Prima editia a Festivalului Filmului Thailandez, desfasurata la Muzeului Taranului Român intre 28 – 31 octombrie a.c., a mai propus publicului bucurestean doua productii comerciale de la inceputul anilor 2000, precum si un film clasic reprezentativ pentru cinematografia si cultura din Thailanda.
Al treilea film din programul evenimentului, „Petrecerea de Luna Noua pe Mekong“ / „Mekhong Full Moon Party“ (2002), este primul lungmetraj scris si regizat de catre Jira Maligool, iar rolul principal este interpretat de Anuchit Sapanpong, protagonist si in „Uvertura“ (2004), despre care am scris saptamâna trecuta. Povestea din „Petrecerea…“ graviteaza in jurul unor misterioase mingi de foc ce zboara de sub apa; acestea au aparut timp de zece ani, de Luna Noua, in oraselul Nong Khai, aflat pe malul Mekongului (unul dintre cele mai importante fluvii asiatice), si au devenit, dintr-un fenomen al naturii, centrul unui intreg festival popular. Interesant este ca aceste mingi de foc, autentice sau nu, au devenit o importanta atractie turistica chiar inainte de lansarea filmului.
Kan e un orfan din Nong Khai, care a fost crescut de „Parintele cel bun“ Lo, calugarul-sef al templului buddhist de pe celalalt mal al fluviului, ce tine de Laos. Acum student eminent la Bangkok, Kan revine acasa cu câteva zile inainte de ultramediatizatul festival anual, in plina dezbatere aprinsa despre originea mingilor de foc. Medicul Norati, logodnicul lui Alice (prietena lui Kan din copilarie, pe care el inca o iubeste), depune mari eforturi pentru a gasi explicatia stiintifica a fenomenului, in timp ce un profesor universitar, Dr. Surapol, este convins ca mingile de foc sunt create de mâna omului. Intreaga comunitate asista cu interes la disputa, numai Kan stie deja adevarul: „Parintele cel bun“ (care e si tatal lui Alice) este responsabil pentru mingile de foc, prin care vrea sa pastreze vie credinta oamenilor in proteicelor zeitati N?ga si, implicit, in Stapânul Buddha. Dupa ce si-a ajutat tatal adoptiv atâtia ani, Kan are mustrari de constiinta, dar si temeri ca Lao va fi demascat. Insa acesta il roaga sa il ajute pentru ultima oara…
Filmul abordeaza in cheie comica stravechiul conflict dintre religie si stiinta, dintre „crede si nu cerceta!“ si „cerceteaza si nu crede!“. Insa Jira Maligool se joaca cu registrele si utilizeaza ingenios marturii, de documentar TV, ale unor persoane care sustin ca au fost martorii unor fenomene paranormale sau povesti, cu note de horror, despre aparitii ale zeilor Naga. Povestea de dragoste nu are finalul asteptat de public, iar cea a mingilor de foc se incheie spectaculos si deschis. Putin lungit, „Petrecerea de Luna Noua pe Mekong“ este, totusi, un film atractiv.
„Prietena mea din copilarie“ / „My Girl“ (2003) are pe generic nu mai putin de sase regizori, colegi de facultate: Vitcha Gojiew, Songyos Sugmakanan, Nithiwat Tharathorn, Witthaya Thongyooyong, Adisorn Trisirikasem si Komgrit Triwimol. Totusi, filmul este unitar, insa, din pacate, si foarte conventional. Reteta a prins la publicul thailandez, dar si in Japonia sau Israel. Uimitor, filmul a fost selectionat chiar in sectiunea „Forum“ a Berlinalei, unde au intâietate productiile inovatoare.
Cei sase regizori recurg si ei la motivul reintoarcerii la plaiurile natale si la dragostea din copilarie, iar grosul filmului este de fapt un flashback. Jeab afla ca Noi-Naa, fosta sa partenera de joaca, se marita, asa ca pleaca catre localitatea de obârsie. Pe drum, amintirile sale despre copilaria in Thailanda anilor 1980 se revarsa, stimulate de muzica. Tatii celor doi erau frizeri rivali, insa mamale lor erau bune prietene. De mic, Jeab prefera compania lui Noi-Naa si a prietenelor ei, in timp ce baietii din cartier jucau fotbal se dadeau luptatori chinezi ca-n filme (in cea mai amuzanta secventa). Aceste amintiri au oarece farmec, datorat mai ales copiilor, insa sunt deja cunoscute din nenumarate alte productii cinematografice. „Prietena mea din copilarie“ este un film de vazut in familie si nimic mai mult. Din fericire, câtiva dintre cei sase regizori au reusit sa se lanseze apoi in circuitul festivalier international.
Ultimul titlu din program a fost un film film social – si ecologic – clasic, „Conducatorul de elefanti“ / „The Elephant Keeper“ (1987) al prolificului cineast Chatrichalerm Yukol (membru al familiei regale thailandeze); patru dintre filmele sale, inclusiv acesta, au fost inscrise de tara sa in cursa pentru Oscar.
„Conducatorul de elefanti“ este datat dramaturgic si stilistic, dar inca de actualitate tematic. Ne este infatisat razboiul unui sef de ocol silvic, Kamroon, impotriva unui baron local, care dirijeaza operatiuni de despadurire ilegale, precum si a politistilor corupti. Intre cele doua tabere se afla… „conducatorul de elefanti“, Boonsong, cu animalul sau excelent dresat (poate cel mai bun actor din film). Normal, om si elefant vor sari la nevoie in sprijinul personajului „pozitiv“. Iar padurarul Chai, care ne relateaza evenimentele din off, considera ca padurea este protejata de spiritul elefantului.
Un film despre exploatarea forestiera abuziva, despre afaceristi venali si politisti coruptibili, precum si despre animalele care sunt prinse in lupta (elefantii carausi au tot mai putin de lucru pentru stapânii lor) merita inca atentia, desi Chatrichalerm Yukol nu a avut succes de public cu aceasta productie. Mai mult, in timpul filmarilor din nord-estul Thailandei, niste gangsteri locali, implicati probabil in despaduririle ilegale, au atacat echipa, ucigând un om. Deseori, tezismul unor asemenea productii angajate are farmecul sau, sporit in timp…
Eu unul sper ca Festivalului Filmului Thailandez sa nu se opreasca dupa prima sa editie si ca in anii viitori accentul sa fie pus pe filmele de autor, nu pe cele de gen.
Autor: MIHAI FULGERApărut în nr. 301