Avem un patrimoniu. Cum sa il facem tandari? (II)

Vorbeam, asadar, despre descentralizare. Între timp, nu mai discutam despre un proiect de lege adoptat de Guvern, ci despre un proiect de lege adoptat, deja, de Parlament si care se afla în procedura de promulgare (vom vedea daca si când acest lucru se va întâmpla). Ceea ce ne intereseaza, în mod deosebit, este, evident, titlul III din cele zece ale legii, cel referitor la cultura; trebuie sa spun ca celelalte titluri se refera la bunurile aflate în proprietatea publica a statului, la agricultura si dezvoltare rurala, la turism, la învatamântul preuniversitar, la domeniul mediului si al schimbarilor climatice (ramâne un mister, pentru mine, de ce trebuie ca titlurile unei legi sa copieze trecatoarele denumiri ale ministerelor; ma îndoiesc de faptul ca ministerul în cauza va pastra, si în viitor, referirea la schimbarile climatice), la sanatate, la tineret si sport si la transporturi.
Mai multa birocratie, mai putina protectie pentru patrimoniu
Ordinea în care sunt asezate titlurile este strict alfabetica, asa încât nu ar trebui sa ne maguleasca faptul ca domeniul culturii este pus înaintea celui al transporturilor. Cultura ocupa, însa, o parte importanta a legii, si asta, pentru ca directiile judetene pentru cultura chiar au multe atributii în domeniul protejarii patrimoniului cultural. De fapt, acestea sunt atributii ale Ministerului, care, acum, sunt exercitate de directiile judetene si care vor trece în exercitarea consiliilor judetene. Da, recunosc, sunt mefient si fac proces de intentie. Nu cred ca, odata mutati din cadrul ministerului în cel al autoritatii locale, specialistii acestor directii vor reusi sa îsi pastreze independenta fata de noii lor sefi. Si asta pentru ca, grosso modo, datoria acestor specialisti este sa monitorizeze exact modul în care autoritatile locale respecta legislatia în vigoare, atunci când vine vorba despre protejarea patrimoniului cultural.
Chiar si acum, în situatia în care functionarii publici din directiile judetene fac parte, practic, din minister, presiunile pe care presedintii consiliilor judetene si chiar primarii si le permit asupra lor sunt greu de imaginat. Ce se va întâmpla din ianuarie? Acolo unde interesele investitorilor locali se împletesc cu cele ale administratorilor locali, orice sansa de a opri distrugerea unui sit arheologic sau a unui monument istoric va scadea vizibil. Ministerul îsi va pierde din puterea de decizie pe care o are acum (din fericire, nu total), privind procesele de clasare si de declasare a bunurilor culturale. Mai mult decât atât, atunci când o directie judeteana nu avea specialisti suficient de calificati pentru aceste operatiuni, era mult mai usor ca ea sa apeleze la sprijin din minister. Acum, oricare cerere va trebui sa treaca prin forul tutelar. În general, birocratia, în loc sa scada, va creste.
Am sa dau un exemplu, pentru imobilele care urmeaza sa fie clasate drept monumente istorice de grupa B (cele de importanta locala). Pâna acum, clasarea se facea direct de catre minister, ca urmare a avizului întocmit de Comisia Nationala a Monumentelor Istorice. De acum înainte, dosarul de clasare, întocmit de catre Directia Judeteana, se înainteaza, mai întâi, Comisiei Zonale, care constata daca imobilul este susceptibil de clasare în grupa A sau în grupa B. Daca monumentul ar trebui sa intre în grupa A, dosarul este trimis la minister, unde procedura se ia de la capat, cu un deznodamânt necunoscut. Daca monumentul ar trebui sa intre în grupa B, Consiliul Judetean adopta o hotarâre de clasare, care, în fapt, nu are nici o valoare, pentru ca dosarul este trimis – si acesta – la minister, care decide, din nou, daca imobilul este clasat în grupa A, în grupa B sau nu este clasat deloc. Cu alte cuvinte, aparent, decizia ramâne la minister, dar traseul hârtiilor se complica si se multiplica. Am dat doar un exemplu, dar probleme similare exista în legatura cu tot ceea ce este legat de patrimoniu, de la monumente la muzee si bunuri culturale mobile.
Peles – restaurari „de fatada“
Mi-as dori ca, în cazul în care legea va fi promulgata, sa fiu contrazis de realitate; ar însemna ca patrimoniul va fi mai bine protejat. Dar…
…Am încercat, în multe dintre articolele mele din „Cultura“, sa atrag atentia asupra unor pericole care ameninta patrimoniul cultural si, mai ales, muzeele. Nu cu multa vreme în urma, am scris despre cât de grava este situatia la Peles. Acolo sunt necesare interventii urgente, care trebuie sa opreasca infiltratiile de apa, mai ales, care pun în pericol siguranta zidurilor. Am atras atentia asupra faptului ca proprietarul are obligatia de a se îngriji de monumentul pe care îl detine. Constat, acum, ca proprietarul nu este prea grijuliu cu ceea ce detine, dar statul a reusit, totusi, sa ia niste masuri. Asa încât Institutul National al Patrimoniului a reusit sa ia decizia ca, în virtutea acordului încheiat în 2010 si prelungit în 2012 între Minister si Casa Regala, sa înceapa lucrarile de reabilitare a Castelului Peles. Potrivit comunicatului oficial, „principalele lucrari care vor fi executate la cele doua zone presupun consolidarea portiunilor de zid prabusite de la Terasa Fântânii lui Adonis, refacerea zidariei din piatra, refacerea pavajelor, curatarea si tratarea tuturor elementelor din piatra cu remontarea acestora pe pozitiile initiale, consolidarea coloanelor fântânii centrale si a coloanelor foisorului la Terasa cu busturi si refacerea gazonului pe strat geodren“. Ministerul Culturii, prin Institutul National al Patrimoniului, si-a luat obligatia de a încheia aceste lucrari, care vor costa 956.000 lei, într-un an. Toate bune si frumoase, numai ca este limpede ca lucrarile propuse sunt „de fatada“, fata de ceea ce este necesar a se face acolo. Pâna la urma, este mai putin importanta sursa de finantare, daca se face o lucrare de restaurare adevarata. Cred, totusi, ca si Casa Regala ar fi putut contribui la aceste lucrari si, mai ales, cred ca ele sunt insuficiente pentru a salva un simbol national asa cum este Castelul Peles – indiferent cine este proprietarul sau administratorul lui.
Pentru ca a venit vorba despre descentralizare, observ faptul ca minunata lege a finantelor publice interzice autoritatilor locale de a finanta lucrari la un imobil unde nu este proprietar. Cu alte cuvinte, desi Sinaia beneficiaza, din plin, de existenta Castelului Peles pe teritoriul sau, Primaria orasului, chiar sa vrea, nu are cum sa contribuie la întretinerea monumentului.
Nu ne ramâne decât sa ne minunam cât de anchilozati sunt decidentii nostri din domeniul finantelor si al administratiei publice, si sa speram ca vom avea inteligenta de a gasi solutii, chiar si acolo unde cei care au grija de politica nationala nu le vad.