Sunt deliciosi, cum stau asa pasnici si molcomi, depanându-si povestile de maturizare. Deloc aroganti, deloc violenti, privind în urma, cu zâmbetul din când în când consternat, la propriile fapte. Cel mic, inocent si hieratic; cel mare, simplu si aerian, capabil de jaf din… bunatate; al treilea, ros pe dinauntru de oboseala de a contempla viata si de huzurul de universitar. Stau pe scaun aproape fara sa se miste. Fiecare îsi deapana isprava cu sensuri universale, usor de înteles si apropriat. Trei monoloage se intersecteaza trecând unul într-altul pentru a-si transmite insertii si lamuriri. Istoriile se întâlnesc pe câte o bucatica de drum, cât timp protagonistii au fost partasi la actiune. Din când în când, unul dintre ei prinde din zbor povestea de la celalalt si o duce înainte cu propriile amintiri. Fluidele rememorarii si ale complicitatii circula fara sincope. Fiecare preia energiile antevorbitorului si le adauga pe ale sale. Forta lor prietenoasa si tonusul bun se raspândesc peste tot în jur.
Tot ce trebuie sa faca un actor e sa urmareasca povestea spusa de dramaturg, sa transmita textul si sensurile în modul cel mai usor de înteles. Orice „interpretare“ care iese din perimetrul acestui obiectiv e inadecvata, scrie David Mamet în „True and False“: „Descoperirea mea filosofica si experienta de treizeci de ani îmi spun ca nimic de pe lume nu e mai putin interesant decât un actor care se lasa pe scena stapânit de propriile sale emotii.“ (David Mamet, True and False“, Vintage Books Edition, NewYork, 1999, pag 10-11). Si Mamet explica: „Treaba actorului e sa se prezinte în fata publicului si sa se foloseasca de replicile, vointa si bunul sau simt pentru a încerca sa atinga un scop similar cu cel al protagonistului. Dupa aceea meseria actorului se încheie“ (pag. 12).
Ce legatura poate avea autorul american deja legendar, David Mamet, cu tânarul irlandez nascut în 1971, Conor McPherson, autorul piesei „Hotii“, prezentate în microstagiunea Teatrului 74 din Tg. Mures la Bucuresti? Nici una, aparent. Dar McPherson, absolvent de Filosofie si Engleza rememoreaza, într-un interviu, degringolada pe care o traversa ori de câte ori se gândea la ce va face dupa facultate. Pâna în momentul în care l-a descoperit pe David Mamet. „Ziua în care am citit Glengarry Glen Ross… asta a fost. Atunci am stiut exact ce urma sa fac.“
L-am citat din nou pe Mamet pentru ca spectacolul Teatrului 74 din Tg. Mures, „Hotii“ ( în original „This Lime Tree Bower“, dupa titlul unui poem de Coleridge), în regia lui Cristi Juncu, ilustreaza perfect teza actorului, dramaturgului si regizorului american: „Adevarul momentului este alt nume pentru ce se petrece de fapt între doi oameni pe scena. Schimbul dintre ei nu e niciodata previzibil, totdeauna se întâmpla si totdeauna e fascinant“ (pag.20). Exact asa se pune problema si în productia Teatrului 74. Actorii Theo Marton, Catalin Mîndru si Marius Turdeanu dau un exemplu de actorie mametiana, sunt prezenti chiar si când nu vorbesc, prin reactie, atentie, gesturi. Evolutia celor trei interpreti e fabuloasa, spectacolul e unul dintre exemplele noastre cele mai împlinite actoriceste. Si nu e deloc întâmplator ca Mamet a fost prima data prezentat în România de acelasi regizor, Cristi Juncu.
Montarea de la Teatrul 74 e o capodopera în genul sau: curata, simpla, mizând doar pe adevar. Istoriile personale si emotiile se leaga inextricabil bazându-se pe forta de comunicare a actorilor, pe magicul complicitatii, mai întâi între ei, apoi, treptat, între ei si public. Povestea irlandeza merge struna. Publicul devine repede ochi si urechi, curios sa prinda în fiecare secunda orice gest sau inflexiune ale celor trei. Si, har Domnului, nu asteapta în zadar. Cei trei îsi onoreaza spectatorii cu un adevarat regal al actoriei de azi (subliniera e importanta).
Comedia lui Conor McPherson creioneaza din povesti, gesturi si descrieri facute cu ochi perfect pentru detaliu, o comunitate mica, cu relatii tipice. În povestirile celor trei prinde carne vedeta liceului, idolul celui mai mic dintre frati. Apoi, un tip asezat, cu firma prospera, la care se îndatoreaza tatal vaduv care a tras o viata ca sa creasca trei copii. Mai târziu, fetele care incita curiozitatea adolescentului. Personajele sunt fratele mai mare – bun, simpatic si tolomac în prezentarea lui Marius Turdeanu -, si cel mic, adolescentul care descopera lumea si îsi creeaza, complexat, idoli doar dupa suprafetele sclipicioase si aura cool. Detaliile câte unei fete îi detoneaza fantasmele. Catalin Mîndru are o interpretare rupta din soare: lumina, naivitate sui generis, nevinovatie si caldura. Imposibil de rezistat la blândetea si umorul acestui personaj. Al treilea e profesorul blazat, gagicar si betiv, care nu reuseste sa gaseasca vreun ideal nici în jur, nici în lucrul de care se ocupa fara pasiune: filosofia. Aventura lui cognitiva si incisivitatea pregatita, dar neexprimata, pentru o dezbatere cu unul dintre batrânii filosofi celebri ai vremii se concretizeaza într-o carte pe care nu o va citi nimeni niciodata, asa cum marturiseste cu zâmbetul pe buze. Personajul lui Theo Marton, amestec de siguranta de sine, jemanfisism si nauceala, e contrapunctul fratilor, amoral, însa la fel de simpatic.
Fiecare are momentul sau de sinceritate. Personajele povestesc ca la sezatoare, sunt autoironice si sagalnice, ca într-un basm în care cei buni si simpatici înving. Dar nu prin discurs, sfâsiere sau analiza. Nici o teorie, nici o drama explicita. Încarcatura umana, prezenta în doze considerabile, reiese din giumbuslucuri, umor si pasaje duioase, ca atunci când mezinul îsi aduce aminte de mama moarta sau de tatal care le daduse 50 de lire bani de buzunar pentru excursie, desi copiii tocmai umflasera potul. Valorile umane adânci se citesc doar prin gesturi si prin nota sensibila si emotionanta. Montarea lui Cristi Juncu trateaza problemele eterne în nota relaxata, fara violenta si fara a face mare caz de ele. De aici decurge si starea de bine lasata de unul dintre cele mai reusite spectacole ale anului trecut.