„Cred numai ce văd. Doar totul, totul e o minciună.“
Dar dacă, punându-ţi mintea la contribuţie, ai inventat chiar tu mitul peşterii? Sau evoluţionismul şi conceptul selecţiei naturale. Ce adică, nu ai fi în stare? Dacă mintea ta a preluat de ici, de colo, câte un pic din inconştientul colectiv, s-a servit graţios din acumulările cognitive ale speciei şi, fără să-ţi dea de veste, te-a făcut un nou Platon sau un nou Darwin? Sau poate un nou Nietzsche? Mă rog, Friedrich, cum îl numesc personajele din Perplex de Marius von Mayenburg, text montat de regizorul Theodor Cristian Popescu la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad. Dacă între două acuplări hetero sau homosexuale – cum te mână libidoul, cu tot cu ataşamentele lui stupide de moment şi cu tristeţea post… –, mai naşti câte o teorie fundamentală? Nu ocupi şi tu un loc în marele flux gnoseologic al lumii?
Oricum, Dumnezeu a murit sau zace absconditus pe undeva. Tot secolul trecut s-a delectat punându-i cruce. Sau, cum spune unul dintre personaje (nu aş putea să vă mărturisesc numele său definitiv, pentru că în fiecare montare se schimbă după numele actorilor): „Pentru că Dumnezeu însuşi minte, nu e nici mort, nici nu s-a dus să facă pipi, doar minte de-ngheaţă apele. Lumea nu-i un obiect, ci o informaţie despre un obiect care nici măcar nu există. Şi ăsta-i punctul decisiv. În faţa peşterii tale nu e nimic, tu încă mai crezi că tre’ să-ţi părăseşti peştera pentru că undeva afară o realitate adevărată şi autentică aşteaptă să fie descoperită. Dar acolo nu e nimic, nu e nici un adevăr, adevărul nu există, nu a existat niciodată, n-a venit niciodată pe lume, pentru că lumea în care ar fi trebuit să vină nu există.“
Obiect nu mai există, nici realitate! Singura rămasă e informaţia despre ele. Ce mai poate sta în calea propriului solipsism? Poate obsesia pentru hrana ecologică? Poate practicile moderne ale maternităţii? Poate conspiraţia financiară căreia îi suflă în ceafă adversarii ei ideologici îngrijoraţi de foametea din lumea a treia? Sau dezbaterea despre criza petrolului şi a armelor nucleare? Ce să mai prelucreze mintea ta dacă înghite milioane de informaţii şi zeci de ştiri? Ce să selecteze, ce să digere, ce să reţină şi în ce să mai creadă când nu mai există nici un sol fertil în care să-şi arunce ancorele? Când se exersează jucând zaruri cu diferitele teorii cognitive? Zeci, sute de astfel de teorii. Nu poate decât să ia distanţă şi să le răsfire pe degete, ca pe mătănii.
Aşa că nu e nimic excepţional că te-ai dus la duş cu numele tău real şi ai ieşit de acolo… Platon. Sau, peste vreo oră, Nietzsche. Informaţia circulă prin lume şi prin capul tău, se grupează într-o teorie, se dizlocă ţac-pac şi se recombină în alta. Această Panta Rhei mentală e redată cum nu se poate mai comic în Perplex. Versatilitate e numele tău, lume de azi! O versatilitate care curge în teorii, în personaje, în situaţii ce se compun şi se descompun cu o rapiditate pe cât de uluitoare, pe atât de comică. Iar teatrul, biată (acum aburită) oglindă a lumii ce ar mai putea să facă cu două mii de ani de istorie în cârcă, în care s-au rotit tot felul de personaje şi forme de spectacol, decât să-şi pună poalele în cap şi să accepte că e o simplă joacă? Marius Von Mayenburg se joacă apoteotic, spre hohotele de râs ale audienţei, cu Eros şi Thanatos, cu teoriile despre criza limbajului, despre spectacol, despre actori, despre regizor (plus varianta lui demiurg), despre marotele mestecate şi răs-mestecate ale teatrului contemporan: „a spus că e mai bine fără scenografie, că ar trebui să jucăm pe scena goală, ca să fie şi mai radical, şi mai simplificat, mult mai abstract şi nu atât de psihologic“. Şi tot aşa… Actorii trec dintr-o situaţie în alta, dintr-un personaj în altul cu rapiditate şi savoare.
Nu ştiu vreun text (excelent tradus de Elise Wilk) care să mărturisească cu mai mare acuitate derizoriul ontic şi gnostic fandosit în pretenţii intelectuale de azi. Nimic nu scapă lupei sarcastice a dramaturgului german. Cu un asemenea text, Theodor Cristian Popescu nu putea decât să creeze un spectacol de toată mirarea şi vizionarea. Ritmul e trepidant, scenele cu băieţii în fundul gol (cerere explicită a dramaturgului) care emit serios diferitele teorii sunt de tot haiul. Scenografia lui Mihai Păcurar, cu plante care explodează din fundal şi cu tabloul cu o felie de portocală, este de pus pe rană. Iar actorii (Cecilia Donat spumoasă şi cool în aceeaşi măsură, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan şi Alex Mărgineanu), practicând vesela distanţare brechtiană, par să se distreze alături de public şi să savureze fiecare minuţel.
