Asia nu este doar cel mai intins continent al lumii, ci si cel mai fascinant, inovator si variat, dintre toate, din punct de vedere filmic. Din nefericire, majoritatea propunerilor demne de atentie ale cinematografiilor asiatice ajung la noi tardiv sau deloc. Aceasta rubrica isi propune sa remedieze inevitabilele lacune si sa stimuleze interesul pentru valorile cinematografice asiatice de ieri si de azi.
Festivalul International de Film de la Pusan (PIFF), gazduit de al doilea oras al Coreei de Sud (scris, mai nou, si Busan), este, pentru festivalierii experti in cinema asiatic, cel mai important eveniment anual, mai ales de cand Piata de Film Asiatic a fost lansata, in 2006, sub umbrela PIFF-ului. Editia a 15-a a festivalului (7-15 octombrie a.c.) a prezentat 306 filme, dintre care 101 premiere mondiale si 52 de premiere internationale, iar publicul platitor a atins un nivel impresionant (peste 182.000 de spectatori), in conditiile reducerii numarului de filme si al celui de locuri disponibile in sali.
Cea mai interesanta sectiune a festivalului mi s-a parut „New Currents“, dedicata cineastilor asiatici aflati la primul sau al doilea lungmetraj. Urmarind filmele incluse in aceasta sectiune competitionala, se pot identifica noile directii de dezvoltare a cinematografiilor de pe continent si, de asemenea, descoperi viitoarele nume mari, nu doar pentru Asia.
Anul acesta, ambele premii „New Currents“ au revenit unor productii sud-coreene. Daca, pentru un observator in necunostiinta de cauza, decizia juriului ar putea fi suspectata de favoritism local, pentru spectatorii care au vazut toate filmele selectionate, ea este, sunt convins, pe deplin justificata, deoarece cele doua lungmetraje de debut coreene, veritabile „ePIFFanii“, s-au distantat clar, prin atuurile lor, de concurenta din cadrul sectiunii.
Primul film castigator, „The Journals of Musan“ (intalnit si ca „Out of Musan“) de Park Jung-bun (care a primit si premiul FIPRESCI, acordat de juriul criticilor), dovedeste un realism pur si dur, perfect asimilat de autor de la maestrii sai (printre care, dupa cum mi-a marturist el, se afla si romanul Cristian Mungiu, cu al sau „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“).
Musan este numele unei regiuni – si al orasului ei de resedinta – din nordul Coreei comuniste, la granita cu China. Am aflat ca, in limba coreeana, cuvantul desemneaza o ceata rara, ce dispare rapid (de tipul aburilor), dar mai inseamna si „fara bani“. Ambele semnificatii sunt relevante in acest caz. Protagonistul filmului, Jeon Seung-chul, a fugit din Musan, prin China, in Coreea de Sud, incercand sa scape de saracia lucie in care traia si – dupa cum aflam ulterior – de sentimentul de vinovatie care il macina. Insa nici in Sud viata nu este usoara pentru refugiatii – sau, mai bine zis, evadatii – din Nord. Ei nu isi gasesc decat slujbe de mizerie, cu salarii de mizerie, si sunt tratati drept cetateni second-hand. Unii, mai putin pacienti si penitenti decat Seung-chul, incearca sa se inavuteasca pe cai ilicite, precum colegul de apartament al protagonistului, care intermediaza altor refugiati, in schimbul unor comisioane grase, trimiterea de bani catre familia ramasa in Nord. Iar codul lor numeric personal, care incepe cu 125, le tradeaza originea, astfel incat Seung-chul, stabilit de opt luni in Seul, pierde un post de sofer extern, deoarece un nord-coreean nu are sanse sa primeasca viza pentru China. Episodul a stat la baza unui scurtmetraj realizat de Park Jung-bun in 2008, „125 Seung-chul“, al carui succes festivalier i-a netezit regizorului drumul spre primul lungmetraj. Personajul central al ambelor filme este inspirat in buna masura de un bun prieten al cineastului, purtand acelasi nume ca pe ecran. Insa, din nefericire, adevaratul Jeon Seung-chul s-a stins inainte de a putea vedea scurtmetrajul. Cum prietenul sau nu a putut sa-si joace propriul rol si regizorul (de asemenea scenarist si producator) nu dorea sa impuna acest rol, implicand un nivel ridicat de violenta suportata, vreunui actor profesionist, el a decis sa-l interpreteze pe Seung-chul – si a facut-o excelent – in ambele filme. In plus, cum bugetul productiei trebuia tinut sub control, majoritatea distributiei cuprinde neprofesionisti (printre ei, si tatal cineastului, in rolul unui politist ce-l ajuta pe protagonist).
Desi debutant in lungmetraj, Park Jung-bun a dobandit experienta asistandu-l pe Lee Chang-dong, unul dintre cei mai importanti regizori coreeni (premiat anul acesta la Cannes), iar filmul sau demonstreaza ca a invatat cum sa-si dirijeze actorii si cum sa utilizeze camera pentru a-si pune in valoare personajele (fara a-i manipula pe spectatori), dar si pentru a accentua dinamismul secventelor „de actiune“. In plus, cineastul are si multe idei regizorale stralucite. De pilda, atunci cand protagonistul isi tunde latele, gestul nu este doar simbolic, ci il si transforma complet, redandu-i parca increderea in fortele proprii.
Autorul reuseste sa pastreze justul echilibru intre resorturile psihologice si cele sociale ale lui Seung-chul si sa isi emotioneze spectatorii (precum in secventele cu „Albeata“, cainele vagabond de care se ataseaza protagonistul) fara a recurge la melodramatisme, cum ar fi facut-o multi alti regizori. Reusita sa este cu atat mai salutara cu cat filmul abordeaza o problema inca delicata in Coreea capitalista, precum marginalizarea refugiatilor din Nord. Filme despre relatiile dintre locuitorii celor doua tari odinioara unite s-au mai facut si se vor mai face, insa foarte putine dintre ele izbutesc sa fie atat de oneste si de tulburatoare…
Al doilea lungmetraj premiat, „Bleak Night“ (sau „Boys into the Night“, dupa alte surse) de Yoon Sung-hyun, este si el un film de absolvire – foarte tanarul regizor a studiat la prestigioasa Academie Coreeana de Arte Cinematografice din Seul, pe care au absolvit-o multi reprezentanti de frunte ai Noului Val Coreean. „Bleak Night“ este un film de gen (la granita dintre coming-of-age movie si mystery thriller), insa unul cu certe element de film de autor.
Dramaturgic, punctul de plecare este moartea unui licean, pe care tatal sau vaduv nu reuseste sa o inteleaga. Debutand cu o scena simbolica, de extrema violenta, avand in centru niste adolescenti nediferentiati, plasati intr-o adevarata bolgie urbana, filmul alterneaza mai multe planuri temporale. Yoon Sung-hyun, care este si scenarist, si monteur, a optat pentru o structura acronologica si pluriperspectivista, atent elaborata si ingenios aplicata, care i-a permis sa modifice radical, de la primul la ultimul cadru, perceptia spectatorilor asupra protagonistului (pustiul care in planul prezent este mort). De fapt, acesta se impune ca protagonist doar spre final, dupa ce tatal si cei doi prieteni ai sai fusesera in centrul atentiei. Intreg esafodajul dramaturgic si tehnic s-ar fi prabusit, insa, daca tinerii actori nu ar fi fost convingatori, dar regizorul, nu cu mult mai varstnic decat ei, i-a condus foarte matur, reliefand trairile taurasilor furiosi (niste „rebeli fara cauza“, precum James Dean in urma cu mai bine de jumatate de secol) si instabilitatea lor emotionala. Dincolo de violenta lor manifesta, care se poate datora unei strategii a succesului personal, aceste personaje – si in primul rand protagonistul, lipsit de afectiunea parinteasca si vulnerabil din aceasta cauza – ascund resurse nebanuite de umanitate. „Bleak Night“ este si el un film rascolitor, despre o forma diferita de inadaptare, un film care-si transcende contextul imediat si atinge semnificatii universale.
In concluzie, ma bucur ca, la prima mea participare la PIFF, am descoperit doi cineasti atat de inzestrati si de promitatori precum Park Jung-bun si Yoon Sung-hyun, la a caror ascensiune sper sa fiu martor in anii ce vin.