Catia Maxim, Ingerii din Moscopole, Tracus Arte, 2011
Catia Maxim, Exilul, Tracus Arte, 2013
Din pretext, mai la vedere, mai voalat, pentru literatura fantasy sau pentru literatura de sfârsit/început de mitologie – cea cu supereroi si cu aliens , fictiunea istorica a glisat, cu grabire, în ultimele doua decenii (mai ales) spre rolul de vedeta pe scena prozei contemporane. La mare distanta de ceea ce s-a numit, în Europa, proza de capa si spada si, peste Ocean, de proza de costume (denumiri împrumutate si de o bogata productie cinematografica de gen, cu mare audienta la public), noile romane istorice au înregistrat mutatii spectaculoase.
Suprematia spiritului aventuros, ici-colo particularizat de fanteziste accente de epoca, dar si tonul oracular-epopeic, cu putine exceptii subminat de grandilocventa si de conventia (devenita loc comun) a manuscrisului gasit, a falselor memorii si jurnale, au fost înlocuite de proze scrise de autori (si mai ales de autoare) care se încumeta sa fie (si) istorici/arheologi de cabinet.
Dupa o minutioasa documentare pe teren, în biblioteci, în muzee sau în ateliere de restaurare, epoca e reconstruita minutios, iar evenimentele sunt judecate în context si din cât mai multe puncte de vedere pe care incursiunea în documente le poate sustine. Asa cum procedeaza (sau ar trebui sa procedeze) istoricii profesionisti.
Urmatorul pas tine de abilitatea scriitorului (nutrita si ea din amintita documentare) de a gasi strategiile narative si tonul adecvat fictiunii istorice (cu cât mai putine tente de mistifictiune) care va deveni roman. În fond, o poveste cu final cunoscut de potentialii cititori, chiar înainte ca acestia sa deschida cartea, dar cu atât mai captivanta, pentru ca nu deznodamântul e cel ce stimuleaza lectura, ci cum s-a ajuns acolo. Fireste, istoria nu se aprofundeaza, nu se învata din fictiunile istorice, dar asemenea romane deschid, cu siguranta, interesul pentru cunoasterea trecutului, chiar daca mediata de specificitatea literaturii. Recuperarea trecutului într-un fel de mai mult ca prezent – altceva decât uzatul prezent istoric – exclude, de aceasta data, parabola, imediatul camuflat în epoci revolute, manipularea propagandistic-nationalista, aberanta legitimare a dictatorilor ca urmasi ai unor stramosi ilustri, tare ale productiunilor de gen mai ales în Estul comunist al Europei. Unde, cu o asemenea mostenire grea, chiar dupa doua decenii si mai bine de la caderea Cortinei de Fier, noile fictiuni istorice înca se lasa asteptate.
În ce priveste literatura noastra contemporana, avem doua exceptii de la cele scrise mai sus – remarcabilul roman istoric al Danei Dumitriu „Printul Ghica“ si o inspirata, iesita din poncifele enuntate, suprapunere a unui scurt segment temporal fanariot finalului de dictatura ceausista care a dat „Calpuzanii“ lui Silviu Angelescu, carte ce ar trebui neaparat reeditata.
Scriam ca romanul istoric al ultimelor doua decenii a devenit, în Europa si peste Ocean, apanajul prozatoarelor. Subiectul merita aprofundat si o voi face, sper, într-un serial. Deocamdata ma opresc asupra unui proiect ambitios al unei scriitoare autohtone care e pe punctul sa finalizeze o trilogie de fictiune istorica, „Îngerii din Moscopole“, din care au aparut, în 2011 si în 2013, la Editura Tracus Arte, primele doua romane, cel cu titlul deja anuntat, al doilea „Exilul“.
Proiectul Catiei Maxim are o poveste la poveste. Dupa mai multe romane inspirate de prezent si o minisaga de familie („Între timpuri“), cu secvente de sfârsit de secol XIX, antebelice si interbelice, ale unui Bucuresti crepuscular-fantomatic în mahalalele mai mult mizere decât pitoresti, cu câteva remarcabile personaje de panopticum, una dintre cititoarele cartilor ei a invitat-o acasa, în cartierul Floreasca, si i-a oferit un bogat corpus de documente privitoare la tragedia Moscopolei, supranumita Atlantida armâneasca si a „chestiunii aromânesti“, cum au botezat iluministii români acest înca misterios fragment de istorie ale carei rani, dupa cum scrie prozatoarea, au ramas pâna astazi „nevindecate“. Nu e un truc fictional acesta, e o realitate care a ales-o si a motivat-o pe Catia Maxim (nearmânca) sa scrie roman istoric. Dupa o minutioasa documentare prin arhive si biblioteci, dupa ce a fost la Moscopole – azi „un sat sarac din Albania, în apropiere de orasul Korçe, la fel de sarac si cenusiu ca multe alte locuri scapate din ghearele utopiei comuniste“ – si pe urmele exilatilor la Bitolia, Salonic, Venetia, Istanbul, Budapesta, dupa ce a ascultat povestile celor cinci coline ale prosperului oras Moscopole si ale masivului Gramos, cum spune legenda, patrie a lui Apollo si a muzelor, prozatoarea a scris istoria celor trei zile din august 1788, când Atlantida armâneasca a fost spulberata la ordinul lui Ali Pasha, beyul de Iannina, si istoria exodului moscopolenilor, fiecare dupa puteri, averi, interese, în orase prospere ale Europei.
Prima intentie a prozatoarei a fost aceea „de a tine treaza atentia unui cititor extrem de reticent la un trecut expirat“. O reusita a celor doua romane este decuparea sigura a unei secvente „de atmosfera balcanica de secol XVII-XVIII“. Paginile mustesc de viata, de culori tari, de gusturi si mirosuri exotice, de amanunte de arhitectura, de vestimentatie, de gastronomie, cu voluptate de pictura flamanda a detaliului. Obiceiuri patriarhale, viata de familie tihnita, de negustori cu stare, de oras cultural cu liceu si Academie, cu biserici si manastiri, cu pitoresti sukaki, stradute înguste si pietruite, umbrite de plopi lombarzi. O imagine de Atlantida pe care tocmai bogatia si linistea serena o vor duce la pierzanie. Într-un context geopolitic pe care prozatoarea îl prezinta gradat, cu efecte subtile, cititorului – interesele personale mai presus de cele ale obstii, cameleonismul spionilor dubli, bancheri dispusi sa faca afaceri cu adversarii, invidii, naivitati, ranchiune, kesatul, criza de la 1697, provocata de razboiul Imperiului Otoman cu nemtii si cu Venetia, efectele razboaielor ruso-turce din 1711, 1736, 1739, care au dus la încetarea relatiilor comerciale cu Venetia, urmarea pacii de la Kuciuk-Kainargi – si un personaj malefic, albanez turcit, fost hot la drumul mare, Ali Pasha (pomenit si în romanul „Contele de Monte Cristo“ al lui Alexandre Dumas), în cele din urma nemultumit de mita pe care o primea pentru linistea moscopolenilor. Instrument într-un joc politico-economic mult mai mare, dar caruia Napoleon îi spunea „mon ami“.
Prozatoarea prezinta faptele fara partinire, fara teza, cu inspirate schimbari de perspectiva si, mai ales, fara sa dea raspunsuri transante celor doua întrebari pe care si le pun istoricii asupra evenimentului: cel mai important centru comercial din Balcani a fost spulberat în urma unei actiuni deliberate a marilor metropole sau a Imperiului Habsburgic? Moscopole a trebuit sa dispara pentru a se atrage capital în centrele comerciale europene?
O alta reusita notabila a celor doua romane e bogata galerie de personaje (în mare majoritate mentionate în documente, deci reale) pe care o aduce la rampa Catia Maxim, personaje din toate straturile sociale ale comunitatii. De la negustori, bijutieri, armatoli (capitani), celnici (bogatasi de frunte), carvunari (transportatori), preoti, calugari, profesori la bancheri, spioni (dovediti sau nu), tineri scoliti în strainatate, femei puternice, pastratoare ale limbii si traditiilor, la victime inocente, cameleoni ai Balcanilor (apud Irina Nicolau), naivi care mai cred în dreptatea cancelariilor europene, cronicari si carturari, juni mostenitori dispusi sa refaca afaceri de familie chiar si în exil. Bine individualizate, chiar si numai printr-o abila trasatura de condei, cum se zice, aceste personaje îsi ocupa locurile distincte în naratiunea basorelief a romanelor. Cu mentiuni speciale: Cosma Hrisiciu, mesterul bijutier si povestile sale venetiene, diplomatul Boiaru, celnicul de Rucutina, Petrea, sotia si vaduva lui, Fania, Alecu si Domnica, „îngerii“ care abia si-au întemeiat familia, sacrificati într-o lupta inegala ca jertfe inocente ale unei posibile refaceri din cenusa a Atlantidei moscopolene pe care, din pacate, cursul implacabil al istoriei nu o confirma. Si, fireste, arhontele Sina, impozantul întemeietor al unei dinastii de bancheri care, într-un secol, e pe cale sa surclaseze bogatia si influenta familiei Rothschild la Viena. Despre el umbla vorba ca ar fi intrat în posesia mostenirii lui Ali Pasha, cu care nu s-a sfiit sa faca afaceri subterane. La acest capitol, al insinuarilor (multe adeverite în viitor), al legendelor (între care aceea ca Ali si-ar fi ucis sotia, pe Vassilikia Condaxis, dar si legenda Icoanei Maicii Domnului din Biserica Sta-Maria), precum si la acela al inserturilor biografice sau documentarii fruste în magma fictiunii, strategiile narative ale autoarei sunt foarte bine alese. Povestea capata forta, adauga multiple nuante pe canavaua de cronica, îmbina subtil suflul înghetat al istoriei mari cu firescul omenesc, emotionant, cald al istoriilor particulare. Catia Maxim nu se lasa prinsa – si bine face – în dispute filologice. În fond, „Îngerii din Moscopole“, chiar daca atinge si nisipurile miscatoare ale mostenirii culturale armânesti si taberele ei împartite, ca si adevarurile combatantilor motivati, fireste, de cele mai bune intentii, e o fictiune istorica si nu un studiu academic sau o istorie a mentalitatilor armânesti. Pe acest fundal, profesorul Cavallioti si profesorul Thunmann sunt personaje-carturari credibile, cu locuri bine gasite în întregul naratiunii.
Ajunsa, probabil, în fata ultimului act (scriu probabil pentru ca sunt destule fire narative care ar merita sa fie reînnodate si într-un al patrulea volum si ansamblul sa devina tetralogie), trilogia – in spe – a Catiei Maxim se reordoneaza în „Exilul“ în jurul a doua personaje care dau seama, fara ezitari, de înzestrarea pentru proza istorica a scriitoarei: Costa Cegani si sotia lui, Lia Petrea Cegani. În primul caz, autoarea fictionalizeaza o biografie bine cunoscuta, aceea a învatatului moscopolean Constantin Hagi Ceagani (amintit, de pilda, si de Irina Nicolau în „Les Caméléons de Balkans“), numit de Thunmann „doctor“, un personaj real cu viata culturala demna ea însasi de un roman, cu studii la Moscopole si în Ungaria, peregrin spre Universitatea din Halle, pe traseul Paris, Cambridge, Amsterdam, Viena, Istanbul, Venetia, Roma, Polonia, România (în trecere doar), autor al unui poem dedicat lui Scarlat Sturdza si a doua epigrame dedicate lui Alexandru Ipsilanti, traducator al biografiei lui Skanderbeg. Al doilea personaj, ce tine de fictiune pura, foarte ofertant pentru desfasurarea unor povesti în rama, e o cuceritoare tânara scolita la Academia de Arta din Venetia, o prezenta insolita în mediul academic nord european, în care aduce tumultuozitatea Balcanilor si un background de istorii tragice ale familiei ei asezate „sub vremi“. E de asteptat ca acest cuplu insolit în peisajul fictiunii istorice autohtone (atâta câta exista ea) sa poarte greul narativ în viitorul act al trilogiei.
Cele doua romane ale Catiei Maxim – o prozatoare de cursa lunga –, aflate în topul vânzarilor Tracus Arte, bine primite de public si la târgurile de carte din Bucuresti si din tara, dar si la câteva lansari cu staif sau în locuri neconventionale, au toate sansele sa (re)aduca literatura istorica de calitate în atentia cititorilor români.