse pentru functionarea scolilor religioase private pe baza unui contract cu Statul, apeleaza la fonduri colectate atât de la parintii elevilor, cât si de la sponsori privati francezi sau straini…
Protestantii francezi, în schimb, au aparat, dupa Revolutia Franceza si ratificarea prin vot la 26 august 1789 a Declaratiei pentru Drepturile Omului si Cetateanului, care garanteaza libertatea de cult protestantilor, laicitatea Statului si a învatamântului public si au avut întotdeauna o atitudine pozitiva fata de separarea Bisericii si Statului…
Pentru un intelectual francez, catolic, protestant, agnostic, de dreapta sau comunist, situatia BOR-ului sub comunism este de-a dreptul suprarealista: preoti platiti de Stat, înalti prelati ai Bisericii detinând posturi de ministri cu masina de serviciu si sofer la scara, plus posibilitatea, la care am fost martor, de a construi biserici partial din subventii de stat si de a le repara nu pentru a le transforma în muzee, ci pentru a întretine locurile de cult.
Iata ceva ce surprinde orice simpatizant al stângii venit din Europa de Vest… Cum a fost posibil ca un regim de un „ateism feroce“ (conform anticomunistilor) sa întretina o Biserica, preoti, sa le plateasca salarii, sa le permita tiparirea de biblii, cât si distribuirea acestora? Ce ateism neobisnuit! Desigur, daca în orase le parea dificil unora (desi nu tuturor) din cei care aveau functii oficiale sa mearga la biserica pentru slujbele obisnuite, în orasele de provincie si la sat, mai ales în Transilvania si Moldova, unde credinta populara este mult mai puternica decât în Regat, bisericile erau pline duminica sau la marile sarbatori, si nu numai bisericile ortodoxe, ci si cele romano-catolice, calviniste, unitariene sau luterane (pe când se mai gaseau sasi).
În sate, multe dintre zilele închinate cultului sfintilor erau nelucratoare. Chiar si în industrie, prin tot felul de artificii iezuite, conducerea acorda concediu cu plata în zilele marilor sarbatori religioase… Astfel, ca din întâmplare, timp de doua saptamâni, între Craciun si Boboteaza, marile mine din zona Cavnic intrau în reparatii de întretinere, nici un muncitor-taran român nu lucra si numai inginerii asigurau lucrarile de mentenanta necesare pentru securitatea utilajelor.
Oficial, totul era în stare de functionare când, de fapt, nimic nu functiona si toata lumea de la sate si orase se dedica libatiilor, ritualurilor crestine si necrestine din aceasta mare trecere, de la nasterea lui Hristos la botezul acestuia, cu Anul Nou între ele. Chiar pe 25 decembrie, în curtile parohiale, grupuri de tineri interpretau Viflaimul, cu Maria, pruncul Isus în leagan, îngerii si diavolii (ceea nu putea fi aratat în sarbatorile oficiale ale obiceiurilor hibernale laice (sic!) care se organizau pe strada principala din Sighet pe 30 decembrie la amiaza, unde avea loc o defilare ce aducea a Carnaval) s4t. Si sa nu uitam ca însusi seful statului si al Partidului, Nicolae Ceausescu, a organizat si a participat la funeraliile religioase ale parintilor sai… Înca o dovada a relatiilor extrem de ambigue dintre Statul comunist român si BOR.
De fapt, situatia din România comunista nu avea nimic în comun cu Rusia sovietica. Desigur, totul era departe de a sta pe roze, dar în provincie si la tara se descurcau, cu atât mai mult cu cât colaborarea, pe de o parte, a preotimii si calugarimii (si au fost si colaboratori care apartineau altor confesiuni) cu Securitatea oferea Statului comunist beneficii considerabile, mai ales ca surse inegalabile de informatii, cum ar fi cele de la spovedanie, si prin aceasta un control total asupra singurei contraputeri posibile în afara câmpului ideologic al marxismului (de exemplu o contraputere stângista sau trotkista)…
Pentru ca, sa nu uitam, pentru un preot ortodox sau catolic este un pacat de moarte sa dezvaluie taina spovedaniei (de care au fost feriti preotii protestanti, enoriasii lor spovedindu-se direct lui Dumnezeu, fara vreun alt intermediar care sa aiba constiinta ontologic pacatoasa a omului alungat). Este de la sine înteles ca o astfel de situatie nu a facut decât sa perpetueze pozitia BOR-ului sau chiar sa o consolideze, dat fiind ca experienta a demonstrat ca dintre extrem de numerosii greco-catolici care apartineau noii clase de mijloc, tarani si muncitori înainte de 1948, si proportional cu cresterea populatiei, un numar destul de redus s-a întors în sânul bisericii unite cu Roma dupa 1989.
Cu toate ca BOR s-a comportat de o maniera incalificabila cu preotii greco-catolici iesiti din subterane, poporul a dat dovada de întelepciune, considerând ca, pâna la urma, este vorba de unul si acelasi Dumnezeu si ca nu era cazul sa stârneasca tensiuni în sate; or tocmai popii BOR-ului sunt cei care au generat tensiuni, refuzând, de exemplu, sa înmormânteze defunctii greco-catolici în singurul cimitir din sat, cum s-a întâmplat, printre sutele de exemple, în satul Filea de jos, din comuna Ciurila, judetul Cluj (sub jurisdictia de foc a Mitropolitului Anania).
Astfel, pentru cei mai multi, greco-catolicismul a devenit o religie urbana, mai mult sau mai putin elitista. Astfel de fapte tin de istorie, si în cele din urma lumea se va împarti întotdeauna în învingatori si învinsi!
Ceea ce mi se pare cel mai penibil nu este faptul ca BOR nu înfaptuieste un aggiornamento ecleziastics5t, este dreptul sau absolut, ci faptul ca refuza, în ciuda evidentei, sa-si recunoasca culpele etice (implicarea masiva în miscarea legionara, urmata de colaborarea cu Securitatea)s6t si ca din acest motiv permite revenirea implicita a unui neolegionarism autosuficient si, dupa parerea mea, profund anticrestin în pretentia de a crea o identitate între ceea ce se vrea a fi „un adevarat etnic român“ si un veritabil român ortodox, de parca în ultima instanta, BOR-ul, nereusind sa depaseasca statutul limitat de biserica nationala, ar pierde astfel calitatea de membra a bisericii crestine universale, în cadrul careia ar trebui sa se regaseasca orice individ, indiferent de provenienta, din momentul în care accepta dogma si se boteaza.
Acest paradox sau aceasta contradictie reactualizeaza conflictul dintre parintele Staniloaie si Lucian Blaga, cu privire la natura ortodoxismului românesc… Lucian Blaga nu se însela atunci când sustinea ca, în versiunea sa ortodoxa, crestinismul nu este definitoriu caracterului specific românesc, caci „vesnicia s-a nascut la sat“, si nu pe malurile Iordanului.
Ortodoxia este o religie care s-a nascut în Orientul Apropiat si care a capatat o raspândire universala, ca urmare a argumentului paulin cu privire la Neamuri si adoptarea acestora de catre un imperiu, Imperiul Roman, care, la rândul sau, se dorea si se proclama universal… Odata cu disparitia Imperiului Roman de Rasarit, cu exceptia Rusiei („a treia Roma“), toate elitele ortodoxe au participat începând cu sfârsitul secolului al XVIII-lea (partial sub influenta protestantismului si a variantei sale de biserica nationala) la lenta transformare a Bisericilor locale în religie etno-nationala.
Or aceasta nationalizare a crestinismului nu a extins mesajul crestin, ci dimpotriva, a redus scara… Or, ce constatam daca luam în considerare relatia dintre legionarism (si teoreticienii poeti care îl preceda) si BOR? Intentia de a da acestei reductii nationale a mesajului crestin o legitimitate politico-metafizica articulata de o ontologie a „fiintei nationale“. Pe de o parte, acceptam onticul, efemerul, istoria politica si trasaturile acesteia, modelarea tarii ca entitate politica vizata de marile puteri, statul-natiune român în prima sa varianta (1878), apoi în cea de-a doua, dupa Primul Razboi Mondial (Trianon, 1919) si, pe de alta, construim discursul unei eternitati politice nationale binecuvântate, gratie Arhanghelului Mihail, de un crestinism etnic si particular românesc, repliat pe un exclusivism absolut si legitim al argumentelor unui rasism feroce care, pus în practica în momentul unei situatii exceptionale, cum ar fi razboiul, produce acte de încurajare a crimei si morti colective la scara larga. Cum a putut, asadar, o biserica crestina sa accepte, fara sa spuna un cuvânt, astfel de crime? Acesta este fondul problemei BOR-ului si a relatiei sale cu politicul.
Se remarca, fara îndoiala, de-a lungul istoriei recente a statului-natiune român, ca BOR-ul a stiut dintotdeauna, cu o mare abilitate, sa se supuna puterii politice dominante, atâta vreme cât, într-un fel sau altul, puterea sa spirituala (daca poate fi astfel numita) si puterea sa materiala au fost perpetuate sau chiar consolidate.
În situatia în care preotii si calugarii erau închisi din motive fundamental politice si nereligioase, în timpul primei faze a comunismuluis7t, BOR-ul, prin politica sa implicita de colaborare cu comunistii, întâi împotriva greco-catolicilor si a catolicilor, apoi mai direct cu Securitatea, nu numai ca si-a scapat pielea, dar a reusit, de fapt, sa îsi consolideze pozitia.
Desigur, mai ales în Transilvania, si-a pierdut din enoriasi, pentru ca fostii greco-catolici s-au alaturat neoprotestantilor, astfel încât, în momentul caderii comunismului, puterea greco-catolica s-a aratat foarte slabita si înca nu si-a revenit de pe urma acestei înfrângeri. Pe de alta parte, Statul, în ciuda unei Constitutii care sustine laicitatea, practica favoritismul financiar, care a transformat astazi BOR-ul într-una din primele puteri financiare din România, cu atât mai mult cu cât Patriarhul, daca nu este un om de mare credinta (si nu eu sunt cel care sustine asta!), are în schimb excelente talente în comunicare si este unul dintre cei mai buni oameni de afaceri din tara…
Cu toate acestea, viitorul BOR-ului se arata sumbru, pentru ca metodele sale o ameninta pe termen lung. Ar trebui sa analizeze cu atentie istoria contemporana a bisericii romano-catolice… Din cauza faptului ca a jucat prea mult si prea îndelung pe teren lumesc, si apoi, mai recent, ca a cochetat în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial cu puterea nazista si cu acolitiis8t acesteia, si în ciuda recentului sau Papa, anti-comunistul sexy Ioan-Paul al II-lea, biserica romano-catolica s-a trezit acum aproape parasita, cel putin în Europa, dincolo de maretele sale spectacole din timpul vizitelor papale, care reunesc asistenta unei mase de tineri spectatori, aceeasi care merg si la concertele de pop-rock.
Spania franchista, înalt fief al unui catolicism combatant ultra de dreapta (v. Razboiul Spaniol) a devenit dupa aproape douazeci de ani teritoriul ateismului postmodern militant (casatoria între persoane de acelasi sex, de exemplu, tocmai a fost recunoscuta de catre Stat); Franta laica nu este decât o ruina catolica, în ciuda genuflexiunilor lui Sarkozy la Vatican sau la Lourdes; cât despre Italia, aceasta este din ce în ce mai putin influentata de puterea papala (cu exceptia unei vechi traditii spectaculare si a bigotismului din Sud, San Gennaro, Padre Pio etc.), ca urmare a tangentopoli-ului împotriva democratiei crestine si a unei fulgurante revolutii a moravurilor.
Singurele tari unde Biserica Catolica este în continuare la putere si pastreaza o aura populara sunt cele din America de Sud si, mai ales, din Africa neagra, fosta franceza, datorita teologiei eliberarii, care a combinat analiza sociologica marxista a luptei de clasa cu mesajul evanghelic despre saracie, egalitate si respingerea business-ului de catre Hristos (alungarea negustorilor din templu)…
Revenind, BOR-ul risca sa se trezeasca la rândul sau parasita, redusa la nimic mai mult decât la o întreprindere de cadre… În fond, dupa parerea mea, supunându-se puterii politice si jucând jocul economic al celui mai rau dintre capitalisme, nu va reusi sa îsi salveze propria versiune a mesajului crestin, pentru ca, atunci când vine vorba de business, protestantii si neoprotestantii se descurca mult mai bine, fiind legitimati de propria versiune a teologiei crestine. Nu se va putea salva decât printr-o revenire la saracia misionara evanghelica, alaturându-se patimilor unei tari care se adânceste din ce în ce mai mult într-o profunda saracie structurala, caracteristica tarilor din lumea a treia s9t! Dar nu este prea târziu… pentru ca BOR în statul sau natiune, asemenea tuturor societatilor europene, asemenea restului lumii, este jucaria a ceea ce Nietzsche numea odata nihilismul european, raspândit astazi, pe deplin, în toata lumea.
Nihilismul care ne gândeste pe noi mai mult decât îl putem noi gândi pe el… Nihilismul care ne orbeste, asa cum îi orbea Zeus pe cei pe care voia sa-i piarda…
Nefiind totusi resentimentar sau vindicativ, cu binevoitoarea mea impietate, voi îndrazni sa spun înaltilor prelati ai BOR: voi, fratii mei întru oameni, nu mai cheltuiti, ci cugetati si va rugati…
Bucuresti, 25 martie al anului de gratie 2011, de ziua Bunei Vestiri si a nasterii mele
Traducere din francezade Sanda Watt
Text preluat de pe criticatac.ro
NOTE:
s1t Mi-as permite, sperând ca prin asta nu o sa-mi atrag injurii, sa reamintesc, înaltilor prelati ai BOR ca „timpul catedralelor“ nu a fost niciodata timpul bisericilor închinate unui poporu-natiune, ci unui popor crestin… Notre-Dame din Paris, dar si Notre-Dame din Chartres, Reims, Bourges, Amiens, Poitiers, sau din Milano, ori Sfântul Ioan de Latran de la Roma nu sunt catedralele unui popor-natiune… Numai protestantii au instaurat catedrale nationale, cum este Canterburry în Anglia…
s2t Un german ar vedea lucrurile cam din aceeasi perspectiva, pentru ca de mai multi ani au fost desfiintate taxele religioase obligatorii, Kirchentsteuer, în Republica federala, ceea ce permite ateilor si agnosticilor liberi sa directioneze donatiile pe care le pot face catre organizatiile caritabile recunoscute în Landuri.
s3t Cu exceptia Alsaciei si a Lorenei germanofone recuperate dupa Primul Razboi Mondial, unde este înca în vigoare Concordatul germanic…
s4t Stupiditatea comitetului pentru educatie si cultura socialiste mi se parea incomensurabila. Organizau si prezentau „obiceiuri laice de iarna“ cu un Viflaimul format doar din diavoli… Când le-am atras atentia ca nici diavolii nu sunt prea laici, pentru ca presupun existenta îngerilor si a lui Hristos, nu am primit drept raspuns decât o tacere jenata…
s5t Nu mi-as permite sa vorbesc de un aggiornamento teologic… Aceasta abordare nu tine de domeniul meu…
s6t Alegerea noului Mitropolit de Cluj nu arata decât ca, dupa Preafericitul Anania, vechi legionar, vechi securist si persoana cultivata de o inteligenta remarcabila, a sosit un nou securist…
s7t Este vorba despre epoca Gheorghiu-Dej, cu liderii aureolati de ani de lupta în clandestinitate, cât si despre ilegalisti curajosi, adesea de origine evreiasca sau chiar de evrei maghiari, care aveau toate motivele legitime sa se ridice împotriva legionarilor.
s8t În fond, de ce nu a excomunicat Pius al XII-lea doi dintre înaltii prelati ai Bisericii Catolice, fascisti manifesti si aliati ai Germaniei naziste: seful de stat fantosa al Slovaciei, Preaînaltul Tiso, si Mitropolitul Croatiei, Preaînaltul Stepinac… O eroare cardinala ale carei consecinte sunt platite si astazi… în ciuda protectiei acordate evreilor italieni în toate lacasurile si bisericile subordonate Vaticanului la 1944.
s9t Exista orase, cum ar fi Galatiul, unde saracii nu pot fi îngropati cu slujba crestina, exista popi din sate care refuza gratuitatea serviciului pentru mortii mai nevoiasi, a persoanelor fara familie, parasiti si morti în strada ca niste câini. Numai groparul, în fata gropii comune în care este aruncat corpul, adesea fara lintoliu, rosteste o rugaciune pentru mort…
Ultimele statistici arata ca, în momentul de fata, doar 1% din copiii de la tara au acces la învatamântul superior. Sa comparam aceasta situatie cu campaniile sociale pentru cunoastere organizate – în ciuda tuturor greselilor sale – de regimul comunist la tara! Dupa 1989, era tenebrelor etaleaza din ce în ce mai mult spectrul îndoliat al analfabetismului chiar si în afara satelor românesti.